ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2268/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2268/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față,

În baza lucrărilor

din dosar constată următoarele:

Prin sentința penală

nr. 611 din 25 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală,

în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a

achitat pe inculpatul C.N. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257

alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin.

(1) C. pen. si art. 37 lit. a) C. pen., luându-se act că inculpatul a fost

arestat preventiv de la 30 iunie 2006 la 17 iulie 2006.

In baza art.11 pct. 2

lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. a achitat pe

inculpatul M.M., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 alin. (1)

C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000, cu aplic. art. 41 alin. (2) C.

pen. si art. 37 lit. a) C. pen., luându-se act ca inculpatul a fost arestat

preventiv de la 30 iunie 2006 la 17 iulie 2006.

Pentru a dispune în

acest sens, prima instanță a reținut, următoarele:

Prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DNA nr. 125/P/2005

au fost trimiși in judecata inculpații M.M. pentru săvârșirea infracțiunii de

trafic de influenta, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6

din Legea 78/2000, cu aplic. art. 41 alin. (1) C. pen. si art. 37 lit. b) C.

pen. si C.N. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influenta prevăzută de

art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000, cu aplic. art.

41 alin. (1) C. pen. si art. 37 lit. a) C. pen.

Prin același

rechizitoriu s-a dispus scoaterea de sub urmărire penala a învinuiților C.P.C.V.,

D.I. și L.M., cercetați sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mita

prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000,

neînceperea urmăririi penale fata de numiții R.A. și D.P. sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de dare de mita, prevăzută de art. 255 alin. (1) C.

pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000 si disjungerea cauzei si continuarea

cercetărilor fata de numiții R.A., D.P. și M.F. sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor de dare de mita către consilierii comunei Pantelimon, instigare

la mărturie mincinoasa si mărturie mincinoasa, prevăzută de art. 255 alin. (1) C.

pen. raportat la art. 6 din Legea 78/2000, art. 25 C. pen. raportat la art. 260

C. pen. si respectiv art. 260 C. pen., față de numiții R.A. și C.A. sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor de instigare la mărturie mincinoasa si

mărturie mincinoasa prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 260 C. pen.

si respectiv art. 260 C. pen., față de numitul R.A. sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de încercare de a determina mărturia mincinoasa prevăzută de art. 261

alin. (1) C. pen. in raport de aspectele prezentate de către martorul S.S.M.,

fata de numiții C.N., M.M. și A.R. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de

șantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13/1 din Legea

78/2000, fata de primarul C.P. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de dare de

mita prevăzută de art. 255 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea

78/2000, constând in aceea ca a remis in perioada 17 august 2005 – 29 august

2005 diverse sume de bani în valuta, precum si alte bunuri, unui secretar de

stat din cadrul Guvernului României pentru a obține, in mod ilegal, doua

terenuri având fiecare o suprafață de 2.700 mp într-o localitate aflata in

județul Prahova.

Prin actul de

inculpare s-a reținut, în fapt, ca cei doi inculpați C.N., M.M. au pretins suma

de 260.000 Euro pentru a face demersurile necesare la Consiliul Local Pantelimon

în sensul obținerii unei hotărâri de consiliu favorabile firmei SC T.V.E.I. din

București, în sensul încheierii unei tranzacții prin care să se stingă toate

litigiile existente intre firmă si Consiliul Local si, totodată, sa fie,

reactivat un contract de leasing imobiliar privind ferma de pe teritoriul

comunei Pantelimon.

Din denunțurile formulate

de numiții R.A. și D.P. la data de 4 iulie 2005 rezultă că în lunile februarie

si martie 2005, mai mulți funcționari din cadrul Primăriei Consiliului Local

Pantelimon, respectiv primarul C.P., viceprimarul C.V. și consilierii locali D.I.

și L.M. ar fi pretins suma de 260.000 Euro, din care ar fi primit suma de

60.000 Euro, prin intermediarii C.N. și M.M., pentru a fi de acord cu

tranzacția prin care să se stingă toate litigiile existente între Consiliul

Local și firma patronată de denunțător, precum și reactivarea unui contract de

leasing imobiliar încheiat între aceleași părți.

