ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5771/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5771/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul C.N.S.A.S.

a chemat în judecată pe pârâtul V.I.C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce

o va pronunța în cauză să constate calitatea pârâtului de lucrător al Securității.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 2

lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, întrucât activitățile desfășurate de pârât, în calitate

de ofițer al Miliției, au îngrădit dreptul la viață privată, prevăzut de art. 17

din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice.

Pârâtul a formulat întâmpinare

în care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Curtea de Apel București,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 4365 din 08

decembrie 2009, a admis acțiunea reclamantului C.N.S.A.S. și a constatat existența

calității pârâtului V.I.C. de lucrător al Securității.

Pentru a pronunța o asemenea

soluție, prima instanță a reținut, în esență, faptul că, în speță, sunt întrunite

condițiile cumulative impuse de art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 pentru a se

putea constata calitatea pârâtului de lucrător al Securității.

Mai precis, instanța a

arătat faptul că pârâtul a fost ofițer, având gradul de maior în anii 1987 și 1989

și funcția de locțiitor al șefului Direcției Economice în cadrul Inspectoratului

General al Miliției în anul 1987.

Din actele dosarului a

rezultat faptul că, în cadrul Inspectoratului General al Miliției București, funcționa

un serviciu de specialitate care se ocupa cu efectuarea de investigații asupra persoanelor,

în concret, fiind vorba despre angajați ai Radioteleviziunii Române supravegheați

informativ.

În calitatea pe care o

deținea, pârâtul a semnat și a comunicat Direcției I Securitate rezultatul investigațiilor

efectuate cu privire la două persoane de către serviciul de specialitate în care

își desfășura activitatea, pentru una dintre ele, investigațiile fiind solicitate

chiar de Direcția I Securitate.

Curtea de apel a arătat

faptul că acest serviciu de specialitate, în raport de activitatea pe care o desfășura,

avea competențe pe linie de Securitate și desfășurându-și activitatea în cadrul

Inspectoratului General al Miliției, pârâtul a exercitat atribuții pe linie de Securitate,

constând în efectuarea de investigații cu privire la persoane supravegheate informativ,

aflate în atenția organelor de Securitate.

În opinia primei instanțe,

chiar dacă Direcția Economică din cadrul Inspectoratului General al Miliției avea

atribuții ce vizau coordonarea activităților din cadrul serviciilor specializate

pentru combaterea infracționalității din domeniile agriculturii, silviculturii,

industriei alimentare, comerțului interior și cooperației de consum, prin natura

lor, aceste activități se încadrau în categoria activităților specifice organelor

de Securitate, iar pârâtul, având competența de a semna actele privind activitatea

acestui serviciu, avea, deci, atribuții pe linie de Securitate.

Împrejurarea că aceste

activități nu erau prevăzute în mod expres în fișa postului, nu înseamnă că, în

fapt, pârâtul nu a exercitat asemenea atribuții, astfel cum rezultă din înscrisurile

depuse la dosar.

Ca atare, judecătorul

fondului a concluzionat în sensul că pârâtul a avut calitatea de ofițer al Miliției

cu atribuții pe linie de Securitate și prin activitățile desfășurate a îngrădit

dreptul la viață privată, recunoscut de art. 17 din Pactul Internațional privind

Drepturile Civile și Politice.

Îngrădirea acestui drept

fundamental s-a realizat prin investigațiile efectuate asupra persoanelor urmărite,

în urma acestor investigații dispunându-se încadrarea informativă cu sursă a uneia

dintre cele două persoane investigate.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs pârâtul V.I.C., care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii

acțiunii reclamantului.

În motivarea căii de atac,

încadrată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată este lipsită de

temei legal, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art.

2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea

nr. 293/2008.

În dezvoltarea acestui

motiv de recurs au fost formulate de către recurent următoarele critici de nelegalitate:

Recurentul consideră că

este eronată concluzia primei instanțe, în sensul că ar fi avut „atribuții pe linie

de Securitate”, deoarece „activitățile desfășurate de serviciul de specialitate

din cadrul Inspectoratului General al Miliției se încadrau în categoria activităților

specifice organelor de Securitate” și avea „competența de a semna actele privind

activitatea acestui serviciu”.

Pe acest aspect, recurentul

precizează faptul că activitățile desfășurate de Direcția Economică din cadrul Inspectoratului

General al Miliției au fost activități specifice de verificare a faptelor de delapidare

sesizate.

