ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5056/2004

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5056/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

11 iulie 2002, reclamanta SC G.T. SA București, a chemat în judecată pe pârâta

SC S.T. SRL București, solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va

pronunța s-o oblige pe aceasta să-i plătească cu titlu de daune suma de 9.800

CHF, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat în esență, că a predat pârâtei, în vederea efectuării unui

transport internațional de marfă pe ruta România – Azerbaigean cu transbordarea

mărfii în Federația Rusă, orașul Mihacikala, și că ulterior, respectiv la data

de 26 martie 1998, prin adresa nr. 140/1998, A.R.T.R.I. i-a solicitat dovada

descărcării corecte a carnetului TIR menționat și prezentarea documentelor din

care să reiasă plata taxelor vamale.

La rândul ei reclamanta,

față de această situație, a solicitat documentele respective de la pârâtă, care

i-a comunicat, că nu este în măsură să prezinte astfel de documente, întrucât

au fost reținute la vama din Tanagarag.

Mai precizează reclamanta,

că, la data de 24 iunie 1998, a primit din partea Fides Alexander – Elveția,

asiguratorul lui I.G., unitatea emitentă a carnetului nr. 13575764, o informare

prin care, era anunțată că, i s-a comunicat o cerere de plată din partea A.V.F.

Rusă, în legătură cu carnetul TIR menționat, în valoare totală de 452.059.957

ruble (50.000 dolari S.U.A.) pentru neplata taxelor vamale la marfa

transportată sub acoperirea carnetului TIR mai sus indicat.

Ulterior, prin adresa nr.

495 din 23 iulie 1998, reclamanta a fost informată de A.R.T.R.I. că, urmare a

expertizei efectuate, s-a constatat că, ștampila vamală aplicată pe carnetul

TIR este falsă, și prin urmare marfa aferentă apare ca fiind nedescărcată.

Cum pârâta nu a putut

furniza, dovezi, privind achitarea taxelor vamale, în ciuda demersurilor

întreprinse de A.R.T.R.I., reclamanta SC G.T. și de către U.N.T.R.R. (asociația

garantă a reclamantei) pentru soluționarea favorabilă a reclamației, prin

adresa din 26 mai 2000, reclamanta a fost încunoștințată de către A.R.T.R.I. că

I.G., a acceptat cererea de plată în sumă de 50.000 dolari S.U.A., către

autoritățile vamale din Rusia, care reprezintă taxe vamale și alte drepturi

vamale aferente mărfurilor transportate, sub acoperirea carnetului TIR nr.

13575764, urmând ca asiguratorul internațional să ceară rambursarea sumei de la

titularul carnetului TIR, respectiv de la reclamanta SC G.T. SA București care

cu sprijinul U.N.T.R.R., a obținut plata eșalonată a sumei, din care a achitat

prima rată în valoare de 9.800 CHF.

Prin sentința nr. 13505 din

6 noiembrie 2002, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis

excepția prescripției dreptului la acțiune și în consecință a respins acțiunea

ca prescrisă, reținând în fundamentarea soluției, că reclamanta a cunoscut atât

existența pagubei cât și persoana care urmează să răspundă, la data de 24 iunie

1998, astfel că introducerea acțiunii la data de 11 iulie 2002, s-a făcut cu

depășirea termenului legal de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 din

Decretul nr. 167/1958.

Recursul declarat împotriva

susmenționatei sentințe de către reclamanta SC G.T. SA București, a fost admis,

prin decizia nr. 389 din 5 martie 2003, și ca urmare hotărârea primei instanțe

a fost casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de recurs, a reținut, în esență că, chiar dacă reclamanta a avut

cunoștință de suma solicitată de A.V.F.R., din iunie 1998, creanța a devenit

certă, lichidă și exigibilă, după epuizarea anchetei administrative, și plata

efectuată de societatea de asigurări străină (I.G.) despre care reclamanta a

fost încunoștințată abia la data de 26 mai 2000, și ca atare, față de această

dată, introducerea acțiunii la 11 iulie 2002 s-a făcut cu respectarea

termenului general de prescripție de 3 ani.