S-a reținut că în

luna martie 2005 denunțătorul R.A. a remis suma de 60.000 Euro, prin

intermediarii C.N. și M.M., obținând astfel Hotărârea de Consiliu nr. 7 din 1

martie 2005, în baza căreia s-a perfectat tranzacția din 18 martie 2005.

S-a mai reținut în

fapt că la data de 01 martie 2005 a avut loc ședința Consiliului local al

Comunei Pantelimon, având ca unic punct al ordinii de zi, „discutarea și

aprobarea Contractului de Tranzacție între Consiliul local și SC T.V.I.E. SRL.

În cuprinsul procesului-verbal de ședință, s-a consemnat, în primul rând,

situația cvorumului, menționându-se că dezbaterile au avut loc în prezența a 13

din totalul de 17 consilieri, fiind redate și intervențiile denunțătorului R.A.

care și-a susținut cererea, în fața consilierilor.

Cererea, înregistrată

sub nr. 2270 din 11 februarie 2005 la Primăria Comunei Pantelimon era adresată

Consiliului Local, cu rugămintea de a se aproba tranzacția prin care să

înceteze toate litigiile juridice existente între cele două părți, și de a se

suplimenta cu încă 84 miliarde lei finanțarea unei investiții deja începute,

având ca obiect crearea unui centru comercial tip Antrefrig.

În urma dezbaterilor,

tranzacția a fost aprobată cu votul a 10 consilieri din totalul celor 13

prezenți, fiind emisă Hotărârea nr. 7 din 01 martie 2005 care cuprinde două

articole, primul prin care se aprobă încheierea „contractului de tranzacție, in

forma în care este întocmit și anexat

...el

devenind astfel parte integrantă din hotărâre" și al doilea, prin care

primarul este obligat cu aducerea la îndeplinire a acestuia.

Tranzacția în

discuție, la capitolul obiectul contractului, conține două prevederi, prima se

referă la stingerea litigiilor prezente, în baza art. 1704 C. civ. și „preîntâmpinarea

tuturor celor ce ar putea să se nască, de orice natură sau orice nivel s-ar

afla la ele”, iar a doua prevedere vizează „repunerea pe rol a contractului de

leasing imobiliar nr. 1723 din 31 martie 1999” și modificarea acestuia

printr-un act adițional. Între clauzele finale ale tranzacției se stipulează că

aceasta va intra în vigoare după ce va fi confirmată de către Judecătorul

sindic și după ce va primi avizul de legalitate din partea Prefecturii Județului

Ilfov. Confirmarea judecătorului sindic era necesară deoarece firma

denunțătorului - SC T.V.E.I. SRL intrase în procedura de lichidare judiciară,

fiind reprezentată la perfectarea tranzacției de către lichidatorul judiciar SC

G.C. SRL.

Prima instanță a

reținut faptul că tranzacția și actul adițional au fost semnate de părți la

data de 18 martie 2005, pentru Primăria Pantelimon semnând primarul C.P. și

viceprimarul C.V.

Ulterior la data de

04 aprilie 2005, Judecătorul sindic, prin încheierea pronunțată în dosarul nr.

6248/2001 al Tribunalului București, secția a VII-a comercială, a admis cererea

lichidatorului judiciar SC G.C. SRL și a confirmat tranzacția dintre Consiliul

Local al Comunei Pantelimon și SC T.V.E.I. SRL, încheiată la data de 18 martie 2005.

Conformându-se

clauzei finale a tranzacției, Primăria Pantelimon a trimis spre avizare

Prefecturii județului Ilfov, cu adresa nr. 7175 din mai 2005, Hotărârea nr. 7

din 01 martie 2005 adoptată de Consiliul Local Pantelimon. La această adresă de

înaintare, s-a mai făcut o revenire înregistrată sub nr. 7429 din 18 mai 2005,

prin care se dau în completare detalii referitoare la întrunirea cvorumului de

ședință.

