ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1783/2011

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1783/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra

recursului de față:

În baza

actelor dosarului constată următoarele:

Prin

încheierea penală nr. 140/PI din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

penală, pronunțată în dosarul nr. 3449/2/2011.

În baza art.

160

8a

alin. (6) C. proc. pen., s-a respins, ca neîntemeiată, cererea

de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul A.D.

În

considerentele acestei hotărâri s-a reținut, în esență, că, deși condițiile de

formă prevăzute de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. sunt

îndeplinite, în sensul că pentru infracțiunile pentru care este cercetat

inculpatul A.D., legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani

închisoare, cererea de liberare sub control judiciar nu este întemeiată în

raport de pericolul social și gravitatea deosebită a faptelor reținute în

sarcina inculpatului.

În

considerarea gravității faptelor s-a reținut atât modalitatea de derulare a

acestora, perioada îndelungată a activității infracționale, dar și specificul

valorilor sociale ce alcătuiesc obiectul juridic al infracțiunilor imputate

inculpatului constând in comportarea cinstită, onestă și corectă a oricărui

funcționar public sau salariat în raporturile de serviciu ale acestora cu

cetățenii, în raport de care dezinhibiția cu care a săvârșit faptele și

caracterul continuu al acestora susțin ideea unui potențial infracțional

ridicat.

În egală

măsură, s-a reținut că faptele săvârșite de inculpat sunt de natură să

prejudicieze buna reputație a instituțiilor publice, precum și încrederea în

buna credință a celor desemnați să apere legea.

Pentru

considerentele anterior menționate, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca

neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de

inculpatul A.D.

Împotriva

acestei încheieri, în termen legal, a formulat recurs inculpatul A.D., care a

criticat hotărârea atacată sub aspectul greșitei rețineri de către prima

instanță a neîndeplinirii condițiilor negative prevăzute de art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen.

În concluzie,

s-a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate, iar în

rejudecare, admiterea cerii de liberare provizorie sub control judiciar formulată

de inculpatul A.D.

Examinând

cauza în raport de criticile formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele

de legalitate și temeinicie, conform prevederilor art. 385

9

alin. (3)

C. proc. pen., combinat cu art. 385

6

din același cod, Înalta Curte constată

că recursul declarat de inculpatul A.D. este nefondat pentru considerentele ce

se vor prezenta în continuare.

Inculpatul A.D.

este cercetat în dosarul nr. 269/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de aderare la un grup infracțional organizat și luare

de mită în formă continuată prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 și

art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) și art. 9 din Legea nr.

78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., ambele cu aplicarea art. 33

lit. a) C. pen. și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 39/2003.

Prin

încheierea de ședință din data de 09 februarie 2011 a Curții de Apel București,

secția I-a penală, pronunțată în dosarul nr. 1210/2/2011(515/2011), s-a dispus

arestarea preventivă a inculpatului A.D. pentru săvârșirea infracțiunilor mai

sus menționate, reținându-se că, în cursul lunii ianuarie 2011, în calitate de agent

de poliție, inculpatul A.D. a aderat la un grup infracțional organizat

constituit din alți lucrători de poliție din cadrul punctului de trecere a

frontierei Moravița, vameși din cadrul Biroului Vamal Moravița și alte persoane

implicate în activități de introducere frauduloasă de țigări în România,

acționând, în mod coordonat, în scopul comiterii unor infracțiuni de corupție

și de contrabandă, precum și pentru obținerea unor beneficii financiare sau a

altor beneficii materiale.

Au fost

reținute ca temeiuri ale arestării dispozițiile art. 148 alin. (1) lit. f) C.

proc. pen., apreciindu-se că în cauză există indicii care fac verosimilă

bănuiala că inculpatul ar fi comis faptele reținute în sarcina lui, precum și

faptul că infracțiunile pentru care acesta este cercetat sunt prevăzute de lege

cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea lui în libertate prezintă

pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce rezultă din gravitatea

extrem de ridicată a faptelor, modalitatea de comitere a acestora și

sentimentul acut de insecuritate socială și dezaprobare publică.

Ulterior,

măsura arestării preventive a inculpatului a fost menținută succesiv prin

încheierea din 3 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I-a

penală, în dosarul nr. 1880/2/2011 (812/2011) și încheierea din 5 aprilie 2011

pronunțată de Curtea de Apel București, secția I-a penală în dosarul nr.

3023/2/2011 (1296/2011).

La data de 13

aprilie 2011, inculpatul a formulat cerere de liberare provizorie sub control

judiciar care a fost înregistrată inițial la Curtea de Apel București, secția

I-a penală, sub nr. 3449/2/2011, prin încheierea din 14 aprilie 2011 fiind

declinată competența de soluționare a acesteia în favoarea Curții de Apel

Timișoara.

