ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5771/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul C.N.S.A.S. a chemat în judecată pe pârâtul V.I.C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să constate calitatea pârâtului de lucrător al Securității. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, întrucât activitățile desfășurate de pârât, în calitate de ofițer al Miliției, au îngrădit dreptul la viață privată, prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice.

Pârâtul a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4365 din 08 decembrie 2009, a admis acțiunea reclamantului C.N.S.A.S. și a constatat existența calității pârâtului V.I.C. de lucrător al Securității. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut, în esență, faptul că, în speță, sunt întrunite condițiile cumulative impuse de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 pentru a se putea constata calitatea pârâtului de lucrător al Securității.

Mai precis, instanța a arătat faptul că pârâtul a fost ofițer, având gradul de maior în anii 1987 și 1989 și funcția de locțiitor al șefului Direcției Economice în cadrul Inspectoratului General al Miliției în anul 1987. Din actele dosarului a rezultat faptul că, în cadrul Inspectoratului General al Miliției București, funcționa un serviciu de specialitate care se ocupa cu efectuarea de investigații asupra persoanelor, în concret, fiind vorba despre angajați ai Radioteleviziunii Române supravegheați informativ. În calitatea pe care o deținea, pârâtul a semnat și a comunicat Direcției I Securitate rezultatul investigațiilor efectuate cu privire la două persoane de către serviciul de specialitate în care își desfășura activitatea, pentru una dintre ele, investigațiile fiind solicitate chiar de Direcția I Securitate.

Curtea de apel a arătat faptul că acest serviciu de specialitate, în raport de activitatea pe care o desfășura, avea competențe pe linie de Securitate și desfășurându-și activitatea în cadrul Inspectoratului General al Miliției, pârâtul a exercitat atribuții pe linie de Securitate, constând în efectuarea de investigații cu privire la persoane supravegheate informativ, aflate în atenția organelor de Securitate.

În opinia primei instanțe, chiar dacă Direcția Economică din cadrul Inspectoratului General al Miliției avea atribuții ce vizau coordonarea activităților din cadrul serviciilor specializate pentru combaterea infracționalității din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare, comerțului interior și cooperației de consum, prin natura lor, aceste activități se încadrau în categoria activităților specifice organelor de Securitate, iar pârâtul, având competența de a semna actele privind activitatea acestui serviciu, avea, deci, atribuții pe linie de Securitate. Împrejurarea că aceste activități nu erau prevăzute în mod expres în fișa postului, nu înseamnă că, în fapt, pârâtul nu a exercitat asemenea atribuții, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar.

Ca atare, judecătorul fondului a concluzionat în sensul că pârâtul a avut calitatea de ofițer al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate și prin activitățile desfășurate a îngrădit dreptul la viață privată, recunoscut de art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice. Îngrădirea acestui drept fundamental s-a realizat prin investigațiile efectuate asupra persoanelor urmărite, în urma acestor investigații dispunându-se încadrarea informativă cu sursă a uneia dintre cele două persoane investigate. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul V.I.C., care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii acțiunii reclamantului. În motivarea căii de atac, încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc.

civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent următoarele critici de nelegalitate: Recurentul consideră că este eronată concluzia primei instanțe, în sensul că ar fi avut „atribuții pe linie de Securitate”, deoarece „activitățile desfășurate de serviciul de specialitate din cadrul Inspectoratului General al Miliției se încadrau în categoria activităților specifice organelor de Securitate” și avea „competența de a semna actele privind activitatea acestui serviciu”.

Pe acest aspect, recurentul precizează faptul că activitățile desfășurate de Direcția Economică din cadrul Inspectoratului General al Miliției au fost activități specifice de verificare a faptelor de delapidare sesizate. În plus, recurentul arată că Serviciul Economic din cadrul Miliției Municipiului București nu era un serviciu specializat în supravegherea informativă. În raport de art. 3 lit. f) din Legea nr. 21/1969, unitățile de miliție îndeplineau sarcini privind Securitatea statului doar în mediul rural, nu și în mediul urban. În concepția recurentului, în cadrul Direcției Economice a Miliției Municipiului București nu a existat vreun „serviciu specializat” cu atribuții pe linie de Securitate.

De asemenea, recurentul invocă și prevederile art. 5 pct. 1 lit. b) și h) din Decretul nr. 121/1978 privind organizarea și funcționarea Ministerului de Interne, dar și faptul că Securitatea avea ca atribuții supravegherea informativ-operativă a instituțiilor de importanță deosebită pentru statul român, printre care și Radioteleviziunea. Ca atare, recurentul precizează că persoanele vizate de Direcția Economică erau în exclusivitate sub supravegherea Securității statului, iar Miliția nu avea asemenea sarcini. Prin urmare, recurentul concluzionează în sensul că Direcția Economică din cadrul Inspectoratului General al Miliției nu avea atribuții de securitate a statului cu privire la Radioteleviziune ori alte instituții centrale.

