ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1188/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1036 din 31 august 2004, Tribunalul București, secția II-a penală, a respins, ca neîntemeiată, cererea de rejudecare formulată de condamnatul M.F. referitor la sentința penală nr. 191 din 23 aprilie 1999 a aceluiași tribunal. S-a reținut că, prin cererea formulată, M.F. a solicitat rejudecarea dosarului penal nr. 34/1998 în care s-a pronunțat sentința nr. 191 din 23 aprilie 1999 de către Tribunalul București, secția II-a penală. În motivarea cererii, petentul a arătat că a fost judecat și condamnat în lipsă la o pedeapsă rezultantă de 14 ani închisoare, pentru săvârșirea unor infracțiuni de tâlhărie (cererea vizând numai rejudecarea faptei din data de 3 februarie 1998, pentru care s-a stabilit pedeapsa de 14 ani închisoare).

A mai susținut că pentru executarea pedepsei la care a fost condamnat, statul Român a formulat cerere de extrădare și a fost expulzat din Canada la data de 18 iulie 2001. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 522 1 C. proc. pen. În ședința din 16 martie 2004, petentul condamnat a precizat că procesul s-a judecat în lipsa sa, nefiind prezent la termenul de judecată din data de 11 ianuarie 1999 și nici la un alt termen sau la pronunțarea hotărârii întrucât a părăsit România la 8 octombrie 1997, ajungând în Canada, de unde a fost expulzat la 18 iulie 2001. Față de relațiile comunicate de Ministerul Justiției și Biroul Național Interpol, prin încheierea din 6 iulie 2004, instanța a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 522 1 C. proc.

pen., cu referire la art. 405 – art. 408 din același cod, astfel că a admis în principiu cererea de rejudecare. S-a constatat că, în cauză s-au produs dovezi din care rezultă, că petentul condamnat a părăsit teritoriul României și a intrat în Canada la data de 8 noiembrie 1997, anterior pronunțării instanței de judecată, după care a fost declanșată procedura de extrădare, pe parcursul procesului penal ce a format obiectul dosarului nr. 34/1998 și înainte de judecarea definitivă a cauzei. În acest sens s-a reținut că, a fost expediată cererea de extrădare la data de 24 iunie 1998 în baza mandatului de arestare preventivă nr. 358 din 4 mai 1998, emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul București, iar petentul a fost predat autorităților române la data de 18 iulie 2001, după soluționarea fondului cauzei, așa încât este incontestabil că acesta nu a participat la procesul penal ce se afla pe rolul instanței, fiind judecat în lipsă.

În fața instanței de judecată, petentul a susținut că nu a săvârșit fapta de tâlhărie din data de 3 februarie 1997, pentru care a fost condamnat la 14 ani închisoare (descrisă la pct. 7 din rechizitoriu) și înțelege să facă dovada nevinovăției sale atât cu scrisoarea ce i-a comunicat-o D.C., condamnat în aceeași cauză, prin care recunoaște că autorul infracțiunii este o altă persoană și cu declarația acestuia din urmă, solicitând audierea lui. Instanța a respins cererea petentului condamnat, prin care a solicitat audierea lui D.C., considerând, conform art. 405 alin. (2) C. proc. pen., că nu este necesară administrarea din nou a probelor care au fost efectuate în cursul primei judecăți. La dosarul cauzei a fost atașat dosarul D.G.P.

nr. 152028 din 27 aprilie 2004 ce cuprinde plângerea penală formulată de petent împotriva lui D.C. pentru fals în declarații. Analizând motivele invocate de condamnat, instanța a apreciat că hotărârea de condamnare ce vizează fapta de la pct. 17 din rechizitoriu este temeinică, fiind bazată și pe alte probe decât declarația coinculpatului D.C., așa încât revenirea acestuia asupra declarațiilor date nu duce la înlăturarea vinovăției petentului condamnat, susținerile sale reprezentând de fapt o prelungire a probațiunii referitoare la o faptă deja cunoscută și verificată de instanțe. Așa cum rezultă din întregul material probator administrat în cauză, s-a stabilit cu certitudine că, în ziua de 3 februarie 1997, inculpații M.F.

și M.I. au lovit cu bâtele pe partea vătămată R.P.M. care se afla lângă autoturismul său, parcat în fața blocului în care locuia, după care i-au sustras o geantă ce conținea 20.000 dolari S.U.A. și diferite acte, după care au părăsit locul faptei în fugă și s-au îndreptat spre autoturismul BMW ce-i aștepta și era condus de inculpatul D.C. Întrucât partea vătămată a pornit în urmărirea agresorilor, D.F., pentru a-și asigura scăparea, a tras mai multe focuri cu un pistol spre picioarele părții vătămate, cauzându-i vătămări corporale ce au necesitat 50 – 55 zile de îngrijiri medicale. Sub acest aspect, reține instanța, sunt relevante declarațiile martorei B.E. care se coroborează cu declarațiile martorilor Ș.M.I.