Procedând la rejudecarea

cauzei, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, prin sentința nr. 17044

din 22 decembrie 2001, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC G.T. SA

București și în consecință a obligat pârâta SC S.T. SRL București să plătească

acesteia suma de 9.800 CHF cu titlu de daune (în echivalent lei la data plății

efective la cursul B.N.R.), precum și suma de 18.584.056 lei reprezentând

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre, instanța fondului a reținut în esență că, din decizia nr. 444/95 din

1 februarie 1996, emisă de C.S.V.F.R., rezultă că sancțiunea administrativă a

obligației plății taxelor vamale în cuantum de 452.059.957 ruble (50.000 dolari

S.U.A.) a fost aplicată pentru faptul că posesorul carnetului TIR nr. 13575764

(adică pârâta) nu a livrat marfa aflată sub control vamal la locul determinat

de organul vamal al Federației Ruse, ceea ce constituie o încălcare a art. 254

C. vam. al Federației Ruse, astfel că în acest context, sunt incidente

dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ., întrucât în speță s-a dovedit atât

faptul ilicit (constând în livrarea mărfii într-un alt loc decât cel indicat),

cât și vinovăția pârâtei prin prepușii săi, care a efectuat transportul

internațional de marfă și deci implicit, legătura de cauzalitate dintre fapta săvârșită

și existența prejudiciului, care se cifrează la suma de 50.000 dolari S.U.A.,

din care s-a achitat prima rată în valoare de 9.800 CHF.

Apelul declarat împotriva

sus-menționatei sentințe, de către pârâta SC S.T. SRL București, a fost

respins, ca nefondat, prin decizia nr. 190 din 7 mai 2004, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a VI-a comercială, instanța de apel reținând în

fundamentarea soluției că, în raport de probele administrate în cauză, bine

instanța fondului a angajat, în temeiul art. 998 – art. 999 C. civ., precum și

a reglementărilor speciale din domeniul transporturilor internaționale de

mărfuri, răspunderea pârâtei pentru daunele cauzate reclamantei pentru

neexecutarea corespunzătoare a transportului efectuat sub acoperirea carnetului

TIR nr. 13575764.

De asemenea, instanța de

apel a mai reținut că, în mod corect prima instanță nu a luat în considerație,

cererea pârâtei, în sensul respingerii acțiunii ca prescrisă, deoarece această

excepție a fost soluționată irevocabil, prin decizia anterioară de casare nr.

389 din 5 martie 2003 (pronunțată de aceeași instanță de apel) și cum aceasta

nu a fost desființată eventual printr-o cale extraordinară de atac, în cauză au

devenit incidente dispozițiile art. 315 C. proc. civ., potrivit cărora, în caz

de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor dezlegate sunt

obligatorii pentru judecătorii fondului.

Împotriva acestei din urmă

hotărâri a declarat recurs pârâta SC S.T. SRL București.

Printr-un prim motiv de

recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâta,

susține, că este indiscutabil faptul că (potrivit art. 20 alin. (2) din

convenția TIR încheiată la Geneva la 15 ianuarie 1959 la care România a aderat

prin Decretul nr. 429/1959, referitoare la condițiile în care se poate efectua

transportul internațional al mărfurilor sub acoperirea carnetelor TIR, că

titularul carnetului TIR (respectiv reclamanta) este singur și pe deplin

responsabil de îndeplinirea tuturor operațiunilor pe care le implica folosirea

carnetului TIR în discuție, obligație de altfel asumată prin semnarea

Declarației Angajament, în baza căreia a fost autorizată să utilizeze astfel de

carnete.

Ca atare, orice consecință,

legată de utilizarea necorespunzătoare a carnetelor TIR, trebuie localizată la

aceasta, întrucât nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său

fapt, astfel că, prin obligarea sa adică a pârâtei la plata daunelor, atât

instanța fondului cât și cea de apel au pronunțat soluția cu ignorarea

dispozițiilor art. 108

4

C. proc. civ.

Mai susține pârâta că, prin

contractul încheiat cu A.R.T.R.I. (Declarația Angajament semnată la 15

februarie 1995) pentru a fi autorizată de a utiliza carnete TIR, reclamanta s-a

obligat expres față de aceasta, cât și față de orice autoritate vamală, să

respecte toate prescripțiile privind regimul vamal, precum și instrucțiunile

privind utilizarea unor astfel de carnete TIR, și totodată să dea directive

precise în acest sens personalului său și în mod deosebit să nu permită

niciodată utilizarea de către un terț a carnetelor TIR, iar pe de altă parte,

să rezolve direct cu Autoritățile vamale toate litigiile cauzate ca urmare a

utilizării defectuoase a carnetelor TIR care i-au fost remise.

