ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2518/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.

640 din 31 ianuarie 2003 la Judecătoria Giurgiu reclamantul C.V. a chemat în

judecată pe pârâtul C.G. cerând să se pronunțe o hotărâre judecătorească care

să țină loc de act de vânzare-cumpărare cu privire la suprafața de 2203 mp

teren situat în intravilanul comunei Mărăști, județul Giurgiu cu mențiunea că

își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ. și art. 1174 C.

civ.

În motivarea cererii reclamantul

arată că în anul 1991, după punerea în posesie a pârâtului, a încheiat cu

acesta un antecontract de vânzare-cumpărare prin care pârâtul i-a transmis

terenul în litigiu pentru prețul de 30.000 lei.

Susține reclamantul că de la data

menționată a intrat în posesia terenului pe care l-a stăpânit nestingherit.

La 14 februarie 2003, C.M. a invocat

în principal excepția lipsei capacității de exercițiu a pârâtului C.G., decedat

la 7 februarie 1994 iar, în subsidiar, respingerea cererii invocând și lipsa

calității procesual-pasive a pârâtului chemat în judecată, prescripția

dreptului la acțiune și netemeinicia pretențiilor reclamantului.

Reclamantul și-a precizat acțiunea

în sensul că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâtul C.M.

Prin încheierea de ședință din 17

aprilie 2003 Judecătoria Giurgiu a respins excepția lipsei capacității de

exercițiu și excepția prescripției dreptului la acțiune invocate de pârât.

Prin sentința civilă nr. 2584 din 4

noiembrie 2003 Judecătoria Giurgiu a admis, în parte, acțiunea și, omologând

raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert ing. I.N. a

constatat săvârșită vânzarea-cumpărarea intervenită între numitul C.G., autorul

pârâtului C.M. în calitate de vânzător și reclamantul C.V., în calitate de

cumpărător având ca obiect terenul în suprafață de 2200 mp situat în

intravilanul comunei Mărăști, județul Giurgiu, sola 82/33, parcela 203 având ca

vecini la Nord N.E. și C.V., la Est–drum comunal, la Sud C.Ș., la Vest–drum

comunal la prețul de 30.000 lei.

În motivarea sentinței, în esență,

s-a reținut că la data de 14 decembrie 1991 între reclamant și autorul

pârâtului s-a încheiat o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare a terenului

în litigiu pentru prețul de 30.000 lei.

Așa fiind, cum părțile, deși au

convenit în sensul menționat în conformitate cu dispozițiile art. 1294 și urm.

C. civ., emisă ulterior nu s-au mai prezentat la notariat pentru întocmirea

actului de vânzare-cumpărare, în formă autentică, prima instanță apreciază că

se impune admiterea cererii deduse judecății.

Reține prima instanță și faptul că este

irelevant, din punct de vedere al analizei cererii faptul că autorul pârâtului,

la momentul încheierii promisiunii nu era titularul dreptului de proprietate

asupra terenului, întrucât acesta formulase, în procedura Legii nr. 18/1991,

cerere pentru a-i fi recunoscut dreptul, cerere ce-i fusese validată prin

hotărârea nr. 22 din 2 septembrie 1991 a Comisiei Locale Giurgiu pentru

aplicarea Legii nr. 18/1991.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâtul C.M. care reiterează excepția prescripției dreptului la

acțiune și inadmisibilitatea acțiunii în constatare întemeiată pe dispozițiile

art. 111 C. proc. civ.

Totodată pârâtul contestă

validitatea antecontractului de vânzare-cumpărare invocat de reclamant,

invocând neconcordanțele inserate în înscrisul sub semnătură privată privind

calitatea persoanei care ar fi cumpărat terenul și imposibilitatea menționării

în anul 1991 a vecinătăților terenului stabilit abia după cca. 10 ani după

această dată.

Prin decizia civilă nr. 70/A din 1

aprilie 2004 Curtea de Apel București, secția pentru conflicte de muncă și

litigii de muncă, a admis apelul și a schimbat, în tot, sentința apelată și pe

fond a respins acțiunea ca nefondată.

În motivarea deciziei s-a reținut că

potrivit mențiunilor înscrisul prezentat de reclamant intitulat chitanță și

datat 14 decembrie 1991 la rubrica cumpărător este menționat C.C. și nu

reclamantul fără a se putea stabili existența unei împuterniciri care să-i fi

fost dată.

Totodată se reține că acesta nu a

fost scris de una dintre părțile contractante și nici nu a fost respectată

formalitatea multiplului exemplar, caz în care, conform art. 1179 alin. (1) și

(2) C. civ. înscrisul este lipsit de putere probatorie.

