ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2969/2004

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 104/ E din

28 ianuarie 2004, Tribunalul Iași, secția comercială, a respins excepția

prematurității acțiunii și pe fond a admis acțiunea formulată de reclamanta SC

C. SA Iași, împotriva pârâtei SC N. SA Iași, pe care a obligat-o să plătească

reclamantei suma de 723.029.360 lei, cu titlu de penalități de întârziere în

plată plus 25.545.000 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut în esență, că excepția prematurității introducerii

acțiunii fundamentată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 137/2002, privind

unele măsuri pentru accelerarea privatizării nu este întemeiată întrucât acest

text legal nu este imperativ și deci nu instituie în sarcina furnizorului

(reclamantei) obligația de a acorda beneficiarului înlesniri sau evaluări de

plată, astfel că în acest context nu se poate vorbi de o prematuritate a

introducerii acțiunii, mai ales în situația, în care, acest text legal a fost

abrogat prin art. 12 pct. 4 din O.U.G. nr. 8/2003, privind stimularea

procesului de restructurare, reorganizare și privatizare a unor societăți

naționale, companii naționale și societăți cu capital majoritar de stat,

aprobată prin Legea nr. 137/2002.

Pe fondul cauzei, tribunalul

a reținut în esență că părțile au, prevăzut la art. 18 lit. a) din contract

clauza penală, astfel că, pentru întârzierea plății facturilor pentru luna

decembrie 2000 și perioada ianuarie 2001 – aprilie 2001, pârâta datorează

penalitățile solicitate, al căror cuantum dealtfel nici nu a fost contestat.

Apelul declarat de pârâta SC

N. SA Iași, împotriva susmenționatei sentințe, a fost respins prin decizia nr. 154

din 7 iunie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția comercială și de contencios

administrativ.

Pentru a adopta această

decizie, instanța de apel, a reținut în esență că este de necontestat că,

apelanta pârâtă s-a aflat într-un program de restructurare, în cadrul căruia

urma a se lua măsurile necesare, pentru accelerarea procesului de privatizare,

conform art. 19 din Legea nr. 137/2002, între care se include și evaluarea

obligațiilor restante și scutirea de plata sumelor reprezentând penalități

aferente acestor obligații.

Dar, instanța a reținut că

prevederile legale precizate, instituie măsuri obligatorii pentru societatea

comercială aflată în proces de privatizare și nu și pentru furnizorii de

utilități, așa încât dispozițiile Legii nr. 137/2002 și O.G. nr. 40/2002 nu se

aplică de drept, pentru a se putea susține că acestea ar modifica în mod

necesar și obligatoriu cele cuvenite de părți în contract, cu consecința

transferului răspunderii pentru neexecutarea obligațiilor contractuale asumate,

de la beneficiar la furnizorul de servicii.

Ori, în contextul în care

apelanta pârâtă, nu a acționat pe furnizorul său, pentru neobținerea eșalonării

sau scutirii de plată, care conform textelor legale precizate ar avea numai o

obligație de diligență, nu se poate reține, reaua credință a furnizorului de

servicii, care să conducă la exonerarea beneficiarului de răspundere, atâta

timp, cât probele de la dosar confirmă că acesta este în culpă pentru

neexecutarea întocmai a obligațiilor contractuale asumate.

Împotriva acestei ultime

hotărâri, a declarat recurs pârâta SC N. SA Iași, invocând ca motiv de casare

dispozițiile art. 304 pct. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se susține în esență că, în

mod greșit instanța de apel a menținut sentința instanței de fond de admitere a

acțiunii, în contextul în care nu a verificat în limita motivelor de apel,

stabilirea unei situații de fapt corespunzătoare și aplicarea corectă a legii

de către tribunal.

În dezvoltarea acestui

motiv, pârâta arată că, în mod criticabil s-a reținut prin hotărârile

pronunțate în cauză, cu referire specială la decizia instanței de apel, că art.

19 din Legea nr. 137/2002, instituie măsuri obligatorii numai pentru societatea

comercială aflată în proces de privatizare, când în realitate, aceste prevederi

legale trebuiesc interpretate în sens contrar, adică că instituie drepturi în

favoarea societății comerciale și obligații în sarcina furnizorului de

utilități, care nu putea refuza acordarea facilităților după bunul său plac.

Ca atare, în lipsa unor

dovezi, care să confirme că reclamanta nu avea datorii bugetare, în mod greșit

a fost admisă și respectiv menținută soluția de admitere a acțiunii, în contextul

în care probele de la dosar atestă pe de o parte că aceasta avea datorii la

buget, iar pe de altă parte, că, refuzul acordării înlesnirilor, prevăzute de art.