Or, cum pârâta SC S.T. SRL,

nu este semnatară a declarației de angajament și deci nu a fost autorizată să

folosească carnete TIR, nefiind deci, nici titulara carnetului TIR nr.

13575764, și nu și-a asumat pe cale convențională, nici a obligației pe linia

respectării regimului TIR, față de A.R.T.R.I., I.R.U., vagoanele vamale,

inclusiv față de reclamantă rezultă că, în mod greșit instanțele au soluționat

pricina, ținând cont de aceste dispoziții speciale care nu au fost incidente în

cauză în loc să angajeze pentru daunele în litigiu, răspunderea reclamantei,

pentru propria culpă constând în folosirea necorespunzătoare, în raport de

legislația specială în domeniu, a carnetelor TIR, respectiv a Convenției vamale

relative la T.I.M. sub acoperirea carnetelor C.E.C.

În dezvoltarea acestui motiv

de recurs, pârâta mai susține că, drepturile și obligațiile sale trebuiau

examinate în legătură cu transportul în discuție, exclusiv prin prisma

contractului de transport pe care l-a încheiat cu expeditorul mărfii SC P. SA

și care este generat de convenția C.M.R., constituind cadrul juridic în care

putea fi angajată răspunderea sa pentru daunele în litigiu, ipoteză care nu

este incidentă în cauză din moment ce și-a îndeplinit integral și corespunzător

obligațiile asumate față de expeditor, adică a descărcat marfa în localitatea Mihacikala,

întrucât, în nici-un document nu s-a prezentat dirijarea autovehicolului prin

vama Derbent, situație care a fost reglementată ulterior, prin protocolul nr.

486, respectiv după 3 luni de la descărcarea mărfii.

În plus, descărcarea legală

a mărfii transportate se verifică de către autoritățile vamale ale statului

respectiv, și numai după ce se constată că a fost respectată această condiție,

se acordă „liberul de vamă” și se permite transportatorului părăsirea țării de

destinație.

Tot, la acest motiv de

recurs, pârâta reia susținerile anterioare în sensul că, acțiunea este

prescrisă, deoarece reclamanta a cunoscut atât cuantumul daunei de 50.000

dolari S.U.A. cât și persoana vinovată/responsabilă de producerea acesteia la

data de 23 iulie 1998 astfel, că introducerea acțiunii abia la data de 11 iulie

2002, a avut loc cu depășirea termenului general de prescripție de 3 ani.

În ce privește motivul doi

din recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., pârâta

susține că, hotărârea instanței de apel este criticabilă și cu privire la

faptul că, această instanță nu s-a pronunțat asupra unuia dintre

motivele/mijloacele de apărare pe care le-a invocat și nici asupra dovezilor

administrate și la care a făcut trimitere expresă.

În consecință pârâta

solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor și trimiterea cauzei la

aceeași instanță de fond, spre rejudecare.

Recursul pârâtei nu este

fondat.

Din examinarea actelor de la

dosar, rezultă că, pârâta a efectuat la comanda SC P. SA un transport internațional

pe relația România Azerbaidjan, marfa fiind transbordată în orașul Mihacikala

din Federația Rusă.

Din aceleași acte mai

rezultă că, pentru livrarea la locul destinat de organul vamal al Federației

Ruse, al mărfii aflate sub control vamal, ceea ce a constituit o încălcare a

dispozițiilor pct. 1 ale art. 254 C. vam. al Federației Ruse s-a aplicat

conform deciziei nr. 444/1995 emisă de C.S.V. din Federația Rusă posesorului

carnetului TIR nr. 13575764, în temeiul art. 365 C. vam. menționat, o amendă de

100% din valoarea mărfii, dispunându-se, în final, urmărirea acestuia pe cale

administrativă pentru plăți vamale în sumă de 452.059.957 ruble.