Reține instanța de apel și faptul că

înscrisul prezentat de reclamant nu poate fi apreciat a fi un început de dovadă

scrisă întrucât dat fiind obiectul convenției, teren, în raport de dispozițiile

art. 46 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, convențiile trebuiau să îmbrace formă

autentică, condiție impusă și prin art. 2 din Legea nr. 54/1998, situație în

care nu se aplică principiul consensualismului prevăzut de art. 1294 C. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul C.V. invocând incidența art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc.

civ.

În dezvoltarea motivelor recurentul

reiterează situația de fapt prezentată și prin cererea de chemare în judecată

și susține că, în raport de probatoriul administrat, instanța de apel a făcut o

greșită aplicare a dispozițiilor legale incidente cu consecința respingerii

greșit a cererii deduse judecății.

Analizând recursul Înalta Curte

constată că nu este fondat pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit art. 46 alin. (1)

din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, intrată în vigoare la 20 februarie

1991 (în vigoare la momentul la care se susține că ar fi intervenit convenția

în litigiu 14 decembrie 1991, înstrăinarea terenurilor situate în intravilan și

extravilan poate fi făcută, indiferent de întinderea suprafeței prin acte

juridice între vii, încheiate în formă autentică.

Reglementând, prin dispoziția legală

menționată, forma autentică ca o condiție

ad validitatem

a actelor

juridice privind înstrăinarea, între vii, a terenurilor legiuitorul a înțeles

să consacre și un caz de nulitate implicită a acelor acte juridice încheiate cu

nerespectarea condiției mai sus arătate.

Încheierea sub imperiul actului

normativ menționat a unei convenții de vânzare-cumpărare consemnată într-un

înscris sub semnătură privată poate produce efecte numai ca o promisiune de

vânzare și nu ca act de înstrăinare.

Validarea unei promisiuni de

vânzare-cumpărare și transformarea acesteia în act juridic perfect de

înstrăinare este condiționată de îndeplinirea mai multor condiții și anume:

existența bunului care face obiectul vânzării, sub titlu de proprietar în

patrimoniul vânzătorului promitent, plata de către beneficiarul promisiunii a

prețului și intrarea de către acesta în posesia bunului și executarea acesteia

în mod continuu și nestingherit.

Acțiunea prin care beneficiarul

promisiunii urmărește pronunțarea unei hotărâri care să transforme

antecontractul într-un contract perfect de vânzare-cumpărare, cum este și cea

dedusă judecății este o acțiune constitutivă de drepturi întemeiată pe

dispozițiile art. 1077 C. civ. și nu o acțiune în constatare, întemeiată pe

dispozițiile art. 111 C. proc. civ. cum greșit s-a invocat prin cererea dedusă

judecății.

Or, în speța dedusă judecății

condițiile mai sus arătate nu sunt îndeplinite.

Astfel, prin probatoriul administrat

reclamantul nu a probat, în afara oricărei îndoieli, încheierea promisiunii și

respectiv executarea benevolă de către părți a clauzelor anticipatorii,

predarea bunului promis și plata prețului.

Astfel, mențiunile înscrisului sub

semnătură privată datat 14 decembrie 1991 sunt confuze cu privire la numele

cumpărătorului, la rubrica „cumpărător” în care se menționează că ar fi

reclamantul semnează C.V. fără a se dovedi în vreun mod identitatea acestei

persoane, dimpotrivă reclamantul susținând că semnătura nu poate fi a sa.

Conform răspunsurilor date la

interogatoriu, beneficiarul promisiunii, aproximativ 2 ani de zile, i-a remis

pârâtului C.M. produse după acest teren, conduită pe care a avut-o și față de

autorul acestuia, invocând „plăcerea”, pentru ca, după un timp, să refuze să-i

mai predea motivat de faptul că „pârâtul a pus afișe că vinde terenul”, fapt ce

pune sub semnul îndoielii natura convenției care se pretinde că s-ar fi

încheiat

Mai mult, promitentul vânzător,

C.G., nu deținea la data încheierii promisiunii de vânzare un titlu de

proprietate pentru terenul în litigiu. Acesta a decedat la 26 aprilie 1994, iar

reclamantul confirmă că după decesul acestuia, pârâtul, în calitatea sa de

moștenitor al promitentului vânzător, a intrat în posesia terenului pe care l-a

exploatat în perioada 1994–1997.

Așa fiind, în mod just instanța de

apel, față de probatoriul administrat în cauză, a reținut că nu se poate

pronunța o hotărâre judecătorească care să țină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare.

Pentru motivele de fapt și de drept

arătate, recursul declarat de reclamant se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul C.V. împotriva deciziei nr. 80/A din 1 aprilie 2004 a

Curții de Apel București, secția pentru conflicte de muncă și litigii de muncă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2005.