Pe de altă parte, recurentul realizează o serie de considerații cu privire la conținutul adreselor avute în vedere de intimatul-reclamant la promovarea prezentei acțiuni. Așadar, recurentul susține că a avut calitatea de ofițer al Miliției, dar nu a avut atribuții pe linie de Securitate și nu a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi sau libertăți fundamentale ale omului. În altă ordine de idei, în finalul căii extraordinare de atac, recurentul precizează că instanța de fond „s-a mulțumit să copieze informațiile furnizate de Direcția de Investigații din cadrul C.N.S.A.S., fără să întreprindă o minimă analiză a acestora”. Cu alte cuvinte, aceste susțineri ale recurentului pot fi încadrate în drept în motivul de recurs reglementat de art. 312 alin. (5) teza I C. proc.

civ. Analizând sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Obiectul litigiului dedus judecății instanței de contencios administrativ îl reprezintă constatarea calității recurentului-pârât de lucrător al Securității, în raport de dispozițiile art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008. Conform acestei prevederi normative, lucrător al Securității este orice persoană care, având calitatea de ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945-1989, a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Pentru o corectă soluționare a cauzei de față este necesară interpretarea textului anterior citat. În opinia instanței de control judiciar, trebuie să se realizeze o interpretare stricto sensu a normei aflate în discuție. În alți termeni, poate avea calitatea de lucrător al Securității doar persoana care a activat în mod efectiv în cadrul instituțiilor nominalizate în textul legal mai sus menționat, instituții care, în perioada 1945-1989, au desfășurat atribuții pe linie de Securitate, iar activitatea lucrătorului Securității a avut drept consecință suprimarea sau îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Un argument în sprijinul interpretării realizate îl constituie faptul că au existat prevederi normative speciale în materie: este vorba despre Legea Miliției nr. 21/1969 și Decretul nr. 121/1978 privind organizarea și funcționarea Ministerului de Interne, așa cum susține în motivele de recurs pârâtul.

Înalta Curte constată că prima instanță a realizat o interpretare extensivă a textului normativ aplicabil în speță, ceea ce nu poate fi primit, în raport de argumentele anterior arătate. Mai mult decât atât, nu trebuie ignorat faptul că art. 3 lit. f) din Legea nr. 21/1969 prevedea că unitățile de miliție îndeplineau sarcini privind Securitatea statului doar în mediul rural, nu și în mediul urban.

Așadar, potrivit art. 5 pct. 1 lit. b) și h) din Decretul nr. 121/1978 privind organizarea și funcționarea Ministerului de Interne, se menționează ca atribuții ale Departamentului Securității statului și organelor din subordine „b) organizează și desfășoară activitatea de apărare a Securității statului în scopul prevenirii, descoperirii și lichidării acțiunilor serviciilor de spionaj străine și agenturilor acestora, precum și ale organizațiilor, cercurilor și persoanelor din străinătate, întreprinse împotriva suveranității, independenței și integrității statului român; h) ia măsuri pentru apărarea secretului de stat în cadrul organizațiilor socialiste și verifică, potrivit legii, modul de aplicare a dispozițiilor legale.” Ca atare, după cum s-a susținut și în motivele de recurs, Securitatea avea ca atribuții supravegherea informativ-operativă a instituțiilor de importanță deosebită pentru statul român, printre care și Radioteleviziunea, dar și alte instituții centrale.

Pe de altă parte, după cum s-a relevat anterior, recurentul V.I.C. a fost ofițer, având gradul de maior în anii 1987 și 1989 și funcția de locțiitor al șefului Direcției Economice în cadrul Inspectoratului General al Miliției în anul 1987. În concepția instanței de control judiciar, judecătorul fondului nu a administrat un probatoriu suficient, pe baza căruia să stabilească dacă în cadrul Direcției Economice a Inspectoratului General al Miliției a existat sau nu vreun „serviciu specializat” cu atribuții pe linie de Securitate. Pentru lămurirea situației de fapt era necesară depunerea la dosar a următoarelor acte: fișa postului recurentului-pârât în cadrul Direcției Economice, în care acesta a susținut că a activat, dar și organigrama tuturor direcțiilor din cadrul Inspectoratului General al Miliției, pentru perioada aflată în discuție.

Înalta Curte apreciază că în această cale extraordinară de atac nu puteau fi aplicabile prevederile art. 305 C. proc. civ., întrucât prima instanță nu a evocat fondul cauzei, motiv pentru care sentința atacată se impune a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Cu alte cuvinte, neaplicabilitatea art. 305 C. proc. civ. este determinată de faptul că instanța de control judiciar a dat curs dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., în sensul că a analizat cauza sub toate aspectele. Soluția casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci și practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părților la cele două grade de jurisdicție. Este firesc ca instanța de trimitere să administreze toate probele impuse de o completă cercetare a fondului cauzei.

În temeiul art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., în cazul în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea casată. Cercetarea fondului cauzei, în sensul textului legal anterior citat, presupune existența tuturor elementelor de rezolvare a fondului litigiului. Altfel spus, dacă s-ar aplica o altă soluție procedurală, ar însemna ca instanța de recurs să verifice pentru prima oară fondul dreptului, iar părțile să mai aibă la dispoziție doar cele două căi extraordinare de atac de retractare – contestația în anulare și revizuirea, care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de C. proc.

civ. În caz de casare, instanța care rejudecă fondul trebuie să se limiteze numai la rezolvarea problemei care a determinat casarea. În altă ordine de idei, Înalta Curte consideră că este incident în speță și art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care stabilește, prin raportare la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., un caz de casare a hotărârii, atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Acest ultim text legal constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură. De aceea, se poate susține că motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor prevăzute la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În speță, a fost încălcat principiul rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. În temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Ca atare, instanța de trimitere trebuie să respecte problema de drept soluționată și să lămurească starea de fapt, prin administrarea probelor necesare. Pentru toate considerentele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că sunt fondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și, în consecință, în baza art. 312 alin. (5) teza I și art. 313 C. proc.

civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul V.I.C., împotriva sentinței nr. 4365 din 08 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 decembrie 2010.