ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4507/2004
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4507/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 1004 din 11
noiembrie 2003, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat pe
inculpatul M.M. la:
- 16 ani închisoare și 8 ani
interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru
săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174,
raportat la art. 176 lit. a) C. pen.
Pe durata executării pedepsei,
conform art. 71 C. pen., inculpatului i-a fost interzis exercițiul drepturilor
prevăzute de art. 64 C. pen.
În temeiul art. 116 C. pen., s-a
luat față de inculpat, măsura interzicerii dreptului de a se afla în municipiul
București pe o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei principale.
În baza art. 350 C. proc. pen., a
fost menținută starea de arest a inculpatului, iar în temeiul art. 88 C. pen.,
din pedeapsa de executat, s-a dedus timpul arestării preventive de la 15
decembrie 2001 la zi.
S-a luat act că în cauză nu a
existat constituire de parte civilă.
În baza art. 118 lit. b) C. pen.,
s-a dispus confiscarea de la inculpat a două bucăți de lemn, o coadă de topor,
o lamă de topor și un obiect tăietor.
În temeiul art. 191 C. proc. pen.,
inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 4.000.000 lei cu titlu
de cheltuieli judiciare, din care suma de 400.000 lei, reprezentând onorariul
de avocat cuvenit pentru apărarea din oficiu, urmează să se suporte din fondul
Ministerului Justiției.
Pentru a pronunța această hotărâre,
prima instanță, a reținut, în fapt, următoarele:
La data de 15 decembrie 2001,
organele de urmărire penală au fost sesizate de către inculpatul M.M. cu
privire la faptul că, în aceeași zi, pe fondul unei crize de gelozie și al
consumului de alcool și-a lovit în mod repetat concubina, victima S.M.,
lovituri în urma cărora aceasta a decedat.
S-a reținut că inculpatul conviețuia
cu victima, în calitate de concubină, de aproximativ 6 ani și că, din această
relație s-a născut un copil minor.
Pe parcursul timpului, relațiile
dintre cei doi concubini s-au deteriorat din cauza infidelității victimei,
între ei având loc o serie de certuri.
Pe fondul acestei stări tensionate,
la data de 14 decembrie 2001, între inculpat și victimă a avut loc o
altercație, în cadrul căreia, cel dintâi a aplicat celei de-a doua, în mod
repetat, lovituri cu o bucată de lemn atât în zona capului cât și în alte zone
ale corpului.
A doua zi, respectiv, 15 decembrie
2001, pe fondul aceleiași stări conflictuale, inculpatul a lovit-o din nou și
în mod repetat pe victimă, atât cu o bucată de lemn cât și cu o coadă de topor
până când aceasta a decedat.
Raportul de autopsie medico-legală,
întocmit în cauză a concluzionat că moartea victimei S.M.L. a fost violentă și
s-a datorat șocului traumatic și hemoragic consecutiv unui politraumatism, cu
plăgi multiple, hematoame întinse și fracturi costale stânga.
S-a mai arătat că leziunile de
violență constatate la autopsie, s-au putut produce prin loviri repetate cu
corpuri dure (unele de formă alungită), prin lovire cu corp tăietor-înțepător
ca și prin contact cu un corp fierbinte și sunt în legătură de cauzalitate
directă necondiționată cu decesul.
Împotriva acestei hotărâri a
declarat apel inculpatul M.M. pe care a criticat-o în principal, cu privire la
insuficiența materialului probator, solicitând reaudierea martorilor propuși în
apărare, cât și a celorlalte probe, iar în subsidiar, referitor la pedeapsa
aplicată pe care o consideră ca fiind exagerat de mare.
Curtea de Apel București, secția I
penală, prin decizia penală nr. 762 din 16 decembrie 2003, a respins, ca
nefondat, apelul declarat de inculpat.
