ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5329/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5329/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursului civil de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Tribunalului București la 26 ianuarie 2001 reclamantul N.M. a chemat

în judecată pe pârâtul D.N. pentru obligarea acestuia:

- să-i predea în deplină și

exclusivă proprietate imobilul situat în București, compus din teren și

construcție, proprietatea reclamantului;

- să se dispună radierea

inscripției în dosarul C.F. nr. 1941 din 3 martie 2000 al Biroului de C.F. de

pe lângă Judecătoria sectorului 1 București, constatându-se ineficiența,

nulitatea și inopozabilitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat la

nr. 4073 din 3 august 1998 și a contractului adițional autentificat la nr. 4324

din 18 octombrie 1999.

În motivarea acțiunii

reclamantul a arătat următoarele:

Tatăl său, N.S. a cumpărat

terenul din compunerea imobilului cu actul autentificat de fostul Tribunal

Ilfov, Secția Notariat, sub nr. 28323 din 3 septembrie 1936 și a construit pe

teren astăzi, pe baza autorizației nr. 58 B din 26 august 1936 dată de fosta

Primărie a sectorului 1 Galben o construcție existentă și astăzi. Imobilul a

fost preluat fără titlu de autoritățile comuniste și dat în folosință fostului

președinte al Guvernului, I.G.M.

La decesul lui N.S., prin

renunțarea la succesiune a soției supraviețuitoare N.A. și a fiicei N.I.A., reclamantul

N.M., în calitate de fiu a cules singur moștenirea tatălui (certificatul de

moștenitor nr. 1371 din 11 septembrie 1990).

Prin sentința civilă nr.

9730 din 29 septembrie 1993 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă

și irevocabilă, s-a constatat că reclamantul este proprietarul imobilului,

construcție și teren, situat în București și s-a dispus evacuarea pârâților M.I.G.

și I.

Imobilul a fost vândut, în

numele reclamantului, de către C.G., lui B.C.(cumnat cu mandatarul), conform

actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 19195 din 21 septembrie 1994

și transcris la nr. 9416 din 21 septembrie 1994.

La 17 octombrie 1994

reclamantul a atacat la Judecătoria sectorului 1 București acest contract de

vânzare-cumpărare.

În timpul procesului, soții B.C.

și B.A. vând imobilul lui D.N. (contract autentificat la nr. 4073 din 3 august

1998).

Părțile contractante de mai

sus au încheiat un act adițional la 18 octombrie 1999 prin care se face vorbire

că litigiul existent pe rolul Judecătoriei sectorului 1 asupra imobilului s-a

stins prin rămânerea definitivă a sentinței civile 14790/1997 prin respingerea

apelului (decizia 2653/A/1998).

Reclamantul a arătat că în

realitate aceste hotărâri au fost desființate prin decizia civilă 517 din 9

februarie 2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a

admis recursul, au fost casate hotărârile și pe fond s-a admis acțiunea prin

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 19195 din 21

septembrie 1994. Ca urmare, s-a afirmat că potrivit art. 1803 C. civ., C.G. nu

a putut vinde valabil imobilul. Reclamantul a mai arătat că revocase mandatul

lui C.G. înainte de vânzare.

Curtea Supremă de Justiție

prin încheierea 1834 din 10 mai 2002 a strămutat judecarea cauzei la Tribunalul

Argeș.

Tribunalul Argeș prin

sentința civilă nr. 162 din 18 septembrie 2002 a respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului. Prin aceeași hotărâre a fost

admisă în parte acțiunea, a fost obligat pârâtul să predea reclamantului în

proprietate și posesie imobilul casă și teren aferent, în suprafață de 1988,5

mp situat în București. S-a constatat nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat la nr. 4073 din 3 august 1998 și a actului

adițional autentificat la nr. 4324 din 18 octombrie 1999.

S-a dispus totodată radierea

inscripției privind dreptul de proprietate al pârâtului din C.F. nr. 1941 din 3

martie 2000 în dosarul aflat la Biroul de C.F. de pe lângă Judecătoria

sectorului 1 București. A fost respinsă cererea de a se trimite o adresă

acestui Birou pentru înscrierea interdicției vânzării imobilului. A fost

obligat pârâtul la cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei

hotărâri s-a reținut că reclamantul a făcut dovada calității sale de proprietar

asupra imobilului revendicat, prin acte de stare civilă, certificatul de

moștenitor și acte de proprietate, ultimul act care îi aduce în proprietate

imobilul fiind decizia 517 din 9 februarie 2000 a Curții de Apel București.