și T.E., aceștia edificând traseul urmat de agresori în timpul și după comiterea faptei, până la momentul părăsirii zonei, traseu ce corespunde declarațiilor date de coinculpatul D.C. și care a fost reconstituit în prezența martorului asistent D.C. În același sens este și declarația martorului O.B., care deși nu a asistat la incident, îi cunoștea pe cei trei inculpați, relatând aspecte ce confirmă declarațiile martorilor sus-menționați cu privire la vestimentația inculpaților, existența unei arme, a autoturismului BMW cu număr de Arad și chiar o discuție purtată cu inculpatul M.V.I. prin care recunoaște săvârșirea faptei. Astfel fiind, motivează instanța, scrisoarea prin care condamnatul D.C.

a revenit asupra declarațiilor de la urmărirea penală și a celor din fața instanței nu are nici o relevanță probatorie, ansamblul probator al cauzei fiind concludent în stabilirea existenței faptei și a vinovăției petentului condamnat. Mai mult, arată instanța, nu poate fi omis nici faptul că prin decizia penală nr. 571 din 30 noiembrie 1999 a Curții de Apel București a fost admis apelul declarat de parchet și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare cu privire la infracțiunea de nerespectare a regimului armelor și munițiilor, art. 279 C. pen., reținută în sarcina lui M.F. prin rechizitoriu, punctele 4 și 7. După rejudecare s-a reținut existența faptei și vinovăția inculpatului M.F., pentru infracțiunea prevăzută de art. 279 C. pen., săvârșită la data de 3 februarie 1997 și descrisă la punctul 7 din rechizitoriu, fiind pronunțată sentința penală nr. 364 din 18 aprilie 2002, care a rămas definitivă.

Întrucât inculpatul a fost predat autorităților române la data de 18 iulie 2001, în cursul rejudecării, a fost prezent în instanță și a folosit căile de atac împotriva soluției de condamnare și pentru această faptă aflată în strânsă legătură cu infracțiunea de tâlhărie din data de 3 februarie 1997, pentru care a solicitat rejudecarea în cauza de față. Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia nr. 771 din 26 octombrie 2004, a respins, ca nefondat, apelul formulat de condamnat împotriva sus-menționatei sentințe. Declarând recurs, condamnatul a reiterat motivele de apel, susținând că hotărârile pronunțate sunt nelegale întrucât au respins cererea sa de rejudecare, deși nu a fost prezent la nici un termen de judecată atunci când cauza a fost soluționată în fond și în căile de atac, aceasta cu atât mai mult cu cât scrisoarea coinculpatului D.C.

îl disculpă. Recursul este nefondat. Deși nu s-a indicat prin cererea de recurs motivul de casare prevăzut de lege, acesta nu poate fi decât cel menționat în art. 385 9 alin. (1) pct. 17 1 C. proc. pen.: „când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii”. Este de observat că instanța de fond a respectat dispozițiile art. 522 1 C. proc. pen., care fac trimitere la art. 405 – art. 408 din același cod. Astfel, după ce a stabilit că petiționarul M.F. a fost judecat în lipsă, fiind extrădat după pronunțarea și rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, la cererea sa a admis în principiu cererea de rejudecare și a reexaminat dosarul în care au fost pronunțate hotărârile de fond, apel și recurs.

Constatând că probele efectuate cu ocazia judecării fondului cauzei sunt complete și converg în stabilirea vinovăției petiționarului cu privire la fapta de tâlhărie din 3 februarie 1997, în mod corect instanța a stabilit că nu este necesară readministrarea acestor probe, făcând astfel aplicarea art. 405 alin. (2) C. proc. pen. De altfel, scrisoarea pe care petiționarul o evocă a fost scrisă de D.C. cu mult după expulzarea petiționarului (ea nu poartă nici o dată), întrucât acesta a formulat cererea de rejudecare abia la 6 ianuarie 2004 (expulzarea a avut loc la 18 iulie 2001) și s-a referit numai la fapta din 3 februarie 1997 pentru care a fost condamnat la pedeapsa cea mai mare (14 ani închisoare), ceea ce demonstrează un interes pentru evitarea executării acestei pedepse (pentru celelalte 9 infracțiuni de tâlhărie a fost condamnat la pedepse cuprinse între 5 și 7 ani închisoare).

În acest context, corect instanțele au constatat că, pe fond, cererea de rejudecare este nefondată și au respins-o ca atare. Întrucât și recursul este nefondat, urmează a fi respins cu consecința obligării petiționarului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul M.F. împotriva deciziei penale nr. 771 din 26 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă pe recurentul condamnat la plata sumei de 600.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 17 februarie 2005.