În motivarea

cererii, inculpatul a susținut că sunt îndeplinite cerințele prev. de art. 160

ind. 2 alin. (1) și (2) C. proc. pen., în sensul că infracțiunea reținută în

sarcina sa este pedepsită cu pedeapsa închisorii mai mică de 18 ani și că nu

există date care să justifice temerea că va săvârși o nouă infracțiune dacă va

fi pus în libertate sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin

influențarea vreunor martori ori prin alterarea sau distrugerea altor mijloace

de probă, având în vedere faptul că dorește să participe la corecta stabilire a

situației de fapt.

La Curtea de

Apel Timișoara cererea a fost înregistrată sub nr. 3449/2/2011 fiind

soluționată prin încheierea penală nr. 140/PI din 20 aprilie 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția penală, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, cererea

de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul A.D.

Încheierea

atacată este temeinică și legală, criticile formulate de recurentul inculpat A.D.

dovedindu-se a fi neîntemeiate.

In concordanță

cu prevederile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

dispozițiile art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen. prevăd posibilitatea

instanței de judecată de a acorda liberarea provizorie sub control judiciar în

cazul infracțiunilor intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii

ce nu depășește 18 ani.

Astfel,

instanța de judecată este abilitată să analizeze eventualele consecințe ale

acestei măsuri, să stabilească un just echilibru între interesul inculpatului

de a fi cercetat în stare de libertate și interesul general de a fi descoperite

și sancționate faptele antisociale și persoanele responsabile de comiterea lor.

Liberarea

provizorie poate fi considerată, astfel, ca fiind o modalitate de

individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit prin ambele

măsuri, chiar dacă sunt de natură distinctă, fiind același și anume, buna

desfășurare a procesului penal, în ansamblul său.

Potrivit

jurisprudenței, liberarea provizorie sub control judiciar prezintă următoarele

caracteristici: accesorialitate - față de măsura arestării preventive a

inculpatului, deoarece pentru luarea ei este necesară, în mod prealabil,

arestarea preventivă a inculpatului; caracter provizoriu, deoarece poate fi

revocată atunci când cel liberat nu îndeplinește sau încalcă obligațiile impuse

la liberarea sa; caracter facultativ - deoarece aplicarea ei este lăsată la

aprecierea organului judiciar competent; caracter de beneficiu recunoscut de

lege inculpatului arestat, ceea ce presupune preexistenta unei arestări legale

în executare; caracter subiectiv - deoarece se admite după verificarea

împrejurărilor ce privesc persoana inculpatului, în sensul că se apreciază că

deținerea preventivă nu este absolut necesară, iar scopurile procesului penal

pot fi asigurate prin garanția pe care o oferă persoana inculpatului și

obligațiile ce se impun la liberare și, respectiv, caracter de garanție, având

ca efect doar o încetare temporară a privării de libertate, condiționată de

îndeplinirea unor condiții impuse la liberare.

În plus, se

constată că în absența unor criterii legale care ar trebui să stea la baza

aprecierii organului judiciar asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie

sub control judiciar, aceasta trebuie să se raporteze atât la elemente ce țin

de împrejurările concrete ale cauzei, cât și la datele care circumstanțiază

persoana inculpatului.

În raport de

considerațiile jurisprudențiale anterior expuse, înalta Curte constată că prima

instanța a apreciat corect că, deși inculpatul A.D. „avea vocație" de a

beneficia de liberare provizorie sub control judiciar în raport de dispozițiile

art. 160

2

alin. (1) C. proc. pen., cererea sa nu era întemeiată,

având în vedere natura și gravitatea faptelor pentru care este cercetat și

împrejurările concrete în care au fost comise infracțiunile.

În acest sens,

se constată că din întreg probatoriul administrat în cauză rezultă indicii că

inculpatul ar fi comis infracțiunii de aderare la un grup infracțional

organizat și luare de mită, în formă continuată, reținându-se, în concret, că

în calitate de agent de poliție la P.T.F. Moravița, a consimțit ca împreună cu

ceilalți polițiști să nu își îndeplinească, pe timpul serviciului, îndatoririle

privitoare la supravegherea și controlul trecerii frontierei de stat, precum și

la prevenirea și combaterea faptelor specifice criminalității transfrontaliere

săvârșite în zona de competență, urmărind să primească, în schimb, diferite

foloase cu titlu de mită.

Pe fondul

conivenței infracționale privitoare la omisiunea de a-și exercita corespunzător

atribuțiile profesionale, inculpatul A.D. s-a integrat în grupul infracțional

organizat, asigurând, prin aportul său, corelarea acțiunilor celorlalți membri

ai grupării criminale, care presupuneau, în esență: asigurarea realizării

contactului cu traficanții de țigări, colectarea sumelor de bani date de către

aceștia, cu titlu de mită, împărțirea respectivelor foloase și protecția

traficanților pe traseul de deplasare până la locurile de depozitare a mărfii.