Prin această din urmă decizie s-a constatat nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare încheiat la 21 septembrie 1994 între C.G. și B.C. pentru

preț neserios în raport de valoarea reală a imobilului. S-a mai reținut că nu

pot fi primite apărările pârâtului în sensul că decizia 517/2000 este greșită

pentru că nu se întrunesc dispozițiile art. 1165 C. civ., leziunea putând fi

invocată numai în cazul minorilor deoarece această hotărâre a intrat în puterea

lucrului judecat. S-a considerat, ca urmare, că nulitatea actului de

vânzare-cumpărare încheiat în 1994 atrage desființarea de drept a actelor

subsecvente încheiate ulterior.

Tribunalul a comparat

titlurile de proprietate, a constatat că reclamantul are titlu, titlul

pârâtului fiind desființat; pârâtul se află în situația de a fi cumpărat de la

un neproprietar. Nu s-a reținut apărarea în sensul că pârâtul a fost de bună

credință deoarece în clauzele contractului său a fost menționată împrejurarea

că imobilul se află în litigiu și cumpărătorul, recte pârâtul, își asumă acest

risc.

Curtea de Apel Pitești prin

decizia civilă nr. 102/A din 12 decembrie 2002 a admis apelul pârâtului D.N. a

schimbat în tot sentința civilă 162 din 18 septembrie 2002 în sensul că a

respins acțiunea ca nefondată.

Prin aceeași decizie a fost

respins apelul reclamantului împotriva sentinței 162/2002 întemeiat exclusiv pe

cuantumul cheltuielilor de judecată. A fost obligat reclamantul la cheltuieli

de judecată către pârât.

Pentru a pronunța această

soluție Curtea de apel a reținut următoarele:

Reclamantul N.M. a încheiat

cu numitul C.G. la 6 ianuarie 1994 un înscris sub semnătură privată intitulat

„chitanță” prin care N. vinde secundului teren și casă dobândite prin sentința

civilă 9730/1993 a Judecătoriei sectorului 1 București definitivă și

irevocabilă, pentru suma de 150.000 dolari SUA, bani plătiți cu ocazia

întocmirii înscrisului, urmând ca părțile să se prezinte la Notariat pentru

întocmirea actelor autentice.

Prin procura autentificată

la 29 martie 1994 N. l-a împuternicit pe C.G. să vândă același imobil.

C.G. a vândut imobilul la 21

septembrie 1994 cu actul autentic nr. 19195, numiților B.C. și B.A.

Prin contractul nr. 4073 din

3 august 1998 soții B. au vândut, la rândul lor imobilul, numitului D.N.

Anterior acestei din urmă

vânzări N.M. i-a chemat în judecată la 17 octombrie 1994 pe C.G. și B.C. pentru

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.

19195/1994. Această acțiune a fost soluționată irevocabil prin decizia 517 din 9

februarie 2000 a Curții de Apel București care, în final după casare, a

constatat nul actul de vânzare-cumpărare 19195 din 21 septembrie 1994.

În timpul procesului mai sus

amintit imobilul s-a vândut cu act autentic (nr. 4073) la 3 august 1998

numitului D. care, conform clauzelor contractuale a cumpărat cu riscul ce-l

prezenta existența procesului în curs asupra imobilului.

Curtea de Apel Pitești a mai

reținut, distinct de cele de mai sus, că prin sentința civilă 1407 din 23

septembrie 2002 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea

formulată de C.G., prin mandatar D.N., pârâtul din prezenta acțiune, împotriva

lui N.M., reclamantul din prezenta acțiune și a constatat, prin hotărâre ce

ține loc de act de vânzare-cumpărare, că N. a vândut lui C. imobilul în

discuție, pentru suma de 150.000 dolari SUA.

În raport de această

situație instanța de apel a reținut în primul rând că reclamantul N.M. în

calitate de proprietar al imobilului, a înstrăinat acest imobil, la 6 ianuarie 1994

numitului C. prin act sub semnătură privată, valabil ca atare cât privește

construcția și, valorând antecontract de vânzare-cumpărare, cât privește

terenul și care îndreptățește pe dobânditor, sub acest din urmă aspect, să

ceară o hotărâre care să valoreze act autentic de vânzare-cumpărare.

