ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1188/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1036

din 31 august 2004, Tribunalul București, secția II-a penală, a respins, ca

neîntemeiată, cererea de rejudecare formulată de condamnatul M.F. referitor la

sentința penală nr. 191 din 23 aprilie 1999 a aceluiași tribunal.

S-a reținut că, prin cererea

formulată, M.F. a solicitat rejudecarea dosarului penal nr. 34/1998 în care s-a

pronunțat sentința nr. 191 din 23 aprilie 1999 de către Tribunalul București,

secția II-a penală.

În motivarea cererii,

petentul a arătat că a fost judecat și condamnat în lipsă la o pedeapsă

rezultantă de 14 ani închisoare, pentru săvârșirea unor infracțiuni de tâlhărie

(cererea vizând numai rejudecarea faptei din data de 3 februarie 1998, pentru

care s-a stabilit pedeapsa de 14 ani închisoare). A mai susținut că pentru

executarea pedepsei la care a fost condamnat, statul Român a formulat cerere de

extrădare și a fost expulzat din Canada la data de 18 iulie 2001.

Cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 522

1

C. proc. pen.

În ședința din 16 martie

2004, petentul condamnat a precizat că procesul s-a judecat în lipsa sa,

nefiind prezent la termenul de judecată din data de 11 ianuarie 1999 și nici la

un alt termen sau la pronunțarea hotărârii întrucât a părăsit România la 8

octombrie 1997, ajungând în Canada, de unde a fost expulzat la 18 iulie 2001.

Față de relațiile comunicate

de Ministerul Justiției și Biroul Național Interpol, prin încheierea din 6

iulie 2004, instanța a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 522

1

C. proc. pen., cu referire la art. 405 – art. 408 din același cod, astfel că a

admis în principiu cererea de rejudecare.

S-a constatat că, în cauză

s-au produs dovezi din care rezultă, că petentul condamnat a părăsit teritoriul

României și a intrat în Canada la data de 8 noiembrie 1997, anterior

pronunțării instanței de judecată, după care a fost declanșată procedura de

extrădare, pe parcursul procesului penal ce a format obiectul dosarului nr.

34/1998 și înainte de judecarea definitivă a cauzei.

În acest sens s-a reținut

că, a fost expediată cererea de extrădare la data de 24 iunie 1998 în baza

mandatului de arestare preventivă nr. 358 din 4 mai 1998, emis de Parchetul de

pe lângă Tribunalul București, iar petentul a fost predat autorităților române

la data de 18 iulie 2001, după soluționarea fondului cauzei, așa încât este

incontestabil că acesta nu a participat la procesul penal ce se afla pe rolul

instanței, fiind judecat în lipsă.

În fața instanței de

judecată, petentul a susținut că nu a săvârșit fapta de tâlhărie din data de 3

februarie 1997, pentru care a fost condamnat la 14 ani închisoare (descrisă la

pct. 7 din rechizitoriu) și înțelege să facă dovada nevinovăției sale atât cu

scrisoarea ce i-a comunicat-o D.C., condamnat în aceeași cauză, prin care

recunoaște că autorul infracțiunii este o altă persoană și cu declarația

acestuia din urmă, solicitând audierea lui.

Instanța a respins cererea

petentului condamnat, prin care a solicitat audierea lui D.C., considerând,

conform art. 405 alin. (2) C. proc. pen., că nu este necesară administrarea din

nou a probelor care au fost efectuate în cursul primei judecăți.

La dosarul cauzei a fost

atașat dosarul D.G.P. nr. 152028 din 27 aprilie 2004 ce cuprinde plângerea

penală formulată de petent împotriva lui D.C. pentru fals în declarații.

Analizând motivele invocate

de condamnat, instanța a apreciat că hotărârea de condamnare ce vizează fapta

de la pct. 17 din rechizitoriu este temeinică, fiind bazată și pe alte probe

decât declarația coinculpatului D.C., așa încât revenirea acestuia asupra

declarațiilor date nu duce la înlăturarea vinovăției petentului condamnat,

susținerile sale reprezentând de fapt o prelungire a probațiunii referitoare la

o faptă deja cunoscută și verificată de instanțe. Așa cum rezultă din întregul

material probator administrat în cauză, s-a stabilit cu certitudine că, în ziua

de 3 februarie 1997, inculpații M.F. și M.I. au lovit cu bâtele pe partea

vătămată R.P.M. care se afla lângă autoturismul său, parcat în fața blocului în

care locuia, după care i-au sustras o geantă ce conținea 20.000 dolari S.U.A.

și diferite acte, după care au părăsit locul faptei în fugă și s-au îndreptat

spre autoturismul BMW ce-i aștepta și era condus de inculpatul D.C.

Întrucât partea vătămată a

pornit în urmărirea agresorilor, D.F., pentru a-și asigura scăparea, a tras mai

multe focuri cu un pistol spre picioarele părții vătămate, cauzându-i vătămări

corporale ce au necesitat 50 – 55 zile de îngrijiri medicale.

