ÎCCJ, Decizia nr. 165/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea nr. 2200 din

21 martie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, a respins cererea formulată de petenta N.E. privind

strămutarea judecarii procesului civil ce formează obiectul dosarului nr. 7161/2004,

al Curții de Apel Bacău.

Împotriva acestei încheieri,

Asociația C.E. a declarat recurs.

Examinând cauza, în raport cu

dispozițiile art. 137 C. proc. civ., se constată următoarele:

Potrivit art. 29 alin. (1)

din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor

ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind

neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege

sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în

orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia”.

În raport cu etapa procesuală și

obiectul căii de atac exercitate, dispozițiile legale care au legătură cu cauza,

sunt reprezentate de dispozițiile art. 299 alin. (1) și art. 40 alin. (4) C.

proc. civ.

Se constată, așadar, că

dispozițiile legale invocate de recurent nu au legătură cu cauza, așa încât nu

este îndeplinită condiția prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

republicată.

Or, prin art. 29 alin. (6)

din același act normativ, s-a stabilit că „dacă excepția este inadmisibilă,

fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o

încheiere motivată, cererea de sesizare a Curții Constituționale”.

Prin urmare, constatând că cererea

nu îndeplinește condiția prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

republicată, în sensul că dispozițiile legale asupra neconstituționalității

cărora se solicită a se decide, nu au legătură cu cauza, Curtea va respinge

cererea de sesizare a Curții Constituționale, conform alin. (6) al aceluiași

articol din actul normativ menționat.

Pe de altă parte, dând

eficiență principiului constituțional stabilit prin art. 129 din Constituția

României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii

procesuale, precum și a celui privind liberul acces la justiție statuat prin art.

21 din legea fundamentală, respectiv exigențelor determinate prin art. 13 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale,

legea procesual civilă a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același

pentru persoane aflate în situații identice.

Revine, așadar, părții

interesate, obligația sesizării instanțelor de judecată, în condițiile legii

procesuale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar

al hotărârii atacate.

În cauză, completul de 9

judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri prin

care secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție s-a pronunțat asupra unei cereri de strămutare a judecării unei cauze

civile.

Or, în raport cu

dispozițiile art. 299 C. proc. civ., cu referire la art. 282 alin. (2) din

același cod, împotriva încheierilor nu se poate face recurs, decât odată cu

fondul.

De la regula generală

menționată, legea procesual civilă a prevăzut o singură excepție, de strictă

interpretare, care nu privește încheierile prin care se soluționează cererile

de strămutare a judecării cauzelor.

Mai mult, prin art. 40 alin.

(4) C. proc. civ., s-a prevăzut expres că hotărârea asupra strămutării nu este

supusă nici unei căi de atac.

Or, recunoașterea unei căi

de atac în cazuri neprevăzute de legea procesual civilă sau, mai mult, contrar

dispozițiilor sale, constituie o încălcare a principiului legalității acestora

și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Așadar, excepția pusă în

discuție se constată a fi întemeiată.

Este de reținut că textul

menționat nu încalcă nici una din prevederile constituționale sau drepturile

prevăzute de Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Astfel, atât Curtea

Constituțională, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-au pronunțat constant,

cu referire la accesul liber la justiție, că acesta semnifică, exclusiv, accesul

la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește, fără a însemna

accesul, în toate situațiile, la toate structurile judecătorești și la toate

căile de atac prevăzute de lege, deoarece acestea sunt stabilite de legiuitorul

care, în considerarea unor situații diferite, instituie reguli deosebite,

aceleași, însă, pentru persoane aflate în situații identice. Prin urmare,

regula menționată, și anume, că nici o lege nu poate îngrădi accesul la

justiție, semnifică numai faptul că legiuitorul nu poate exclude nici o

categorie sau grup social, de la exercitarea unor drepturi pe care le-a

instituit prin lege.

Așadar, în raport cu

dispozițiile art. 126 alin. (2) și ale art. 129 din Constituția României,

precum și ale art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, este dreptul exclusiv al organului legislativ, de a stabili

regula potrivit căreia hotărârea prin care instanța competentă se pronunță

asupra cererii de strămutare a judecării cauzei, nu este supusă nici unei căi

de atac, în considerarea faptului că prin aceasta, instanța nu se pronunță

asupra fondului, iar exercitarea unor căi de atac ar prelungi nejustificat

judecarea irevocabilă a cauzelor civile, antrenând și, aspect ce nu poate fi

neglijat, cheltuieli suplimentare pentru justițiabili.

Pe de altă parte, cum

instanța sesizată cu cererea de strămutare a judecării cauzei nu examinează și

nu se pronunță asupra fondului litigiului dedus, spre soluționare, instanței

competente, nu s-ar putea reține cu temei, nici știrbirea în acest mod a

dreptului constituțional, preluat în legea procesuală, a dreptului la apărare

care, în fapt, se realizează în integralitatea conținutului său constitutiv cu

prilejul judecării în fond și căii de atac a cauzei.

În realitate, faptele și împrejurările

asupra cărora este chemată să se pronunțe instanța sesizată cu cererea de

strămutare a judecării cauzei, nu țin de litigiul însăși dedus spre soluționare,

ci de asigurarea condițiilor implicate de art. 37 C. proc. civ., ce privesc nepărtinirea

și obiectivitatea în soluționarea cauzei, respectiv oferirea imparțială a

protecției judiciare, condiție ce vizează și interesează toate părțile din

proces, indiferent de calitatea lor procesuală.

De altfel, din modul de

redactare a art. 38 C. proc. civ., rezultă că cererea de strămutare a judecării

cauzei, pentru motive de bănuială legitimă, poate fi repetată de partea

interesată, ori de câte ori apar elementele noi, neavute în vedere de instanță

la soluționarea cererii precedente. Cu alte cuvinte, ori de câte ori apar

elemente noi vizând acest caz, formularea, anterior, a unei cereri, pentru alte

fapte și împrejurări relevate în aceasta, nu constituie un fine de neprimire

pentru noua cerere, întemeiată pe alte motive.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, Curtea va respinge cererea de sesizare a Curții

Constituționale, precum și recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare

a Curții Constituționale privind neconstituționalitatea unor dispoziții ale

Legii nr. 303/2004, Legii nr. 304/2004, Legii nr. 317/2004 și Codului de

procedură civilă, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 138/2000, O.U.G. nr. 290/2000

și O.U.G. nr. 59/2001, art. 269, în raport cu art. 5 din Constituția României

și art. 44 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Respinge, ca inadmisibil, recursul

declarat de Asociația C.E. împotriva încheierii nr. 2200 din 21 martie 2005,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, în dosarul nr. 60/2005.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 iunie 2005.