19 din Legea nr. 137/2002, s-a datorat unui motiv fără nici o relevanță

juridică și anume, s-a invocat că reclamanta a solicitat facilități pe baza

O.G. nr. 40/2002 și deci nu mai putea solicita facilități și în baza Legii nr. 137/2002,

situație care nu avea nici o justificare din moment ce, prevederile celor două

acte normative nu se exclud unele pe altele.

În concluzie, greșit

instanțele au reținut că pârâta nu poate invoca, în apărare refuzul reclamantei

de a-i acorda facilitățile solicitate, deoarece în realitate, în soluționarea

pricinii trebuiau să rețină, cu consecințele care rezultă dintr-o astfel de

împrejurare, că refuzul recurentei de a-i acorda facilitățile a fost abuziv și

drept urmare, dacă reclamanta nu proceda astfel, nu mai avea temei pentru

introducerea acțiunii.

În consecință, pârâta

solicită admiterea recursului, modificarea hotărârilor și pe fond respingerea

acțiunii.

Recursul pârâtei nu este

fondat.

Din examinarea actelor de la dosar,

rezultă că, în baza contractului nr. 887 din 23 iunie 2000 (și a actului

adițional nr. 1/2001) care conținea la art. 18 clauza penală, reclamanta a

livrat pârâtei în cursul anilor 2000 și 2001, diferite cantități de energie

termică sub formă de apă fierbinte și că facturile emise în scopul achitării

contravalorii acestor prestații au fost achitate cu întârziere, motiv pentru

care reclamanta a calculat și pretins penalități de întârziere în plată, în

sumă de 723.029.360 lei, al căror cuantum a fost contestat.

Ca urmare a celor arătate mai sus,

corect instanța de fond a reținut și instanța de apel a confirmat, că în speță

sunt incidente dispozițiile art. 969 și art. 970 C. civ., coroborate cu cele

ale art. 18 lit. a) din contract și a admis acțiunea așa cum a fost formulată,

obligând pârâta la plata sumei de 723.029.360 lei, cu titlu de penalități de

întârziere.

Faptul că din probele administrate

în cauză rezultă că pârâta, se afla în perioada în litigiu într-un program de

restructurare și că în cadrul acestui program urma a se lua măsurile necesare

pentru accelerarea procesului de privatizare, prevăzute de art. 19 din Legea nr.

137/2002, pentru care reeșalonarea obligațiilor restante și scutirea de plată a

sumelor reprezentând penalitățile aferente acestor obligații, care în fapt nu

s-a realizat, nu este de natură a înlătura răspunderea contractuală a pârâtei,

pentru neîndeplinirea întocmai a obligațiilor asumate, întrucât potrivit art. 969

C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Ca atare, bine instanța de

apel a reținut că dispozițiile legale precizate (art. 19 din Legea nr. 137/2002)

sunt obligatorii numai pentru beneficiarul serviciilor ca parte interesată în

obținerea eșalonării plăților sau eventual scutirea de plata sumelor datorate,

și deci că în acest context pentru angajarea răspunderii reclamantei pentru

neacordarea facilităților solicitate, pârâta era datoare, ca în prealabil, să

acționeze pe aceasta în judecată pentru refuzul de inițiere a procedurilor de

eșalonare și scutire solicitate.

Ori, neprocedând astfel,

pârâta nu este îndreptățită să invoce în apărare o așa zisă culpă a

furnizorului, cu consecința angajării răspunderii acestuia pentru refuzul

nejustificat de soluționare a cererii consumatorului, sau altfel spus, nu se

poate transfera în lipsa unei hotărâri irevocabile, răspunderea pentru

neîndeplinirea obligațiilor contractuale proprii asumate de ea în sarcina

furnizorului, chiar dacă avea vocație de a obține înlesnirile solicitate, așa

cum în alți termeni, se susține în recurs.

În concluzie, chiar dacă

potrivit afirmațiilor pârâtei reclamanta a refuzat abuziv să dea curs cererii

privind acordarea facilităților solicitate, această împrejurare nu poate

constitui o piedică în calea angajării răspunderii contractuale a

consumatorului, în contextul în care o asemenea susținere nu este confirmată

printr-o hotărâre irevocabilă, pronunțată în contradictoriu cu părțile aflate

în litigiu.

Așa fiind, recursul declarat

în cauză, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta SC N. SA Iași, împotriva deciziei nr. 154 din 7 iunie 2004 a Curții

de Apel Iași, secția comercială și contencios administrativ, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință

publică, astăzi 24 septembrie 2004.