ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4883/2004

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1634 din 1 octombrie 1998, Judecătoria Cluj Napoca a condamnat pe inculpatul C.P. la 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966. În baza art. 36 C. pen., a dispus contopirea pedepsei stabilite în cauză cu pedeapsa de un an închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 476 din 18 aprilie 1995 a Judecătoriei Petroșani, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, de 2 ani închisoare, sporită la 2 ani și 6 luni închisoare. S-a reținut că, la 10 august 1993, inculpatul a condus pe drumurile publice un autovehicul având în sânge o îmbibație alcoolică ce depășea limita legală, respectiv 1,84 gr.

%o. Împotriva acestei hotărâri, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, invocând că a fost pronunțată cu încălcarea legii, întrucât instanța nu a sesizat că recoltarea probelor biologice, a fost efectuată, cu încălcarea Instrucțiunilor Ministerului Sănătății, deoarece buletinul de analiză a alcoolemiei nu este însoțit de buletinul de recoltare emis de unitatea sanitară care a efectuat operațiunea și în care să fie precizată respectarea normelor tehnice. În atare situație, se susține că absența buletinului de recoltare „face imposibilă aprecierea valorii de adevăr a buletinului de analiză” care, în acest fel, devine o probă invalidă, fără valoare probatorie, conform principiului reglementat expres în art. 64 alin. (2) C. proc.

pen. Pe de altă parte în același recurs în anulare se invocă lipsa și buletinul de examinare clinică care ar fi permis dovedirea existenței ori inexistenței stării de ebrietate, cu referire la cealaltă modalitate alternativă a infracțiunii prevăzută de art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966. În sfârșit, tot sub acest ultim aspect, procurorul general susține că la dosar nu sunt probe care să dovedească starea de ebrietate ci doar o consemnare în procesul verbal de constatare că inculpatul ar fi declarat că a consumat băuturi alcoolice în seara respectivă. În raport de aceste susțineri, procurorul general a solicitat achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen., cu motivarea că nu există probe care să permită „lămurirea cauzei sub aspectul laturii obiective, elementul material al infracțiunii prevăzută de art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966”. Recursul în anulare este fondat, însă pentru alte considerente decât cele invocate de procurorul general. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Din economia acestui text de lege rezultă, așadar, că probele strânse în cursul urmăririi penale nu pot servi drept temei de condamnare, ci numai ca temei de trimitere în judecată.

Pentru a servi drept temei pentru pronunțarea unei hotărâri judecătorești, probele strânse în cursul urmăririi penale și invocate în rechizitoriu trebuie verificate în cursul cercetării judecătorești în mod nemijlocit, oral și contradictoriu în ședință publică, în conformitate cu dispozițiile art. 289 și art. 290 C. proc. pen. Numai după verificarea acestor probe, inclusiv cu privire la legalitatea obținerii lor în condițiile arătate, cu respectarea principiilor enumerate și după administrarea oricăror alte probe necesare aflării adevărului, instanța poate reține, motivat, care dintre probe exprimă adevărul și, pe această bază, pronunță o soluție.

Or, în cauză, instanța de fond, sesizată la data de 7 noiembrie 1997, a soluționat cauza la data de 1 octombrie 1998 fără a efectua cercetarea judecătorească, prin verificarea probelor pe care se bazează actul de sesizare al instanței (a se vedea partea dispozitivă a rechizitoriului unde sunt enumerați cei 3 martori pe care se întemeiază trimiterea în judecată). Efectuarea cercetării judecătorești se impunea și cu ocazia acesteia nu trebuie să se omită că la dosarul de urmărire penală nu se afla decât o declarație, scrisă personal de făptuitor, dar nedatată și fără a se atesta că a fost dată în fața organelor de cercetare penală. Procedând în acest fel, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 289 și art. 290 C. proc.

pen., a pronunțat o hotărâre de condamnare numai pe baza unei urmăriri penale care dealtfel este incompletă. Așa fiind, văzând și prevederile art. 414 1 C. proc. pen., cu referire la art. 385 15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, pentru efectuarea cercetării judecătorești conform dispozițiilor art. 289 și art. 290 C. proc. pen. Conform dispozițiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței nr. 1634 din 1 octombrie 1998 a Judecătoriei Cluj Napoca, privind pe inculpatul C.P. Casează sentința atacată și trimite cauza pentru rejudecare la prima instanță, Judecătoria Cluj Napoca. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 30 septembrie 2004.