„Sub aspectul revendicatoriu

al acțiunii sale”, reține instanța de apel, „reclamantul nu face dovada că are

un titlu de proprietate actual”.

Aceeași instanță mai reține

însă în al doilea rând că, după constatarea nulității actului de înstrăinare

încheiat de reclamant și cumpărătorul B., reclamantul are legitimarea de a cere

constatarea nulității actului subsecvent de vânzare cumpărare încheiat între B.

și D.

Instanța de apel a mai

reținut că nu se poate înlătura buna credință a ultimului dobânditor, pârâtul

din cauză, numai pentru faptul că s-a prevăzut o clauză contractuală care

indica existența procesului între proprietarii anteriori ai imobilului,

deoarece pârâtul a cumpărat un bun care intrase în proprietatea vânzătorului

printr-un act valabil translativ de proprietate, transcris în registrul de transcripțiuni

al Judecătoriei sectorului 1, liber de sarcini și servituți.

Încheierea actului adițional

s-a făcut după confirmarea în mod definitiv a soluției de respingere a

acțiunii.

Modificarea ulterioară a

soluției ca o consecință a calificării prețului ca neserios nu-i poate fi

imputabilă dobânditorului pârât.

Constatându-se întemeiat

apelul pârâtului sub aceste aspecte s-a respins pe cale de consecință apelul

reclamantului față de soluția respingerii pe fond a acțiunii.

Reclamantul a declarat

recurs împotriva deciziei Curții de apel invocând dispozițiile art. 304 pct.

7-10 C. proc. civ. și precizând, în cuvântul în fond, că își întemeiază

recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În esență, în motivarea

recursului s-a arătat că hotărârea a fost întemeiată pe motive străine pricinii

în sensul că vânzarea sub semnătură privată între reclamant și Constantinescu

nu face obiectul analizei prezentei acțiuni. S-a mai susținut că în cauză nu se

poate opune buna credință fiind greșit aplicat art. 1897 C. civ.

Recurentul a mai invocat

încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 129 pct. 2 teza 2, art.

129 pct. 6 C. proc. civ. și art. 948, art. 966, art. 968, art. 1201 și art. 1803

C. civ.

Recursul este nefondat și se

va respinge pentru următoarele considerente.

Potrivit pct. 7 al art. 304 C.

proc. civ. hotărârea poate fi atacată cu recurs „când nu cuprinde motivele pe

care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii”.

Prima teză a acestui punct,

inexistența motivelor pe care se sprijină, nu se poate reține, decizia atacată

face analiza probelor din dosar, situația de fapt și de drept, și se referă

amplu și la motivele invocate în cererea de apel pe care le-a reținut și în

temeiul cărora s-a admis apelul pârâtului. Împrejurarea, criticată în recurs,

că instanța nu a mai analizat apelul reclamantului exclusiv fondat pe modul de

acordare a cheltuielilor de judecată, la fond și l-a respins ca urmare a

admiterii apelului pârâtului, nu este de natură a atrage nulitatea hotărârii,

instanța explicând de ce nu mai este necesar să se analizeze un asemenea

recurs, când rejudecând fondul, s-a dat câștig de cauză pârâtului, și s-a

respins acțiunea reclamantului.

Teza a doua a pct. 7 al art.

304, se referă la motivarea deciziei fie contradictorie fie străină de natura

pricinii.

Nici această critică nu se

poate reține. Hotărârea atacată nu cuprinde motivări contradictorii și nici

străine de natura pricinii. În dezvoltarea considerentelor este arătată

situația de fapt și de drept care a făcut ca imobilul să parcurgă diverse etape

în procesul de revendicare și înstrăinare, analiză obligatorie în acțiunea de

natura celei în cauză, acțiune în revendicare după cum o numește reclamantul în

alin. (1) fila 1 din dosarul 923/2001 introductiv de instanță.

Împrejurarea că reclamantul

în acțiunea sa nu face vorbire despre înstrăinarea imobilului către C.G. prin

act sub semnătură privată și nu cere analiza valabilității acestui act nu

împiedică instanța să analizeze și acest aspect de vreme ce el este folosit în

apărare de pârâtul D.G. chemat în judecată. Pârâtul a invocat acest act arătând

diferitele etape parcurse de imobilul în litigiu.