În plus, recurentul arată

că Serviciul Economic din cadrul Miliției Municipiului București nu era un serviciu

specializat în supravegherea informativă. În raport de art. 3 lit. f) din Legea

nr. 21/1969, unitățile de miliție îndeplineau sarcini privind Securitatea statului

doar în mediul rural, nu și în mediul urban.

În concepția recurentului,

în cadrul Direcției Economice a Miliției Municipiului București nu a existat vreun

„serviciu specializat” cu atribuții pe linie de Securitate.

De asemenea, recurentul

invocă și prevederile art. 5 pct. 1 lit. b) și h) din Decretul nr. 121/1978 privind

organizarea și funcționarea Ministerului de Interne, dar și faptul că Securitatea

avea ca atribuții supravegherea informativ-operativă a instituțiilor de importanță

deosebită pentru statul român, printre care și Radioteleviziunea.

Ca atare, recurentul precizează

că persoanele vizate de Direcția Economică erau în exclusivitate sub supravegherea

Securității statului, iar Miliția nu avea asemenea sarcini.

Prin urmare, recurentul

concluzionează în sensul că Direcția Economică din cadrul Inspectoratului

General al Miliției nu avea atribuții de securitate a statului cu privire la Radioteleviziune

ori alte instituții centrale.

Pe de altă parte, recurentul

realizează o serie de considerații cu privire la conținutul adreselor avute în vedere

de intimatul-reclamant la promovarea prezentei acțiuni.

Așadar, recurentul susține

că a avut calitatea de ofițer al Miliției, dar nu a avut atribuții pe linie de Securitate

și nu a desfășurat activități prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi sau libertăți

fundamentale ale omului.

În altă ordine de idei,

în finalul căii extraordinare de atac, recurentul precizează că instanța de fond

„s-a mulțumit să copieze informațiile furnizate de Direcția de Investigații din

cadrul C.N.S.A.S., fără să întreprindă o minimă analiză a acestora”.

Cu alte cuvinte, aceste

susțineri ale recurentului pot fi încadrate în drept în motivul de recurs reglementat

de art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ.

Analizând sentința atacată,

în raport cu criticile formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru considerentele

care vor fi expuse în continuare.

Obiectul litigiului dedus

judecății instanței de contencios administrativ îl reprezintă constatarea calității

recurentului-pârât de lucrător al Securității, în raport de dispozițiile art. 2

lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea

Securității, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 293/2008.

Conform acestei prevederi

normative, lucrător al Securității este orice persoană care, având calitatea de

ofițer sau de subofițer al Securității sau al Miliției cu atribuții pe linie de

Securitate, inclusiv ofițer acoperit, în perioada 1945-1989, a desfășurat activități

prin care a suprimat sau a îngrădit drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

Pentru o corectă soluționare

a cauzei de față este necesară interpretarea textului anterior citat.

În opinia instanței de

control judiciar, trebuie să se realizeze o interpretare stricto sensu a normei

aflate în discuție.

În alți termeni, poate

avea calitatea de lucrător al Securității doar persoana care a activat în mod efectiv

în cadrul instituțiilor nominalizate în textul legal mai sus menționat, instituții

care, în perioada 1945-1989, au desfășurat atribuții pe linie de Securitate, iar

activitatea lucrătorului Securității a avut drept consecință suprimarea sau îngrădirea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Un argument în sprijinul

interpretării realizate îl constituie faptul că au existat prevederi normative speciale

în materie: este vorba despre Legea Miliției nr. 21/1969 și Decretul nr. 121/1978

privind organizarea și funcționarea Ministerului de Interne, așa cum susține în

motivele de recurs pârâtul.

Înalta Curte constată

că prima instanță a realizat o interpretare extensivă a textului normativ aplicabil

în speță, ceea ce nu poate fi primit, în raport de argumentele anterior arătate.

Mai mult decât atât, nu

trebuie ignorat faptul că art. 3 lit. f) din Legea nr. 21/1969 prevedea că unitățile

de miliție îndeplineau sarcini privind Securitatea statului doar în mediul rural,

nu și în mediul urban.

Așadar, potrivit art.

