ÎCCJ, Decizia nr. 164/2005

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea nr. 2195 din 21 martie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins cererea formulată de petenta N.E., privind strămutarea judecarii procesului civil ce formează obiectul dosarului nr. 7161/2004, al Tribunalului Bacău. Împotriva acestei încheieri, Fundația S.D. a declarat recurs. Examinând cauza, în raport cue dispozițiile art. 137 C. proc. civ., se constată următoarele: Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”.

În raport cu etapa procesuală și obiectul căii de atac exercitate, dispozițiile legale care au legătură cu cauza, sunt reprezentate de dispozițiile art. 299 alin. (1) și art. 40 alin. (4) C. proc. civ. Se constată, așadar, că dispozițiile legale invocate de recurent, nu au legătură cu cauza, așa încât nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Or, prin art. 29 alin. (6) din același act normativ, s-a stabilit că „dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale ”. Prin urmare, constatând că cererea nu îndeplinește condiția prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, în sensul că dispozițiile legale asupra neconstituționalității cărora se solicită a se decide, nu au legătură cu cauza, Curtea va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, conform alin. (6) al aceluiași articol din actul normativ menționat.

Pe de altă parte, dând eficiență principiului constituțional stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesuale, precum și a celui privind liberul acces la justiție, statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual civilă a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice. Revine, așadar, părții interesate, obligația sesizării instanțelor de judecată, în condițiile legii procesuale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri prin care secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unei cereri de strămutare a judecării unei cauze civile. Or, în raport cu dispozițiile art. 299 C. proc. civ., cu referire la art. 282 alin. (2) din același cod, împotriva încheierilor nu se poate face recurs decât odată cu fondul. De la regula generală menționată, legea procesual civilă a prevăzut o singură excepție, de strictă interpretare, care nu privește încheierile prin care se soluționează cererile de strămutare a judecării cauzelor. Mai mult, prin art. 40 alin. (4) C. proc. civ., s-a prevăzut expres că hotărârea asupra strămutării nu este supusă nici unei căi de atac.

Or, recunoașterea unei căi de atac în cazuri neprevăzute de legea procesual civilă sau, mai mult, contrar dispozițiilor sale, constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Așadar, excepția pusă în discuție se constată a fi întemeiată. Este de reținut că textul menționat nu încalcă nici una din prevederile constituționale sau drepturile prevăzute de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Astfel, atât Curtea Constituțională, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-au pronunțat constant, cu referire la accesul liber la justiție, că acesta semnifică, exclusiv, accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, fără a însemna accesul, în toate situațiile, la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece acestea sunt stabilite de legiuitorul care, în considerarea unor situații diferite, instituie reguli deosebite, aceleași, însă, pentru persoane aflate în situații identice. Prin urmare, regula menționată, și anume, că nici o lege nu poate îngrădi accesul la justiție, semnifică numai faptul că legiuitorul nu poate exclude nici o categorie sau grup social de la exercitarea unor drepturi pe care le-a instituit prin lege.

Așadar, în raport cu dispozițiile art. 126 alin. (2) și ale art. 129 din Constituția României, precum și ale art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, este dreptul exclusiv al organului legislativ de a stabili regula potrivit căreia hotărârea prin care instanța competentă se pronunță asupra cererii de strămutare a judecării cauzei, nu este supusă nici unei căi de atac, în considerarea faptului că prin aceasta, instanța nu se pronunță asupra fondului, iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustificat judecarea irevocabilă a cauzelor civile, antrenând și, aspect ce nu poate fi neglijat, cheltuieli suplimentare pentru justițiabili.

Pe de altă parte, cum instanța sesizată cu cererea de strămutare a judecării cauzei, nu examinează și nu se pronunță asupra fondului litigiului dedus, spre soluționare, instanței competente, nu s-ar putea reține cu temei, nici știrbirea în acest mod a dreptului constituțional, preluat în legea procesuală, a dreptului la apărare care, în fapt, se realizează în integralitatea conținutului său constitutiv cu prilejul judecării în fond și căi de atac a cauzei. În realitate, faptele și împrejurările asupra cărora este chemată să se pronunțe instanța sesizată cu cererea de strămutare a judecării cauzei, nu țin de litigiul însăși dedus spre soluționare, ci de asigurarea condițiilor implicate de art. 37 C. proc.

civ., ce privesc nepărtinirea și obiectivitatea în soluționarea cauzei, respectiv oferirea imparțială a protecției judiciare, condiție ce vizează și interesează toate părțile din proces, indiferent de calitatea lor procesuală. De altfel, din modul de redactare a art. 38 C. proc. civ., rezultă că cererea de strămutare a judecării cauzei, pentru motive de bănuială legitimă, poate fi repetată de partea interesată, ori de câte ori apar elementele noi, neavute în vedere de instanță, la soluționarea cererii precedente. Cu alte cuvinte, ori de câte ori apar elemente noi vizând acest caz, formularea anterior a unei cereri, pentru alte fapte și împrejurări relevate în aceasta, nu constituie un fine de neprimire pentru noua cerere, întemeiată pe alte motive.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, precum și recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale privind neconstituționalitatea unor dispoziții ale Legii nr. 303/2004, Legii nr. 304/2004, Legii nr. 317/2004 și Codului de procedură civilă, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 138/2000, O.U.G. nr. 290/2000 și O.U.G. nr. 59/2001, art. 269, în raport cu art. 5 din Constituția României și art. 44 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de Fundația S.D. împotriva încheierii nr. 2195 din 21 martie 2005, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în dosarul nr. 14.394/2004. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 iunie 2005.