ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 811/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamantele SC E.T. SRL Bacău și E.N. SRL Bacău au chemat în judecată pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând constatarea nelegalității Ordinului nr. 419/2007 și anularea acestui ordin. Motivându-și acțiunea, reclamantele au justificat interesul atacării ordinului menționat prin faptul că A.F.P. Bacău a respins contestațiile formulate împotriva deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. 28/2008, sub motivația că ordinul contestat stabilește care structură teritorială a A.N.A.F. este competentă să gestioneze și să emită o asemenea decizie, până la stabilirea unui nou domiciliu fiscal.

S-a apreciat că actul atacat contravine dispozițiilor Legii nr. 24/2000, O.G. nr. 92/2003, Legii nr. 31/1990 și Legii nr. 26/1990. Prin sentința nr. 119/2009, Curtea de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea reclamantelor, ca nefondată. Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de fond a reținut că prin ordinul atacat, emis în baza art. 11 alin. (4) din H.G. nr. 386/2007 și a art. 75 din O.G. nr. 92/2003, Ministrul economiei și finanțelor a prevăzut, fără a depăși competența de reglementare, menținerea competenței (stabilită conform art. 33 C. proc. fisc.) aceluiași organ fiscal care era competent anterior declanșării procedurii de schimbare a sediului social, neputându-se reține încălcarea în vreun mod a dispozițiilor din Legea nr. 31/1990 și Legea nr. 26/1990, care reglementează sediul social.

De altfel, a reținut prima instanță, normele de procedură fiscală nici nu reglementează sediul social, ci doar ceea ce are relevanță din punct de vedere fiscal, respectiv domiciliul fiscal care, potrivit art. 31 alin. (1) lit. c) C. proc. fisc., pentru persoanele juridice, este identic cu sediul social. Atunci când se referă la schimbare, ordinul are în vedere tot domiciliul fiscal, nu sediul social (pct. 4 al anexei nr. 1), iar pe ansamblu reglementarea din anexa nr. 1 este strâns legată de înregistrarea fiscală, reglementată în titlul IV al Codului de procedură fiscală, și, în special, de forma și conținutul declarației fiscale, reglementată de art. 75, text reținut, în preambulul ordinului, ca temei de drept al acestuia.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele SC E.T. SRL Bacău și E.N. SRL Bacău, solicitând modificarea ei în tot, în sensul admiterii acțiunii și anulării Ordinului nr. 419/2007. A fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciindu-se că instanța de fond a făcut o greșită interpretare atât a ordinului atacat, cât și a normelor legale incidente în cauză, pronunțând o soluție greșită. Dezvoltând acest motiv de nelegalitate, recurentele au criticat concluziile primei instanțe sub următoarele aspecte: 1. Instanța de fond a interpretat greșit actul normativ supus analizei, făcând referire la un fapt care nu face obiectul acțiunii, cu trimitere la prevederile art. 32 și 33 C. proc.

civ., care nu au incidență în cauză, reglementând soluționarea cererii de recuzare, aspect cu care nu a fost investită. 2. Concluzia instanței în sensul că nu au fost încălcate dispozițiile din Legea nr. 31/1990 și Legea nr. 26/1990 este greșită, întrucât chiar prin titlul ordinului atacat se prevede că reglementează procedura de schimbare a sediului social, iar art. 6 teza finală stipulează că ordinul se aplică solicitărilor de schimbare a sediului social depuse după data de 1 iulie 2007; 3. Neconcordanța dintre art. 1 din ordin, care prevede că se aprobă procedura de schimbare a sediului social, prevăzută în anexa 1 în cazul comercianților al căror domiciliu fiscal conchide cu sediul social și anexa 1, care nu reglementează nimic în acest sens, nu a fost analizată de instanța de fond.

Din corelarea prevederilor art. 39 și 42 din Legea nr. 24/2000, rezultă că titlul actului normativ trebuie să exprime sintetic ceea ce dispozitivul actului reglementează în detaliu, condiție neîndeplinită în situația ordinului atacat al cărui dispozitiv nu cuprinde nici o reglementare cu privire la procedura de schimbare a sediului social. 4. Ordinul nu respectă dispozițiile art. 76 din Legea nr. 24/2000, întrucât nu se limitează strict la cadrul stabilit în actul de bază în executarea căruia a fost emis și, mai mult, conține soluții care contravin respectivului act, reglementând o procedură de schimbare a domiciliului fiscal, fapt ce nu este reglementat de art. 75 C. proc. fisc. În opinia recurentelor, normele în baza cărora a fost emis ordinul sunt în realitate cele cuprinse în art. 31 și 32 din O.G.

nr. 92/2003, iar prin stabilirea competenței de administrare în sarcina organului fiscal de la vechiul sediu social se încalcă dispozițiile art. 31 alin. (3) potrivit cărora, în situația în care domiciliul fiscal nu se poate stabili potrivit alin. (1) lit. b) și c), domiciliul fiscal este locul în care se află majoritatea activelor. Ordinul nu îndeplinește cerința de a conține dispoziții clare, fără echivoc, care să nu fie susceptibile de interpretare, iar interpretarea dată de instanță în sensul că aceasta se aplică doar la schimbarea domiciliului fiscal nu este în acord cu nici o normă de interpretare a actelor normative. Analizând actele dosarului, hotărârea atacată și, în mod grupat aspectele de nelegalitate invocate, prin prisma dispozițiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, Înalta Curte reține că recursul nu este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.