5 pct. 1 lit. b) și h) din Decretul nr. 121/1978 privind organizarea și funcționarea

Ministerului de Interne, se menționează ca atribuții ale Departamentului Securității

statului și organelor din subordine „b) organizează și desfășoară activitatea de

apărare a Securității statului în scopul prevenirii, descoperirii și lichidării

acțiunilor serviciilor de spionaj străine și agenturilor acestora, precum și ale

organizațiilor, cercurilor și persoanelor din străinătate, întreprinse împotriva

suveranității, independenței și integrității statului român; h) ia măsuri pentru

apărarea secretului de stat în cadrul organizațiilor socialiste și verifică, potrivit

legii, modul de aplicare a dispozițiilor legale.”

Ca atare, după cum s-a

susținut și în motivele de recurs, Securitatea avea ca atribuții supravegherea informativ-operativă

a instituțiilor de importanță deosebită pentru statul român, printre care și Radioteleviziunea,

dar și alte instituții centrale.

Pe de altă parte, după

cum s-a relevat anterior, recurentul V.I.C. a fost ofițer, având gradul de maior

în anii 1987 și 1989 și funcția de locțiitor al șefului Direcției Economice în cadrul

Inspectoratului General al Miliției în anul 1987.

În concepția instanței

de control judiciar, judecătorul fondului nu a administrat un probatoriu suficient,

pe baza căruia să stabilească dacă în cadrul Direcției Economice a Inspectoratului

General al Miliției a existat sau nu vreun „serviciu specializat” cu atribuții pe

linie de Securitate.

Pentru lămurirea situației

de fapt era necesară depunerea la dosar a următoarelor acte: fișa postului recurentului-pârât

în cadrul Direcției Economice, în care acesta a susținut că a activat, dar și organigrama

tuturor direcțiilor din cadrul Inspectoratului General al Miliției, pentru perioada

aflată în discuție.

Înalta Curte apreciază

că în această cale extraordinară de atac nu puteau fi aplicabile prevederile

art. 305 C. proc. civ., întrucât prima instanță nu a evocat fondul cauzei, motiv

pentru care sentința atacată se impune a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Cu alte cuvinte, neaplicabilitatea

art. 305 C. proc. civ. este determinată de faptul că instanța de control judiciar

a dat curs dispozițiilor art. 304

1

C. proc. civ., în sensul că a analizat

cauza sub toate aspectele.

Soluția casării cu trimitere

are o justificare nu doar teoretică, ci și practică: ea este impusă de faptul că

altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părților la cele două grade de jurisdicție.

Este firesc ca instanța

de trimitere să administreze toate probele impuse de o completă cercetare a fondului

cauzei.

În temeiul art. 312

alin. (5) teza I C. proc. civ., în cazul în care instanța a cărei hotărâre este

recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanța de

recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanței care a pronunțat hotărârea

casată.

Cercetarea fondului cauzei,

în sensul textului legal anterior citat, presupune existența tuturor elementelor

de rezolvare a fondului litigiului.

Altfel spus, dacă s-ar

aplica o altă soluție procedurală, ar însemna ca instanța de recurs să verifice

pentru prima oară fondul dreptului, iar părțile să mai aibă la dispoziție doar cele

două căi extraordinare de atac de retractare – contestația în anulare și revizuirea,

care pot fi exercitate numai pentru motive limitativ prevăzute de C. proc. civ.

În caz de casare, instanța

care rejudecă fondul trebuie să se limiteze numai la rezolvarea problemei care a

determinat casarea.

În altă ordine de idei,

Înalta Curte consideră că este incident în speță și art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., care stabilește, prin raportare la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., un caz

de casare a hotărârii, atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele

de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ.

Acest ultim text legal

constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură. De aceea, se

poate susține că motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. include toate

neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor

prevăzute la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror

nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În speță, a fost încălcat

principiul rolului activ al judecătorului, reglementat de art. 129 alin. (5) C.

proc. civ.

În temeiul art. 315

alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor

probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Ca atare, instanța de

trimitere trebuie să respecte problema de drept soluționată și să lămurească starea

de fapt, prin administrarea probelor necesare.

Pentru toate considerentele

anterior expuse, Înalta Curte apreciază că sunt fondate motivele de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. și, în consecință, în baza art. 312 alin.

(5) teza I și art. 313 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată

și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul V.I.C., împotriva sentinței nr. 4365 din 08 decembrie 2009 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 decembrie 2010.