După efectuarea

controlului de legalitate, Prefectura județului Ilfov a transmis Consiliului Local

al comunei Pantelimon, cu adresa nr. 6860/IN din 20 mai 2005 un răspuns prin

care solicita revocarea Hotărârii nr. 7 din 01 martie 2005 „deoarece nu a fost

întrunit cvorumul prevăzut de lege pentru adoptarea acesteia” în conținutul

aceleiași adrese, prefectul atrăgând atenția și asupra faptului că „imobilul ce

face obiectul hotărârii se află într-un proces de revendicare astfel încât până

la pronunțarea unei hotărâri definitive și irevocabile de către instanțele

judecătorești, consiliul local nu poate adopta nici o hotărâre cu privire la

acesta„. Mai mult, prefectura a atenționat că temeiul juridic avut în vedere la

adoptarea hotărârii este incorect și în cazul în care aceasta nu va fi

revocată, se va proceda la sesizarea instanței de contencios administrativ.

Ulterior, Consiliul

Local al Comunei Pantelimon, prin Hotărârea nr. 14 din 30 mai 2005, a revocat

Hotărârea nr. 7 din 01 martie 2005,

pentru motivele invocate în adresa

prefecturii.

Instanța de fond a

apreciat ca din probatoriul administrat nu rezultă existența faptelor reținute

în rechizitoriu, în sensul că nu există alte mijloace de probă în afara

declarațiilor celor care se retine ca ar fi participat la evenimentele cu

conotație infracționala si chiar declarațiile celor doi denunțători sunt contrazise

in privința elementelor esențiale ce interesează calificarea juridica de către

declarațiile celor indicați, ca participanți direct sau indirect la eveniment.

Susținerile

martorilor denunțători R.A. si D.P. au fost apreciate de instanță ca fiind

neadevărate (chiar în rechizitoriu reținându-se ca denunțurile au in mare

măsură elemente de detaliu, neconcordante care pot îndreptăți o bănuială

legitima de fictivitate), chiar si in fata instanței martorii denunțători dând

declarații contradictorii și care nu s-au coroborat cu întreg materialul

probator. Credibilitatea martorilor denunțători a fost pusă la îndoiala și prin

afirmațiile făcute in fata instanței (respectiv la cea de-a doua declarație

unde se precizează ca inculpatul M.M. nu a fost angajat al martorului, aspect

contrazis de actul depus la dosar). S-a reținut că între declarațiile celor doi

denunțători exista contradicții care nu se pot concilia in ceea ce privește

solicitarea unor sume de bani: R.A. declarând ca viceprimarul C. i-a solicitat

suma de 200.000 Euro, in timp ce D.P. declara ca a fost contactata de „cei doi

intermediari” care i-au cerut suma de 200.000 Euro.

Cu privire la

depozițiile martorei D.P. instanța de fond a constatat că exista numeroase

neconcordante întrucât deși, inițial, a susținut ca inculpatul M.M. a pretins

de la aceasta o suma de bani ce urma a fi distribuita mai multor funcționari ai

Primăriei, ulterior în declarația dată la data de 12 iulie 2005 precum si in

declarația dată in fata instanței, aceasta a arătat ca nu inculpatul M.M. este

cel care a pretins aceasta suma, ci în februarie 2005 la o întâlnire cu

reprezentanții primăriei - primarul C., viceprimarul C., consilierii locali B. si

L., de comun acord, s-a stabili ca R. să onoreze așa zisele pretenții după ce

va fi obținută hotărârea consiliului local împreună cu avizele de legalitate

ale Prefecturii Ilfov.

Instanța de fond a

reținut că din declarațiile date de cei doi martori denunțători a rezultat ca

nu inculpatul M.M. se face vinovat de săvârșirea infracțiunii, martora D.P.

afirmând ca acesta nu a avut un rol activ, ci doar l-a însoțit pe inculpatul

Constantin Nicolae, iar referitor la înregistrările audio video invocate in rechizitoriu

ca mijloace de proba, a reținut că acestea sunt post factum întrucât descriu

niște comportamente după data de 4 iulie 2005 data depunerii denunțurilor si

finalizării activității infracționale, necoroborându-se cu nici o alta proba

decât cu declarațiile denunțătorilor.

