ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 913/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cerere

a înregistrată pe

rolul Tribunalului București, reclamanții E.R. și E.O. au chemat în judecată pe

pârâta R.B.S.B. (România) SA solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța,

să se dispună constatarea nulității parțiale a contractului de credit ipotecar

și garanție reală mobiliară nr.1682/2007 încheiat între reclamanți și Banca A.B.N.A.B.

(România) SA la data de 24 aprilie 2007, în ceea ce privește clauzele prevăzute

la art. 4.3, art. 4.4 și art. 4.5 din contract.

Prin respectivul

contract, banca a acordat împrumutaților un credit ipotecar în euro pentru

achiziționarea în scop locativ a unui imobil.

Prin sentința

comercială nr. 836 din 3 februarie 2010 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, cererea reclamanților a fost admisă și s-a constatat nulitatea

parțială a contractului de credit ipotecar și garanție reală mobiliară nr. 1682/2007

încheiat la 24 aprilie 2007 în ceea ce privește clauzele prevăzute la art. 4.3,

art. 4.4 și art. 4.5 din contract.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că, pârâta a stipulat prin art. 4.3 posibilitatea

de a modifica nivelul ratei dobânzii „în cazul în care evoluția pieței

monetare/financiare va justifica o asemenea măsură”, fără să precizeze în

concret un indice de referință verificabil, astfel cum impun dispozițiile art. 14

lit. a) din Legea nr. 190/1999. Dând eficiență acestei clauze, Banca i-a

notificat pe reclamanți că, „având în vedere ultimele evoluții ale pieței

financiare […] începând cu data de 16 august 2008 inclusiv, la soldul debitor

al creditului se va aplica o dobândă anuală de 7,5 %”.

Nici în cuprinsul

notificării pârâta nu menționează un indice de referință verificabil și nu

prezintă reclamanților circumstanțele care au determinat majorarea dobânzii,

ceea ce contravine dispozițiilor Legii nr. 193/2000, art. 1 lit. a) din Anexă,

calificând ca abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul

comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un

motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Ipoteza menționată de

Bancă la art. 4.3 – „evoluția pieței monetare/financiare” este un criteriu

generic, care nu corespunde noțiunii de „indice” în înțelesul normelor BNR și

nu permite reclamanților să verifice dacă majorarea dobânzii este judicios

dispusă, ori dacă era necesară și proporțională scopului urmărit.

Cu privire la

clauzele art. 4.4 și art. 4.5 din contractul de credit, tribunalul a constatat

că acestea contravin dispozițiilor art. 9

3

lit. h) din O.G. nr. 21/1992

republicată care interzic modificarea unilaterală a clauzelor contractuale,

fără încheierea unui act adițional, acceptat de consumator.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel SC R.B.S.B. România SA, criticând-o sub următoarele

aspecte:

Controlul respectării

dispozițiilor Legii nr. 193/2000, conform actului normativ invocat, se face de

către Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului, prin agenții săi

constatatori care, în raport de faptele constatate ca urmare a controlului

efectuat la sesizarea persoanelor prejudiciate, vor întocmi procese – verbale

care vor fi înaintate instanței competente, în vederea stabilirii, după caz, a

sancțiunilor corespunzătoare.

Modificarea ratei

dobânzii s-a efectuat în urma notificării împrumutatului despre măsura dispusă

de către bancă, notificare ce cuprindea atât justificarea economică a măsurii,

cât și posibilitatea ca intimații sa rezilieze contractul de credit.

Prin decizia

comercială nr. 169 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta pârâtă

SC R.B.S.B. România SA împotriva sentinței comerciale nr. 836 din 3 februarie

2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială.

Pentru a pronunța

această soluție, Curtea a reținut că Legea nr. 193/2000 nu cuprinde dispoziții

incompatibile cu dreptul comun ci, dimpotrivă, se completează cu aceasta.

Astfel, potrivit art.

14: „consumatorii prejudiciați prin contractele încheiate cu încălcarea

prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești,

în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură

civilă”.

Banca nu a reușit să

demonstreze că majorarea dobânzii, în mod unilateral (art. 4.3 din contract) a

fost independentă de voința sa discreționară și justificată de factori

indubitabil obiectivi. Dobânda este un element esențial într-un contract de

credit, iar orice clauză abuzivă incidentă, poate afecta corecta desfășurare a

raporturilor contractuale. De aceea trebuia să fie concret menționate acele

criterii care să determine modificarea dobânzii, iar clauza care insera acest

aspect trebuia negociată cu consumatorul, în mod direct, în caz contrar

posibilitatea prejudicierii acestuia fiind evidentă.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs în termen legal pârâta SC R.B.S.B. (România) SA (fosta

A.B.N.A.B. (România) SA), criticând-o pentru nelegalitate sub următoarele

aspecte.