De remarcat că instanța de

apel s-a pronunțat în limitele investirii ei, în apelul pârâtului D.N. în

pagina 7 (fila 112 în dosarul 5139/2002) invocându-se acest act.

Susținerea recurentului

reclamant că un asemenea act sub semnătură privată nu a fost confirmat ulterior

prin act autentic este contrazisă de certificatul aflat în dosarul de apel (la

fila 118). Acest document a fost analizat de instanța de apel care a reținut că

prin sentința civilă nr. 1407 din 23 septembrie 2002 s-a admis cererea

formulată de C.G. prin mandatar D.N. împotriva lui N.M., în sensul că această

sentință ține loc de act autentic de vânzare-cumpărare între părți pentru

imobilul compus din teren și construcție pentru prețul de 150.000 dolari SUA.

Nici criticile prevăzute de

pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. nu se întrunesc în cauză. Potrivit acestui

text hotărârea pentru a fi atacată trebuie să fie lipsită de temei legal ori să

fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Instanța de apel a făcut o

corectă interpretare a situației de fapt și de drept, analizând poziția

părților în raport de diferitele acte juridice intervenite cu privire la

imobilul revendicat.

Cât privește greșita

aplicare a dispozițiilor normative indicate în motivele de recurs se constată

că prin judecarea apelului nu s-au încălcat dispozițiile nici ale Codului de

procedură civilă nici ale Codului civil.

Instanța a respectat

regulile procesuale referitoare la obiectul acțiunii și la analizarea probelor

invocate în proces.

Nici dispozițiile Codului

civil nu au fost încălcate în raport de obiectul acțiunii și temeiul acesteia

art. 948 și art. 973 C. civ. indicate în acțiunea introductivă de instanță.

Art. 948 C. civ. se referă

la condițiile esențiale pentru valabilitatea unei convenții iar art. 973 C.

civ. la efectul convențiilor.

Reclamantul, prin acțiunea

introductivă a revendicat imobilul din București în calitate de proprietar

neposesor de la pârâtul posesor și a cerut radierea inscripției tabulare în

sensul că pârâtul ar fi proprietarul acestui imobil.

În acest cadru procesual

instanța a făcut o corectă interpretare a titlurilor invocate de reclamant în

revendicare pe de o parte și de pârât, în apărare, de cealaltă parte, și a

reținut în concordanță cu probele administrate că se impune o comparare de

titluri câtă vreme asupra imobilului revendicat atât reclamantul cât și pârâtul

al cărui titlu nu a fost anulat au opus acte valabile de proprietate.

Reclamantul nu a atacat

titlul pârâtului, a pretins însă că nu îi este opozabil întrucât a fost

încheiat în timpul procesului ce se purta asupra titlului autorului pârâtului

și că dreptul de proprietate al pârâtului a fost transcris în registrul de

transcripțiuni, la un interval mare după încheierea contractului de

vânzare-cumpărare.

Dispozițiile art. 948 și art.

966 C. civ. referitoare la condițiile de valabilitate și efectele convențiilor

sunt irelevante în cauza de față al cărui obiect este revendicarea, câtă vreme

convenția ce reprezintă titlul opus de pârât nu a fost atacată prin vreo

acțiune în instanță în vederea desființării ei.

Nici art. 1201 C. civ. nu se

poate reține că nu a fost corect aplicat.

Cu privire la hotărârea

517/2000 reținută în cauză se constată că a fost analizată în contextul

efectelor pe care aceasta le are față de terți.

Dispozițiile art. 1803 C.

civ. nu sunt relevante pentru soluționarea cauzei, câtă vreme în speță nu este

vorba despre un imobil ipotecat iar transcrierea dreptului de proprietate al

pârâtului urmare contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu familia B. a

fost făcută după rămânerea definitivă a hotărârii care privea imobilul și nici

nu putea fi făcută după încheierea contractului deoarece cumpărătorul luase

cunoștință de clauza cu privire la existența litigiului, și, ca urmare, în mod

justificat pârâtul a așteptat soluționarea definitivă a procesului pentru

intabularea dreptului său.

Pentru considerentele arătate

se va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

reclamantului N.M. împotriva deciziei 102/A din 12 decembrie 2002 a Curții de

Apel Pitești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie

2004.