Așa cum a rezultat

din declarațiile martorilor cuprinși în rechizitoriu, respectiv a consilierilor

locali, singurii care au încercat prin toate mijloacele să obțină voturile în

consiliul local au fost denunțătorul R.A. sprijinit de asociata sa,

denunțătoarea D.P.

Pe baza probelor

administrate în cauză, instanța de fond și-a format convingerea ca afirmațiile

celor doi inculpați corespund adevărului, în sensul ca faptele si împrejurările

la care se refera rechizitoriul nu au avut loc in realitate.

In raport de aceste

considerente, instanța de fond a dispus achitarea inculpaților.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție DNA Secția Judiciară, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie sub aspectul soluției de achitare a inculpaților pentru infracțiunile

reținute în sarcina lor, arătându-se că declarațiile martorilor denunțători au

fost constante pe tot parcursul procesului penal, în ceea ce privește

activitatea infracțională a celor doi inculpați și că toate aspectele

prezentate de R.A. și D.P. au fost confirmate, iar când acestea nu au fost

confirmate de probele administrate, procurorul le-a înlăturat, iar aprecierea

instanței că denunțurile celor doi sunt neadevărate, neavând suport.

S-a solicitat

admiterea apelului, desființarea sentinței atacate și condamnarea celor doi

inculpați M.M. și N.C. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 alin.

(1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen.

Prin decizia penală

nr. 219/A din 26 octombrie 2010 Curtea de Apel București, secția a II a penală

și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva sentinței penale nr. 611

din 25 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în

dosarul nr. 43608/3/2006, constatând că prima instanță a reținut corect

situația de fapt, în urma unei analize judicioase a mijloacelor de probă.

A constatat instanța

de apel că împrejurările reținute de instanța de fond corespund realității

fiind dovedite cu înscrisurile depuse în dosarul de urmărire penală vol. II

filele 1-34. De altfel, aceste date au fost confirmate într-o variantă

personală atât de martorii denunțători, cât și de martorii audiați în cauză, C.P.,

V.C., M.F., L.M., A.T., B.A.

Instanța de apel a

constatat că nu există probe care că conducă la concluzia, dincolo orice dubiu

rezonabil, că inculpații M.M. și C.N. au săvârșit infracțiunea de trafic de

influenta prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea

78/2000, cu aplic. art. 41 alin. (1) C. pen.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție Direcția Națională Anticorupție și a solicitat în temeiul cazului de

casare prevăzut de art. 385

9

pct. 18 C. proc. pen. , condamnarea

inculpaților pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C.

pen., cu reținerea art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.

pen. și confiscarea sumei de 60.000 Euro, arătând că, din probele administrate,

aflate la dosarul cauzei, rezultă că inculpații au pretins și au primit, în

cursul lunii martie 2005, suma de 60.000 Euro și că instanțele au comis două

erori, una cu privire la faptul că au considerat susținerile martorilor fictive

și cea de-a doua cu privire la înregistrările efectuate, considerând că, fiind

ulterioare datei de 4 iulie 2005, nu se coroborează cu nici un mijloc de probă,

însă, declarațiile martorilor și denunțul se coroborează cu înregistrările

efectuate, care confirmă vinovăția celor doi inculpați.

Examinând decizia

recurată în raport de motivele de casare invocate, dar și din oficiu conform

prevederilor art. 385/9 alin. (3) C. proc. pen., combinat cu art. 385/6 alin. (1)

și art. 385/7 din același cod, Înalta Curte constată că recursul declarat

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională

Anticorulție este nefondat pentru următoarele considerente:

Din analiza

materialului probator administrat în cauză, se constată că soluția dată de

prima instanță confirmată de instanța de apel este legală și temeinică și în

mod corect s-a reținut că inculpații M.M. și C.N. nu se fac vinovați de

săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 alin. (1)

raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplic. art. 41 alin. (1) C. pen.