Hotărârea este

pronunțată cu interpretarea greșită a legii și a principiilor de drept – art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Instanța a pronunțat

decizia atacată cu încălcarea principiului neretroactivității legii. Astfel,

art. 9

3

lit. h) din O.G. nr. 21/1992, a fost introdus prin O.U.G.

nr. 174 din 27 noiembrie 2008 pentru modificarea și completarea unor acte

normative privind protecția consumatorilor, ulterior încheierii contractului de

credit dintre părți.

Instanța și-a

întemeiat soluția pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, depășind cadrul procesual

stabilit de reclamanți, în condițiile în care aceștia au indicat drept temei

art. 966 și art. 968 C. civ.

Recurenta susține de

asemenea că decizia atacată este netemeinică întrucât măsurile luate de bancă

cu privire la nivelul dobânzii, respectă prevederile contractuale agreate de

comun acord de către bancă și reclamanți.

La majorarea

nivelului dobânzii au concurat atât evoluția indicelui EURIBOR, cât și

elementele de natură variabilă care intră în calculul dobânzii și care sunt

sensibile la evoluția pieței monetare/financiare, cum ar fi costul riscului de

credit influențat de valoarea garanției imobiliare constituită de reclamanți,

fiind de notorietate declinul semnificativ al pieței imobiliare.

Măsurile luate de

bancă cu privire la nivelul dobânzii, respectă prevederile legale incidente în

materie. Totodată, intimații și-au dat acordul, prin semnarea contractului de

credit, cu privire la modificarea ratei dobânzii în funcție de evoluția

indicelui EURIBOR și a pieței monetare financiare, nefiind astfel vorba de o

modificare unilaterală, ci de o modificare realizată cu acordul prealabil al

reclamanților, acord exprimat în acest sens, prin semnarea contractului de

credit.

Banca nu a încălcat

nicio normă juridică ce ocrotește un interes general, obștesc și nici

condițiile de valabilitate ale actului juridic, în speță contractul de credit.

Analizând recursul

prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că

acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește

critica referitoare la încălcarea principiului neretroactivității legii, Înalta

Curte reține că instanța de apel în motivarea deciziei a arătat pe larg care

sunt temeiurile pentru care prima instanță a admis acțiunea reclamanților,

reținând expresis verbis că temeiul juridic al admiterii acțiunii nu a fost

aplicarea unei norme legale care nu era în vigoare la momentul încheierii

contractului, după cum în mod greșit încearcă să inducă apelanta [este vorba

despre art. 9

3

lit. g) și h) din O.U.G. nr. 21/1992, introdus prin O.U.G.

nr. 174/2008].

Așadar, acest motiv

privind încălcarea principiului neretroactivității legii este neîntemeiat.

Este adevărat că

intimații reclamanți și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 966 și art. 968

C. civ. În același timp însă au invocat dispozițiile art. 14 din Legea nr. 190/1999

privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, O.G. nr. 21/1992

republicată, privind protecția consumatorilor, art. 969 C. civ.

Instanța nu a depășit

cadrul procesual stabilit de reclamanți, chiar dacă și-a întemeiat soluția pe

dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Astfel, potrivit

dispozițiilor art. 966 C. civ., pentru a fi valabilă, cauza actului juridic

trebuie să fie – printre altele – licită și morală. Potrivit dispozițiilor art.

968 C. civ. este socotită nelicită cauza prohibită de legi ori cea contrarie

bunelor moravuri ori ordinii publice.

Pe de altă parte,

potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 193/2000 „consumatorii

prejudiciați prin contractele încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei

legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești, în conformitate cu

prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”.

Așa fiind, corect a

reținut instanța de apel că Legea nr. 193/2000 nu cuprinde dispoziții

incompatibile cu dreptul comun, ci se completează cu acestea.

În ceea ce privește

motivele de netemeinicie, Înalta Curte urmează a nu le analiza, întrucât

recursul nu este o cale devolutivă de atac, specifice acestei căi extraordinare

de atac fiind motivele de nelegalitate, astfel cum sunt stabilite în art. 304

pct. 1 – 9 C. proc. civ.

Înalta Curte reține

totuși faptul că recurenta nu a reușit să demonstreze că majorarea dobânzii nu

s-a făcut într-un mod abuziv, unilateral și independent de voința sa

discreționară.

Clauzele contractuale

pe care instanța de fond și apoi instanța de apel le-au constatat a fi nule

sunt clauze pe baza cărora recurenta pârâtă și-a creat o poziție de

superioritate contractuală și pe cale de consecință, un dezechilibru grav între

drepturile și obligațiile celor două părți, în detrimentul intimaților

consumatori.

Recurenta nu a reușit

să facă dovada criteriilor care au condus la majorarea și menținerea nivelului

dobânzii aplicabile intimaților reclamanți la nivelul de 7,5 % și nici motivele

pentru care au fost încălcate alte dispoziții contractuale, acțiuni ce au dus

la transferarea riscurilor decurgând din contractul de credit exclusiv în

sarcina intimaților reclamanți.

Înalta Curte

apreciază că în cauză nu există motive de casare sau modificare a deciziei

atacate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta R.B.S.B. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 169

de la 13 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 23 februarie 2012.