1. Referirile instanței de fond la prevederile art. 32 și 33 C. proc. civ., reprezintă o evidentă eroare materială, fiind avute în vedere, indiscutabil, respectivele texte din Codul de procedură fiscală, reținute ca atare în acea parte a considerentelor hotărârii care se referă la competența organelor fiscale. 2. În conformitate cu prevederile art. 11 alin. (4) din H.G. nr. 386/2007, în exercitarea atribuțiilor sale, ministrul economiei și finanțelor emite ordine și instrucțiuni, în condițiile legii. În temeiul acestor prevederi legale și a prevederilor art. 75 din O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în forma în vigoare la 3 iunie 2007, a fost emis Ordinul nr. 419/2007, a cărui anulare s-a solicitat în prezenta cauză, privind aprobarea procedurii de schimbare a sediului social și a formularului „Decizie de înregistrare a sediului social și a domiciliului fiscal”.

Potrivit art. 1 al acestui ordin, procedura de schimbare a sediului social în cazul comercianților al căror domiciliu fiscal coincide cu sediul social este prevăzută în anexa 1, celelalte prevederi ale acestuia și anexele 2 - 4 vizând contribuabili care nu au calitatea de comercianți, aprobarea formularului anterior indicat, caracteristicile de tipărire, modul de difuzare și de arhivare a acestuia. Prin urmare, prima instanță a reținut în mod corect că, în calitatea lor de comercianți, reclamantele nu justifică nici un interes în anularea ordinului în ceea ce privește anexele 2-3, impunându-se a se examina doar aspectele circumscrise neconcordanței anexei (1) cu prevederile legale în temeiul cărora acesta a fost emis.

În conformitate cu prevederile art. 31 alin. 1 lit. c) din O.G. nr. 92/2003, în cazul creanțelor fiscale administrate de Ministerul Finanțelor Publice prin A.N.A.F., prin domiciliul fiscal se înțelege, pentru persoanele juridice, sediul social sau locul unde se exercită gestiunea administrativă și conducerea efectivă a afacerilor, în cazul în care aceasta nu se realizează la sediul social declarat. În situația în care domiciliul fiscal nu se poate stabili potrivit acestui text, domiciliul fiscal este locul în care se află majoritatea activelor, astfel cum se prevede la alin (3). Competența organelor fiscale de a emite norme de aplicare a prevederilor legale în materie fiscală este expres prevăzută prin art. 32 alin. (1) C. proc.

fisc., iar din punct de vedere teritorial, competența pentru administrarea impozitelor contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat revine acelui organ fiscal, județean, local sau al municipiului București, stabilit prin ordin al președintelui A.N.A.F., în a cărui rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului sau al plătitorului de venit. Din perspectiva acestor prevederi legale, în mod corect a reținut prima instanță că, prin emiterea ordinului atacat, ministrul economiei și finanțelor nu și-a depășit competența de reglementare. Potrivit art. 75 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, în forma în vigoare la data emiterii ordinului atacat, modificările ulterioare ale datelor din declarația de înregistrare fiscală trebuie aduse la cunoștință organului fiscal competent în termen de 30 de zile de la data producerii acestora, prin completarea și depunerea declarației de mențiuni.

Contrar susținerilor recurentelor, prin anexa 1 la Ordinul nr. 419/2007, pct. 4 și următoarele, este prevăzută procedura pentru modificarea domiciliului fiscal la noul sediu social, și nicidecum schimbarea sediului social din perspectiva Legilor nr. 26 și 31 din 1990, precum și data de la care competența pentru administrarea comerciantului revine organului fiscal de la noul sediu social și domiciliu fiscal. Totodată, prevederea din aceeași anexă referitoare la competența de administrare până la finalizarea procedurii de schimbare a sediului social și a domiciliului fiscal (pct. 3) este conformă celei de sub pct. 31.9, teza finală, din Normele de aplicare a Codului de procedură fiscală, potrivit căreia, până la data la care s-au operat modificările în registrul contribuabililor, competența pentru soluționarea oricărei probleme privind administrarea revine organului fiscal de la vechiul domiciliu fiscal.

Această prevedere nu încalcă dispozițiile art. 31 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, cum pretind recurentele, ipoteza respectivului text fiind diferită, imposibilitatea stabilirii domiciliului fiscal în condițiile alin. (1) lit. b) și c) și nu aceea a modificării domiciliului fiscal, stabilit anterior conform acelor prevederi legale. Prin urmare, în mod corect a reținut judecătorul fondului că, în ansamblul său, reglementarea din anexa 1 a Ordinului nr. 419/2007 este strâns legală de înregistrarea fiscală, reglementată de titlul IV al Codului de procedură fiscală, prin emiterea ordinului nefiind încălcate în nici un mod dispozițiile din Legea nr. 31/1990 și Legea nr. 26/1990 care reglementează sediul social.

Reglementarea în discuție nu încalcă nici normele de procedură fiscală anterior redate, astfel încât incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurente, nu poate fi reținută. 3. Simpla împrejurare că formularea din titlul actului nu este tocmai adecvată, aceasta fiind generată în mod evident de identitatea domiciliului fiscal cu sediul social, în cazul persoanelor juridice, reglementată prin art. 31 alin. (1) lit. c) C. proc. fisc., nu este de natură a impune o altă concluzie în cauză. Față de cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC E.T. SRL Bacău și de societatea E.N. SRL Bacău împotriva sentinței civile nr. 119/2009 din 27 august 2009 a Curții de Apel Bacău, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 februarie 2010.