ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1221/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe calea contenciosului administrativ, la data de 8 decembrie 2003, reclamanta L.D. a solicitat în contradictoriu cu Casa de Pensii a municipiului București, să se dispună anularea hotărârii nr. 8991/8288 din 31 octombrie 2003, a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 189/2000, prin care i s-a respins cererea privind recunoașterea calității de beneficiară a prevederilor acestei legi. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că a fost obligată să locuiască în altă localitate, decât cea de domiciliu, deoarece la ocuparea Transilvaniei de Nord, în urma Dictatului de la Viena, avea vârsta de 9 luni și se găsea în localitatea Cesariu.

A menționat că până în anul 1945 a rămas în localitatea menționată, despărțită de părinții săi, rămași în București. Prin sentința civilă nr. 321 din 18 februarie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a respins acțiunea reclamantei L.D., ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut că din probele administrate în cauză, rezultă că în luna august 1940, reclamanta a fost dusă de mama sa, la bunici, în localitatea Cesariu, județul Cluj, iar după ocuparea Transilvaniei de Nord a rămas în această localitate, până în 1945, fiind despărțită de părinții săi. Cum din materialul probator administrat în cauză, nu rezultă strămutarea reclamantei, în altă localitate, decât cea de domiciliu, instanța de fond a reținut că aceasta nu poate beneficia de drepturile acordate prin Legea nr. 189/2000.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, recurenta L.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În esență, se susține că în mod greșit instanța de fond i-a respins acțiunea, deoarece a rămas în teritoriul ocupat vremelnic de trupele maghiare, suferind persecuții etnice. Apreciază că a făcut dovada acestei situații, prin declarațiile de martor depuse la dosar și că este îndreptățită să beneficieze de drepturile stabilite prin Legea nr. 189/2000. Examinându-se sentința atacată, în raport cu criticile formulate, cu probele administrate în cauză, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, se constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, beneficiază de prevederile ordonanței, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții pe motive etnice. Situația prezentată de recurentă nu se regăsește în nici unul dintre cazurile limitativ stipulate de Legea nr. 189/2000. Împrejurarea în care s-a aflat recurenta, fără îndoială foarte dramatică, nu a fost avută în vedere de legiuitor și nici nu poate fi asimilată cu vreuna din variantele prevăzute de lege. Faptul că în luna august 1940, la vârsta de 9 luni, recurenta a fost dusă în localitatea Cesariu din Ardealul de Nord, pentru întreruperea alăptării și de unde nu a mai putut pleca, decât la încheierea războiului, nu poate fi interpretat ca o formă de persecuție etnică.

Ca urmare, instanța de fond a pronunțat o sentință legală și temeinică, iar recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de L.D. împotriva sentinței civile nr. 321 din 18 februarie 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2005.