Sub acest aspect, reține

instanța, sunt relevante declarațiile martorei B.E. care se coroborează cu

declarațiile martorilor Ș.M.I. și T.E., aceștia edificând traseul urmat de

agresori în timpul și după comiterea faptei, până la momentul părăsirii zonei,

traseu ce corespunde declarațiilor date de coinculpatul D.C. și care a fost

reconstituit în prezența martorului asistent D.C.

În același sens este și

declarația martorului O.B., care deși nu a asistat la incident, îi cunoștea pe

cei trei inculpați, relatând aspecte ce confirmă declarațiile martorilor

sus-menționați cu privire la vestimentația inculpaților, existența unei arme, a

autoturismului BMW cu număr de Arad și chiar o discuție purtată cu inculpatul

M.V.I. prin care recunoaște săvârșirea faptei.

Astfel fiind, motivează

instanța, scrisoarea prin care condamnatul D.C. a revenit asupra declarațiilor

de la urmărirea penală și a celor din fața instanței nu are nici o relevanță

probatorie, ansamblul probator al cauzei fiind concludent în stabilirea

existenței faptei și a vinovăției petentului condamnat.

Mai mult, arată instanța, nu

poate fi omis nici faptul că prin decizia penală nr. 571 din 30 noiembrie 1999

a Curții de Apel București a fost admis apelul declarat de parchet și s-a

dispus trimiterea cauzei spre rejudecare cu privire la infracțiunea de

nerespectare a regimului armelor și munițiilor, art. 279 C. pen., reținută în

sarcina lui M.F. prin rechizitoriu, punctele 4 și 7.

După rejudecare s-a reținut

existența faptei și vinovăția inculpatului M.F., pentru infracțiunea prevăzută

de art. 279 C. pen., săvârșită la data de 3 februarie 1997 și descrisă la

punctul 7 din rechizitoriu, fiind pronunțată sentința penală nr. 364 din 18

aprilie 2002, care a rămas definitivă.

Întrucât inculpatul a fost

predat autorităților române la data de 18 iulie 2001, în cursul rejudecării, a

fost prezent în instanță și a folosit căile de atac împotriva soluției de

condamnare și pentru această faptă aflată în strânsă legătură cu infracțiunea

de tâlhărie din data de 3 februarie 1997, pentru care a solicitat rejudecarea

în cauza de față.

Curtea de Apel București,

secția I penală, prin decizia nr. 771 din 26 octombrie 2004, a respins, ca

nefondat, apelul formulat de condamnat împotriva sus-menționatei sentințe.

Declarând recurs,

condamnatul a reiterat motivele de apel, susținând că hotărârile pronunțate

sunt nelegale întrucât au respins cererea sa de rejudecare, deși nu a fost

prezent la nici un termen de judecată atunci când cauza a fost soluționată în

fond și în căile de atac, aceasta cu atât mai mult cu cât scrisoarea

coinculpatului D.C. îl disculpă.

Recursul este nefondat.

Deși nu s-a indicat prin

cererea de recurs motivul de casare prevăzut de lege, acesta nu poate fi decât

cel menționat în art. 385

9

alin. (1) pct. 17

1

C. proc.

pen.: „când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o

greșită aplicare a legii”.

Este de observat că instanța

de fond a respectat dispozițiile art. 522

1

C. proc. pen., care fac

trimitere la art. 405 – art. 408 din același cod.

Astfel, după ce a stabilit

că petiționarul M.F. a fost judecat în lipsă, fiind extrădat după pronunțarea

și rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, la cererea sa a admis în

principiu cererea de rejudecare și a reexaminat dosarul în care au fost

pronunțate hotărârile de fond, apel și recurs.

Constatând că probele

efectuate cu ocazia judecării fondului cauzei sunt complete și converg în

stabilirea vinovăției petiționarului cu privire la fapta de tâlhărie din 3

februarie 1997, în mod corect instanța a stabilit că nu este necesară

readministrarea acestor probe, făcând astfel aplicarea art. 405 alin. (2) C.

proc. pen.

De altfel, scrisoarea pe

care petiționarul o evocă a fost scrisă de D.C. cu mult după expulzarea

petiționarului (ea nu poartă nici o dată), întrucât acesta a formulat cererea

de rejudecare abia la 6 ianuarie 2004 (expulzarea a avut loc la 18 iulie 2001)

și s-a referit numai la fapta din 3 februarie 1997 pentru care a fost condamnat

la pedeapsa cea mai mare (14 ani închisoare), ceea ce demonstrează un interes

pentru evitarea executării acestei pedepse (pentru celelalte 9 infracțiuni de

tâlhărie a fost condamnat la pedepse cuprinse între 5 și 7 ani închisoare).

În acest context, corect

instanțele au constatat că, pe fond, cererea de rejudecare este nefondată și au

respins-o ca atare.

Întrucât și recursul este

nefondat, urmează a fi respins cu consecința obligării petiționarului la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de condamnatul M.F. împotriva deciziei penale nr. 771 din 26

octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă pe recurentul

condamnat la plata sumei de 600.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 17 februarie 2005.