Prin acest mod

de operare, în cursul lunii ianuarie 2011, inculpatul A.D., a primit, în mod

repetat și în baza aceleiași rezoluții infracționale, suma totală de

aproximativ 80 Euro, pentru a nu își îndeplini îndatoririle de serviciu care

derivă din calitatea sa de agent de poliție în cadrul P.T.F. Moravița, fapta

fiind compusă din următoarele acte materiale:

În ziua de 04

ianuarie 2011, fiind de serviciu la P.T.F. Moravița, a primit, prin intermediul

șefului de tură, ofițerul de poliție D.V. și a șefului de grupă, agentul de

poliție D.M.L., suma de 60 Euro, ca urmare a împărțirii între membrii grupului

infracțional organizat în care era integrat, a foloaselor primite, în

respectiva zi, de la persoanele cărora li s-a facilitat introducerea

frauduloasă de țigări în România.

Ulterior, în

ziua de 10 ianuarie 2011, fiind de serviciu la P.T.F. Moravița, a primit, prin

intermediul șefului de tură, ofițerul de poliție D.V. și a șefului de grupă,

agentul de poliție B.I., suma de 20 Euro, ca urmare a împărțirii între membrii

grupului infracțional organizat în care era integrat, a foloaselor primite, în

data de 08 ianuarie 2011, de la persoanele cărora li s-a facilitat introducerea

frauduloasă de țigări în România.

Activitate

infracțională descrisă anterior, desfășurată de inculpat, nu poate fi însă

ruptă de contextul activității desfășurate de întreaga grupare infracțională

prin care ordinea publică a fost în mod vădit tulburată, activitate de natură

să prejudicieze buna reputație a instituțiilor publice (Ministerul

Administrației și Internelor, Autoritatea Națională a Vămilor) și să

deterioreze încrederea în corectitudinea celor abilitați să vegheze la

respectarea legilor țării.

Relevante sunt

în acest sens structura grupului infracțional organizat și modul de operare

utilizat care le-au conferit inculpaților posibilitatea de repetabilitate,

aproape zilnică, a actelor materiale. Mai mult, prin cooptarea în cadrul

grupării criminale a echipajelor mobile ale vămii și poliției de frontieră, a

unor polițiști din alte structuri ale Ministerului Administrației și

Internelor, a căror competență funcțională era circumscrisă aceleiași zone,

precum și cooperarea strânsă cu traficanții de țigări și complicii acestora,

inculpații și-au constituit un veritabil mecanism de protecție și de

preîntâmpinare a unor eventuale acțiuni de surprindere a lor în flagrant.

În acest context

factual, deși temeiul de arestare prevăzut în art. 148 alin. (1) lit. f) C.

proc. pen., prin raportare la dispozițiile art. 160

2

alin. (2) C.

proc. pen., nu constituie un caz cu valoare prohibitivă absolută în acordarea

liberării provizorii, în situația în care sunt întrunite evident ambele

condiții cerute de acest temei de arestare, cum este cazul în speță, acordarea

liberării provizorii la scurt timp de la luarea măsurii arestării preventive (2

luni) nu este oportună, întrucât niciuna din garanțiile de ordin procesual

prevăzute de legea procesuală nu este de natură a înlătura pericolul concret

pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a

inculpatului.

În acest sens

se reține că aspectele de ordin personal și familial invocate de inculpatul A.D.

în motivarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, chiar dacă se

dovedesc a fi reale, nu pot fi prevalente în aprecierea posibilității

îndeplinirii scopului măsurilor preventive prin cercetarea inculpatului în

stare de libertate, aceste împrejurări nefiind de natură a influența ori a

înlătura pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta

lăsarea în libertate a inculpatului la acest moment procesual și neconstituind

garanții suficiente că inculpatul nu va încerca să zădărnicească aflarea

adevărului în cauză.

În raport de

argumentele anterior expuse și având în vedere caracterul facultativ și

subiectiv al măsurii procesuale solicitate de inculpat, înalta Curte apreciază

că hotărârea primei instanțe de respingere, ca neîntemeiată, a cererii de

liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul A.D. este

temeinică și legală.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

alin.

(1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat

de inculpatul A.D. împotriva încheierii penale nr. 140/PI din 20 aprilie 2011 a

Curții de Apel Timișoara, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 3449/2/2011.

Văzând și prev. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul A.D. împotriva încheierii penale nr.

140/PI din 20 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția penală,

pronunțată în dosarul nr. 3449/2/2011.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 25 lei reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 2 mai 2011.