ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4883/2004

Asupra recursului în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1634 din 1

octombrie 1998, Judecătoria Cluj Napoca a condamnat pe inculpatul C.P. la 2 ani

închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 37 alin. (1) din

Decretul nr. 328/1966.

În baza art. 36 C. pen., a dispus

contopirea pedepsei stabilite în cauză cu pedeapsa de un an închisoare,

aplicată prin sentința penală nr. 476 din 18 aprilie 1995 a Judecătoriei

Petroșani, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani

închisoare, sporită la 2 ani și 6 luni închisoare.

S-a reținut că, la 10 august 1993,

inculpatul a condus pe drumurile publice un autovehicul având în sânge o

îmbibație alcoolică ce depășea limita legală, respectiv 1,84 gr. %o.

Împotriva acestei hotărâri,

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a declarat recurs în anulare, invocând că a fost pronunțată cu

încălcarea legii, întrucât instanța nu a sesizat că recoltarea probelor

biologice, a fost efectuată, cu încălcarea Instrucțiunilor Ministerului

Sănătății, deoarece buletinul de analiză a alcoolemiei nu este însoțit de

buletinul de recoltare emis de unitatea sanitară care a efectuat operațiunea și

în care să fie precizată respectarea normelor tehnice. În atare situație, se

susține că absența buletinului de recoltare „face imposibilă aprecierea valorii

de adevăr a buletinului de analiză” care, în acest fel, devine o probă

invalidă, fără valoare probatorie, conform principiului reglementat expres în

art. 64 alin. (2) C. proc. pen. Pe de altă parte în același recurs în anulare se

invocă lipsa și buletinul de examinare clinică care ar fi permis dovedirea

existenței ori inexistenței stării de ebrietate, cu referire la cealaltă

modalitate alternativă a infracțiunii prevăzută de art. 37 alin. (1) din

Decretul nr. 328/1966.

În sfârșit, tot sub acest ultim

aspect, procurorul general susține că la dosar nu sunt probe care să dovedească

starea de ebrietate ci doar o consemnare în procesul verbal de constatare că

inculpatul ar fi declarat că a consumat băuturi alcoolice în seara respectivă.

În raport de aceste susțineri,

procurorul general a solicitat achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., cu motivarea că nu există

probe care să permită „lămurirea cauzei sub aspectul laturii obiective,

elementul material al infracțiunii prevăzută de art. 37 alin. (1) din Decretul

nr. 328/1966”.

Recursul în anulare este fondat,

însă pentru alte considerente decât cele invocate de procurorul general.

Astfel, potrivit dispozițiilor art.

200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare

cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la

stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să

se dispună trimiterea în judecată.

Din economia acestui text de lege

rezultă, așadar, că probele strânse în cursul urmăririi penale nu pot servi

drept temei de condamnare, ci numai ca temei de trimitere în judecată.

Pentru a servi drept temei pentru

pronunțarea unei hotărâri judecătorești, probele strânse în cursul urmăririi

penale și invocate în rechizitoriu trebuie verificate în cursul cercetării

judecătorești în mod nemijlocit, oral și contradictoriu în ședință publică, în

conformitate cu dispozițiile art. 289 și art. 290 C. proc. pen. Numai după

verificarea acestor probe, inclusiv cu privire la legalitatea obținerii lor în

condițiile arătate, cu respectarea principiilor enumerate și după administrarea

oricăror alte probe necesare aflării adevărului, instanța poate reține,

motivat, care dintre probe exprimă adevărul și, pe această bază, pronunță o

soluție.

Or, în cauză, instanța de fond,

sesizată la data de 7 noiembrie 1997, a soluționat cauza la data de 1 octombrie

1998 fără a efectua cercetarea judecătorească, prin verificarea probelor pe care

se bazează actul de sesizare al instanței (a se vedea partea dispozitivă a

rechizitoriului unde sunt enumerați cei 3 martori pe care se întemeiază

trimiterea în judecată).

Efectuarea cercetării judecătorești

se impunea și cu ocazia acesteia nu trebuie să se omită că la dosarul de

urmărire penală nu se afla decât o declarație, scrisă personal de făptuitor,

dar nedatată și fără a se atesta că a fost dată în fața organelor de cercetare

penală.

Procedând în acest fel, instanța de

fond a încălcat dispozițiile art. 289 și art. 290 C. proc. pen., a pronunțat o

hotărâre de condamnare numai pe baza unei urmăriri penale care dealtfel este

incompletă.

Așa fiind, văzând și prevederile

art. 414

1

C. proc. pen., cu referire la art. 385

15

pct. 2

lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa

hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, pentru efectuarea

cercetării judecătorești conform dispozițiilor art. 289 și art. 290 C. proc.

pen.

Conform dispozițiilor art. 192 alin.

(3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina

acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva sentinței nr. 1634 din 1 octombrie 1998 a Judecătoriei Cluj

Napoca, privind pe inculpatul C.P.

Casează sentința atacată și trimite

cauza pentru rejudecare la prima instanță, Judecătoria Cluj Napoca.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

30 septembrie 2004.