În motivarea acestei decizii, s-a
arătat că din probele existente la dosar rezultă că în cursul cercetării
judecătorești, inculpatul a solicitat, în circumstanțiere audierea a două
persoane în calitate de martori pentru a dovedi că victima, concubina sa,
întreținea relații și cu alți bărbați, dar că în mod justificat a fost respinsă
administrarea acestei probe câtă vreme, această afirmație a fost înlăturată cu
depoziția martorului B.I. care, în declarația dată a arătat că atâta timp cât
victima a conviețuit cu inculpatul nu a văzut-o în compania altor bărbați,
același lucru fiind confirmat și de fiul lui, și anume M.I., audiat de
asemenea, în calitate de martor.
Față de cele mai sus-arătate, a
apreciat instanța de apel că în cauză au fost respectate prevederile art. 323 –
art. 327 C. proc. pen., vizând cercetarea judecătorească, așa încât, cererea de
trimitere a cauzei pentru rejudecare a fost respinsă ca neîntemeiată.
Cu privire la critica privind
greșita individualizare a pedepsei, instanța de apel a arătat că în cauză, au
fost respectate prevederile art. 72 C. pen., în sensul că s-a ținut seama de
limitele de pedeapsă prevăzute de lege, de modul și împrejurările în care a
fost săvârșită fapta, de gradul concret de pericol social al infracțiunii
săvârșite, cât și de valoarea socială ocrotită de lege, toate coroborate cu
circumstanțele personale ale inculpatului care a recunoscut fapta săvârșită și
nu este cunoscut cu antecedente penale, concluzionând că executarea pedepsei în
limitele stabilite de prima instanță este în măsură să realizeze prevederile
art. 52 C. pen.
Împotriva deciziei pronunțată de
curtea de apel a declarat recurs inculpatul, pe care a criticat-o pentru unul
din motivele invocate și la judecata în apel și anume, severitatea pedepsei
aplicate, solicitând redozarea acesteia, în sensul reducerii prin reaprecierea
criticilor de individualizare.
Recursul declarat de inculpat este
nefondat.
Analizând actele și lucrările de la
dosar, se constată că atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut o
corectă situație de fapt confirmată de probele administrate în cauza din care
rezultă că inculpatul este autorul faptei pe care a încadrat-o în textele de
lege corespunzătoare și pentru care i-a aplicat o pedeapsă just individualizată
cu respectarea prevederilor art. 72 și art. 52 C. pen.
Aplicând inculpatului o pedeapsă de
16 ani închisoare, cu numai un an peste limita minimă a textului de lege
incriminator, nu se poate susține că aceasta este severă, având în vedere
modalitățile în care fapta a fost comisă, respectiv, prin aplicarea victimei,
în mod repetat, de lovituri cu corpuri dure, cauzarea de leziuni cu corpuri
tăietoare, cât și prin alăturarea de corpuri fierbinți, prin care i-a produs
suferințe neomenești și care relevă un sporit grad de pericol social.
Faptul că inculpatului i s-a aplicat
pedeapsa amintită se datorează și datelor ce caracterizează pozitiv persoana
sa, respectiv, lipsa antecedentelor penale și recunoașterea comiterii faptei,
fără ca acestea din urmă să poată fi reținute drept circumstanțe atenuante.
Pentru considerentele arătate, având
în vedere și faptul că, verificând decizia atacată în raport și cu prevederile
art. 385
9
alin. (2) C. proc. pen., nu se constată existența și a
altor motive care, analizate din oficiu să ducă la casare, urmează a se
constata că recursul declarat de inculpatul M.M. este nefondat și a fi respins
ca atare, în temeiul art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen. pen. și
a se dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul
declarat de inculpatul M.M. împotriva deciziei penale nr. 762 din 16 decembrie
2003 a Curții de Apel București, secția I penală.
Deduce din pedeapsa aplicată
inculpatului, timpul arestării preventive de la 15 decembrie 2001, la 14 septembrie
2004.
Obligă pe recurent la plata sumei de
1.600.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de
400.000 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va
avansa din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi
14 septembrie 2004.