Deși, prin actul de

sesizare s-a reținut că în conținutul infracțiunii intră două acte materiale,

primul săvârșit la începutul lunii martie 2005, imediat după ședința

Consiliului Local al comunei Pantelimon, din data de 01 martie 2005, când cei

doi inculpați au pretins și primit de la denunțătoarea D.P., suma de 60.000 Euro,

drept răsplată pentru intermedierea făcută de aceștia, din probele administrate

în cauză nu au rezultat dovezi concludente care sa ateste că inculpații se fac

vinovați de săvârșirea infracțiunii de trafic de influență reținută în sarcina

lor.

Cu privire la fapta ce

ar reprezenta cel de-al doilea act material al infracțiunii, Înalta Curte,

constată că nu există alte mijloace de probă în afara declarațiilor

denunțătorilor, care sunt contradictorii, în legătură cu pretinderea de către

inculpați a sumei de 200.000 Euro, drept garanție pentru obținerea avizării

hotărârii consiliului local privitoare la semnarea tranzacției.

Din probele

administrate, în afara declarațiilor denunțătorilor, între care există

diferențe semnificative, respectiv între declarațiile martorului R.A. și

martora D.P., atât în declarațiile date în faza de urmărire penală cât și în

fața instanței de judecată, în legătură cu pretinderea și primirea sumei de

60.000 Euro de către cei doi inculpați și nu există alte mijloace de probă care

să dovedească susținerile acestora. Astfel, după cum declară denunțătoare D.P.,

modalitatea în care s-ar fi predat suma de bani inculpaților (60.000 Euro

înmânați sub formă de împrumut de la inculpatul C.N., care și-a recuperat

32.000 Euro plus 10.000 Euro) este total diferită de cea expusă de către

denunțătorul R.A. Rezultă că, nici măcar cele două declarații ale

denunțătorilor, deși se pare că au asistat și chiar au participat la aceleași

evenimente, nu se coroborează.

Astfel, denunțătoarea

D.P. precizează în fața instanței de fond că cei 60.000 Euro au fost luați de

inculpatul C.N. de la cumpărătorul terenului și dați primarului comunei

Cernica, care la rândul lui i-a dat celor de la Primăria Comunei Pantelimon, în

timp ce denunțătorul R.A. precizează că cei doi (inculpații M.M. și N.C.) mi-au

cerut să le achit suma de 60.000 Euro pe care îi „împrumutaseră denunțătoarei D.P.

„n-am avut încotro și am dat acestora 50.000 Euro, respectiv i-am dat numitului

N.C. în fața locuinței mele și acesta venind singur. Restul sumei de 10.000 Euro

i-a dat asociata mea din contul său personal”.

De asemenea,

denunțătoarea D.P. precizează în fața instanței de fond că martorul C.V. a fost

cel care a cerut suma de 200.000 Euro între sfârșitul lunii mai și începutul

lunii iunie, la telefon denunțătorului R.A., însă acesta precizează că a

convenit cu cei doi inculpați că ar mai avea de achitat încă 200.000 de Euro

diferența de bani pentru C.P., viceprimarul C.V. și pentru cei doi consilieri, B.L.

și restul consilierilor.

De asemenea, în mod

corect instanța de fond a constatat că din că elementul material al

infracțiunii de trafic de influenta îl reprezintă primirea sau pretinderea de

bani sau alte foloase, direct sau indirect iar dovada pretinderii acestei sume

trebuie sa se facă în mod concret fără echivoc; realizarea contactului direct

intre mituitor si mituit exclude traficul de influenta întrucât infracțiunea de

trafic de influenta nu poate fi concomitenta cu infracțiunea de dare–luare de

mita, ea convertindu-se intr-o infracțiune de complicitate la dare de mita, de

altfel, prin rechizitoriu dispunându-se neînceperea urmăririi penale fata de

cei doi denunțători pentru dare de mita si nu pentru cumpărare de influenta,

astfel încât, trimiterea in judecata nu putea fi făcută decât pentru

infracțiunea respectiva de dare, respectiv complicitate la dare de mita, ceea

ce demonstrează încă o data confuzia probatorie.