Or, pârâta, nu contestă că,

a efectuat transportul sub acoperirea carnetului TIR nr. 13575764, pe care i-l

încredințase reclamanta în acest scop și deci, că, în momentul aplicării

sancțiunii avea calitatea de posesor al carnetului TIR menționat, cum de

asemenea, nu contestă nici împrejurarea că, la cererile repetate ale

reclamantei nu a putut furniza acesteia documente, de natură a conduce la

rezolvarea favorabilă a reclamației, susținând că acestea i-au fost reținute în

vama Tanagarag.

Ca urmare, I.G. (gestionarul

internațional al carnetelor TIR) a achitat suma reclamată (452.059.987 ruble

echivalentul a 50.000 dolari S.U.A.) represându-se apoi împotriva A.R.T.R.I.

care la rândul ei, s-a regresat împotriva reclamantei în calitate de titular al

carnetului TIR nr. 13575764, pentru recuperarea sumei, care în urma

negocierilor a obținut achitarea eșalonată a sumei menționate anterior, din

care a plătit prima rată în cuantum de 9.800 CHF.

Reclamanta era obligată să

facă această plată, având în vedere Declarația Angajament I.R.U. – A.R.T.R.I.

pe care și-a însușit-o care prevede că titularul trebuie să ramburseze în întregime

toate sumele plătite de garanție (Asociație, I.R.U., Asigurător) privind o

reclamație referitoare la un carnet TIR care i-a fost eliberat (sub-punctul

„respectă și recunoaște corect”).

Prin urmare din cele expuse,

se constată că, bine instanțele au apreciat că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 998 – art. 999 C. civ. și ca urmare au angajat răspunderea

pârâtei în baza acestor texte legale pentru daunele solicitate prin acțiune, în

contextul în care probele administrate în cauză atestă atât fapta săvârșită de

pârâtă cu vinovăție (constând în livrarea mărfii într-un alt loc decât cel

indicat), cât și existența prejudiciului (plata sumei de 452.059.957 ruble,

echivalentul a 50.000 dolari S.U.A., de către I.R.U. Geneva, autorităților

vamale din Federația Rusă, care s-a regresat în final pentru recuperarea

acestei sume împotriva reclamantei), precum și legătura de cauzalitate între

faptă și prejudiciu și pe cale de consecință, au înlăturat justificat în

totalitatea lor susținerile în apărare ale pârâtei, fundamentate în principal

pe aspectul că daunele în litigiu trebuiau localizate la reclamantă din moment

ce aceasta era titulara carnetului TIR nr. 13575764 (sub acoperirea căruia s-a

efectuat transportul) omițând, în acest fel, să observe că, decizia nr.

444/1995 a fost emisă de C.S.V.F. Ruse, pentru nerespectarea regulilor vamale

de către posesorul carnetului TIR menționat (adică de către pârâtă) și nu de

către titularul acestui carnet (reclamantă) care evident că, în condițiile

speței, așa cum dealtfel o demonstrează actele dosarului nu a avut și nici nu

putea să aibă vreo culpă, în legătură cu faptele săvârșite de pârâtă prin

prepușii săi.

Referitor la susținerile

pârâtei, în sensul că soluțiile pronunțate în cauză, ar fi criticabile și sub

aspectul că, instanțele nu au reținut, la soluționarea pricinii excepția

privind prescripția dreptului material la acțiune și pe cale de consecință să

respingă acțiunea ca prescrisă, se constată că nici acestea nu pot fi primite

atâta timp cât prin decizia de casare nr. 389 din 5 martie 2003, instanța de

recurs a statuat că acțiunea a fost introdusă cu respectarea termenului general

de prescripție de 3 ani, astfel că în contextul în care această hotărâre a

rămas irevocabilă (nefiind desființată prin exercitarea unei căi extraordinare

de atac) înseamnă că, nu se mai putea, procedural să se repună în discuție în

fazele ulterioare a litigiului această excepție, decât cu înfrângerea

autorității de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil.

Așa fiind, și ținând seama

că instanțele, cu referire specială la instanța de apel, au analizat în

totalitate susținerile în apărare ale pârâtei, pe care în mod justificat le-a

înlăturat în raport de probele administrate, recursul declarat în cauză urmează

a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC S.T. SRL București împotriva deciziei

nr. 190 din 7 mai 2004 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința

publică, astăzi 25 noiembrie 2004.