ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5372/2010

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 707 din 9 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul C.N.S.A.S., în contradictoriu cu pârâtul P.P., și a constatat calitatea acestuia de lucrător al Securității. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Dispozițiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 definesc noțiunea de lucrător al Securității ca fiind „orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945 - 1989, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului; Din înscrisurile existente la dosarul cauzei, respectiv adresele Serviciului Român de Informații, reiese că pârâtul P.P.

și-a desfășurat activitatea în perioada 1977 în cadrul Direcției a III-a Serviciul 3 din cadrul Ministerului de Interne și în cadrul Securității Orașului Caracal, în calitate de șef al acestei structuri. În raport de conținutul acestor înscrisuri, apreciază instanța de fond ca fiind îndeplinită prima condiție impusă de dispozițiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, în sensul că pârâtul a avut calitatea de ofițer al Securității.

De asemenea, reține prima instanță, raportul cu propuneri de luare în evidență a numitului D.V.R.D., întocmit și semnat olograf de pârât, având ca obiectiv stabilirea relațiilor acestei persoane cu cetățenii străini și cu diplomații francezi din București, consemnează îngrădiri ale dreptului acestei persoane la viață privată, la secretul corespondenței, urmând a fi înlăturată apărarea pârâtului potrivit căreia acest plan de măsuri nu a afectat persoane urmărite, ci doar a condus la supravegherea unor diplomați francezi pentru prevenirea săvârșirii unor infracțiuni. Apreciază instanța de fond că, în condițiile în care nu s-a făcut nici o dovadă din care să reiasă că măsurile dispuse au fost aferente unor activități specifice de urmărire penală pentru prevenirea săvârșirii unor infracțiuni de către cetățenii străini, aceste măsuri au dus la îngrădirea drepturilor numitului D.V.R.D.

Totodată, se arată în considerentele sentinței atacate, din Nota informativă din 18 martie 1977, semnată olograf de către pârât, reiese că în calitatea sa de angajat al fostei Securități a dispus instruirea unui informator în vederea supravegherii numitului V.I., notele ulterioare ale acestui informator fiind primite de pârât iar planul de măsuri de verificare informativă privind pe numitul C.E. este semnat olograf tot de către pârât și cuprinde stabilirea de către acesta a unor activități privind supravegherea informativă a acestei persoane prin diverse mijloace, inclusiv interceptarea corespondenței interne și externe, introducerea mijloacelor de tehnică operativă la domiciliul acestuia, precum și introducerea unui informator la locul de muncă al persoanei urmărite.

Arată prima instanță că, din conținutul înscrisurilor menționate anterior, reiese în mod evident că în virtutea funcției sale, prin activitățile desfășurate, pârâtul a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor, recunoscute și garantate de legislația în vigoare la acea dată, prejudiciind grav statutul persoanelor urmărite, fiind îndeplinită și cea de-a doua condiție prevăzută de lege. Reține instanța de fond că, față de natura mijloacelor și măsurilor dispuse de către pârât, scopul în care acestea au fost adoptate, este neîntemeiată apărarea pârâtului, potrivit căreia aceste activități au fost necesare pentru prevenirea unor activități de spionaj, iar îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale justificată prin dispozițiile art. 19 pct. 3 lit. b) din Pactul Internațional privind drepturile civile și politice.

Împotriva acestei hotărâri, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., a declarat recurs pârâtul. In motivarea recursului, care, în esență, reiterează apărările formulate în fața instanței de fond, se arată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea legii, întrucât instanța de fond a soluționat cauza fără să țină seama de apărările formulate de recurentul-pârât, prin care susține că nu el este autorul înscrisurilor olografe invocate de reclamant. Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, după cum se va arăta în continuare.

Obiectul judecății în cauză îl constituie cererea formulată de reclamantul C.N.S.A.S., în contradictoriu cu pârâtul P.P., prin care solicită să se constate calitatea acestuia de lucrător al Securității. Soluționarea cauzei depinde de corecta stabilire a situației de fapt, în baza probelor administrate, și de împrejurarea, de asemenea necesar a fi stabilită, dacă starea de fapt constatată, reprezentând activitatea pârâtului, întrunește condițiile prevăzute de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008. La calificarea activității pârâtului ca fiind una ce întrunește condițiile prevăzute de dispozițiile legale susmenționate, instanța de fond a avut în vedere exclusiv înscrisurile invocate și depuse la dosar de către reclamant.

Cu privire la aceste înscrisuri, însă, prin Notele de ședință și întâmpinarea formulate în fața primei instanțe (f.9-14 dosar fond), pârâtul a susținut că nu au fost întocmite de el. Cu toate acestea, instanța de fond, deși își întemeiază soluția exclusiv pe înscrisurile contestate de pârât, nu face referire la acest aspect în considerentele sentinței pronunțate, care nu conține nici un motiv pentru care apărările respective ale pârâtului ar fi fost respinse. Cu alte cuvinte, era necesară analiza, eventual pe calea procedurii verificării de scripte, invocată de pârât în recurs, a apărărilor pârâtului, prin care susține că nu el este autorul înscrisurilor invocate împotriva sa, ceea ce instanța de fond nu a făcut.

Or, limitându-se la aplicarea dispozițiilor legale asupra unei stări de fapt, constând într-o activitate de o anumită factură, atribuită pârâtului pe baza unor înscrisuri contestate de acesta, fără să răspundă în vreun fel acestui aspect, instanța de judecată a pronunțat o hotărâre ce încalcă principiul motivării, prevăzut de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. In acest fel, instanța de fond a hotărât în lipsa unui probatoriu concludent referitor la activitatea incriminată, invocată de reclamant în acțiune și atribuită pârâtului, fără stabilirea adevărului cu privire la starea de fapt, ceea ce a condus la nerespectarea și a principiul rolului activ, prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc.

civ. Pentru motivele arătate, constatându-se că instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, urmează să fie admis recursul, casată sentința atacată și, în temeiul art. 313 C. proc. civ., trimisă cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de fond va face aplicarea art. 315 alin. (1) și (3) C. proc. civ., urmând să procedeze în sensul celor mai sus arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de pârâtul P.P. împotriva sentinței nr. 707 din 9 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2010.