Elementul material al

infracțiunii de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. constă în „primirea

sau pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de

daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o

persoană care are influență sau lasă să creadă că are influență asupra unui funcționar

pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale

de serviciu”.

Infracțiunea de

trafic de influență se săvârșește numai cu intenție directă, deoarece

inculpatul își dă seama, că se prevalează de influența sa asupra unui

funcționar pentru a pretinde și primi banii ori alte foloase și urmărește

realizarea în acest mod a faptei implicit crearea unei stări de pericol.

Infracțiunea se consumă în momentul în care inculpatul, care are sau lasă să se

creadă că are influență asupra unui funcționar, pretinde sau primește bani ori

alte foloase ori acceptă promisiunea unor foloase sau daruri, pentru a-l

determina pe acel funcționar să facă sau să nu facă un act ce intră în

atribuțiile sale de serviciu.

Potrivit art. 62 C.

proc. pen., instanța este obligată să lămurească cauza sub toate aspectele, pe

bază de probe.

Conform art. 63 alin.

(2) C. proc. pen. probele nu au o valoare dinainte stabilită. Aprecierea

fiecăreia se face în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul

aflării adevărului.

Art. 65 alin. (1),

stipulează că sarcina administrării probelor, în procesul penal, revine

organului de urmărire penală și instanței de judecată.

Probele trebuie să

fie concludente și utile, ceea ce presupune, necesitatea de a fi credibile,

apte să creeze măcar presupunerea rezonabilă că inculpații C.N. și M.M. au

săvârșit infracțiunea de trafic de influență, așa cum a fost reținută în

rechizitoriu.

Vinovăția

inculpaților nu se

poate stabili decât în cadrul juridic procesual penal, cu probe, sarcina

administrării acestora revenind organului de urmărire penală și instanței

judecătorești.

Astfel, susținerilor

martorilor denunțători au în mare măsură elemente neconcordante și pot

îndreptăți o bănuială legitimă de fictivitate.

În legătură cu

procesele-verbale de redare a convorbirilor purtate în mediu ambiental de către

inculpați cu martorii denunțători, după formularea denunțurilor de către

aceștia din urmă, Înalta Curte constată că nu se pot reține ca mijloace de

probă în dovedirea infracțiunilor pentru care sunt cercetați inculpații,

întrucât nu sunt însoțite de săvârșirea vreunui act care să confirme

susținerile denunțătorilor și nu se coroborează cu nici o altă probă.

De asemenea, din

înregistrările convorbirilor din mediul ambiental purtate de către martorii

denunțători cu inculpații, rezultă că se vorbește despre niște sume de bani și

despre niște persoane, însă, fără a se putea stabili vreo legătură certă între

acestea și actele pe care le reclamă denunțătorii, având în vedere și faptul că

au avut loc în luna iulie 2005, după aproximativ 5 luni de la momentul

adoptării hotărârii de către Consiliul Local.

Art. 345 alin. (2) C.

proc. pen. precizează ca soluția de condamnare a inculpatului se pronunță numai

daca instanța constată că fapta există, constituie infracțiune si a fost

săvârșită de inculpat.

Din economia acestor

texte de lege, rezultă, cu claritate, că instanța de judecată pronunță

condamnarea inculpaților numai în situația în care probele strânse în cursul

urmăririi penale și verificate în cursul cercetării judecătorești, dovedesc în

mod cert, printre altele, că fapta a fost săvârșită de aceștia.

Pe de alta parte, in

raport de dispozițiile art. 62, art. 63 C. proc. pen., cu referire la art. 1,

art. 200, art. 289 C. proc. pen., hotărârea prin care se soluționează cauza

penala dedusa judecății trebuie sa apară ca o concluzie, susținuta de

materialul probator administrat in dosar, constituind un lanț deductiv, fără

discontinuitate.

Jurisprudența Curții Europene

a drepturilor omului a statuat în sensul că „principiul prezumției de

nevinovăție reclamă, printre altele, ca sarcina probei să revină acuzării și ca

dubiul să fie profitabil acuzatului. Acuzării îi revine obligația de a arăta

învinuitului care sunt acuzațiile cărora le va face obiectul și a oferi probe

suficiente pentru a întemeia o declarație de vinovăție.

De asemenea, conform

art. 1 C. proc. pen.

,

scopul procesului penal îl constituie constatarea la timp și în mod complet a

faptelor care constituie infracțiuni, astfel că, orice persoană care a săvârșit

o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană

nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Procesul penal

trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a

drepturilor și libertăților acesteia, la prevenirea infracțiunilor precum și la

educarea cetățenilor în spiritul legii.

Orice persoană,

bucurându-se de prezumția de nevinovăție, este considerată nevinovată până la

stabilirea vinovăției sale, printr-o hotărâre penală definitivă. Învinuitul sau

inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și nu este obligat să-și

dovedească nevinovăția.

În Codul

de procedură penală, prezumția de nevinovăție este înscrisă între regulile de

bază ale procesului penal, în art. 5

2

statuându-se că „orice

persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale

printr-o hotărâre penală definitivă."

Prin

adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte

drepturi care garantează și ele libertatea persoanei - dreptul la apărare,

respectarea demnității umane - s-au produs o serie de restructurări ale procesului

penal și a concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă

următoarelor cerințe:

- vinovăția

se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale,

deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției;

- sarcina

probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se

face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar

nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului;

- la

adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul

are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare

definitive prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte „erga omnes";

- hotărârea

de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de

îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o

soluție de achitare

.

Se poate observa că

instanța de fond, pentru a-și forma propria convingere cu

privire la vinovăția ori, dimpotrivă, nevinovăția inculpaților, a administrat

un probatoriu, complex a audiat inculpații și a dispus admiterea de probe noi,

fata de cele administrate în faza de urmărire penală. Acest probatoriu a fost

evaluat în lumina dispozițiilor art. 63 C. proc. pen.

Potrivit art. 66 C.

proc. pen. învinuitul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție și

nu este obligat să-și dovedească nevinovăția.

Înfăptuirea justiției

penale solicită instanțelor de judecată sa nu își fundamenteze o hotărâre pe

probabilitate, ci pe certitudinea dobândita pe bază de probe decisive, complete

și sigure, care să reflecte realitatea obiectivă.

Cum din probatoriul

administrat în cauză nu rezultă în mod indubitabil că inculpații se fac

vinovați de săvârșirea infracțiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen.

raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, dubiu cu privire la probele

administrate din care nu rezultă existența faptei, a vinovăției inculpaților,

dubiu care profită inculpaților, Înalta Curte constată că în mod corect

instanța de fond a apreciat că în speță nu există infracțiunea prevăzută de

art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, și a

dispus achitarea inculpaților în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat

la art. 10 lit. a) din același cod, soluție confirmată și menținută și de

instanța de apel ca fiind legală și temeinică.

Înalta Curte, ținând

seama de aceste împrejurări precum și de administrarea legală și completă a

probelor de către prima instanță și de instanța de apel, constatând că nu

există niciun alt caz de casare care se ia în considerare din oficiu, va

respinge recursul ca nefondat declarat de către Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, potrivit

dispozițiilor art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) și (3) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție – Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 219/A

din 26 octombrie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru

cauze cu minori și de familie, privind pe inculpații C.N. și M.M.

Onorariile

apărătorilor desemnați din oficiu, în sumă de câte 100 lei, se va plăti din

fondul Ministerului Justiției.

Cheltuieli judiciare

ocazionate cu soluționarea recursului rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 06 iunie 2011.