ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 913/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cerere a înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamanții E.R. și E.O. au chemat în judecată pe pârâta R.B.S.B. (România) SA solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună constatarea nulității parțiale a contractului de credit ipotecar și garanție reală mobiliară nr.1682/2007 încheiat între reclamanți și Banca A.B.N.A.B. (România) SA la data de 24 aprilie 2007, în ceea ce privește clauzele prevăzute la art. 4.3, art. 4.4 și art. 4.5 din contract. Prin respectivul contract, banca a acordat împrumutaților un credit ipotecar în euro pentru achiziționarea în scop locativ a unui imobil.

Prin sentința comercială nr. 836 din 3 februarie 2010 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, cererea reclamanților a fost admisă și s-a constatat nulitatea parțială a contractului de credit ipotecar și garanție reală mobiliară nr. 1682/2007 încheiat la 24 aprilie 2007 în ceea ce privește clauzele prevăzute la art. 4.3, art. 4.4 și art. 4.5 din contract. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că, pârâta a stipulat prin art. 4.3 posibilitatea de a modifica nivelul ratei dobânzii „în cazul în care evoluția pieței monetare/financiare va justifica o asemenea măsură”, fără să precizeze în concret un indice de referință verificabil, astfel cum impun dispozițiile art. 14 lit. a) din Legea nr. 190/1999.

Dând eficiență acestei clauze, Banca i-a notificat pe reclamanți că, „având în vedere ultimele evoluții ale pieței financiare […] începând cu data de 16 august 2008 inclusiv, la soldul debitor al creditului se va aplica o dobândă anuală de 7,5 %”. Nici în cuprinsul notificării pârâta nu menționează un indice de referință verificabil și nu prezintă reclamanților circumstanțele care au determinat majorarea dobânzii, ceea ce contravine dispozițiilor Legii nr. 193/2000, art. 1 lit. a) din Anexă, calificând ca abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Ipoteza menționată de Bancă la art. 4.3 – „evoluția pieței monetare/financiare” este un criteriu generic, care nu corespunde noțiunii de „indice” în înțelesul normelor BNR și nu permite reclamanților să verifice dacă majorarea dobânzii este judicios dispusă, ori dacă era necesară și proporțională scopului urmărit. Cu privire la clauzele art. 4.4 și art. 4.5 din contractul de credit, tribunalul a constatat că acestea contravin dispozițiilor art. 9 3 lit. h) din O.G. nr. 21/1992 republicată care interzic modificarea unilaterală a clauzelor contractuale, fără încheierea unui act adițional, acceptat de consumator. Împotriva acestei sentințe a declarat apel SC R.B.S.B.

România SA, criticând-o sub următoarele aspecte: Controlul respectării dispozițiilor Legii nr. 193/2000, conform actului normativ invocat, se face de către Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului, prin agenții săi constatatori care, în raport de faptele constatate ca urmare a controlului efectuat la sesizarea persoanelor prejudiciate, vor întocmi procese – verbale care vor fi înaintate instanței competente, în vederea stabilirii, după caz, a sancțiunilor corespunzătoare. Modificarea ratei dobânzii s-a efectuat în urma notificării împrumutatului despre măsura dispusă de către bancă, notificare ce cuprindea atât justificarea economică a măsurii, cât și posibilitatea ca intimații sa rezilieze contractul de credit.

Prin decizia comercială nr. 169 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta pârâtă SC R.B.S.B. România SA împotriva sentinței comerciale nr. 836 din 3 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut că Legea nr. 193/2000 nu cuprinde dispoziții incompatibile cu dreptul comun ci, dimpotrivă, se completează cu aceasta. Astfel, potrivit art. 14: „consumatorii prejudiciați prin contractele încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești, în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”.

Banca nu a reușit să demonstreze că majorarea dobânzii, în mod unilateral (art. 4.3 din contract) a fost independentă de voința sa discreționară și justificată de factori indubitabil obiectivi. Dobânda este un element esențial într-un contract de credit, iar orice clauză abuzivă incidentă, poate afecta corecta desfășurare a raporturilor contractuale. De aceea trebuia să fie concret menționate acele criterii care să determine modificarea dobânzii, iar clauza care insera acest aspect trebuia negociată cu consumatorul, în mod direct, în caz contrar posibilitatea prejudicierii acestuia fiind evidentă. Împotriva acestei decizii a formulat recurs în termen legal pârâta SC R.B.S.B. (România) SA (fosta A.B.N.A.B.

(România) SA), criticând-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte. Hotărârea este pronunțată cu interpretarea greșită a legii și a principiilor de drept – art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța a pronunțat decizia atacată cu încălcarea principiului neretroactivității legii. Astfel, art. 9 3 lit. h) din O.G. nr. 21/1992, a fost introdus prin O.U.G. nr. 174 din 27 noiembrie 2008 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind protecția consumatorilor, ulterior încheierii contractului de credit dintre părți. Instanța și-a întemeiat soluția pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, depășind cadrul procesual stabilit de reclamanți, în condițiile în care aceștia au indicat drept temei art. 966 și art. 968 C. civ.

Recurenta susține de asemenea că decizia atacată este netemeinică întrucât măsurile luate de bancă cu privire la nivelul dobânzii, respectă prevederile contractuale agreate de comun acord de către bancă și reclamanți. La majorarea nivelului dobânzii au concurat atât evoluția indicelui EURIBOR, cât și elementele de natură variabilă care intră în calculul dobânzii și care sunt sensibile la evoluția pieței monetare/financiare, cum ar fi costul riscului de credit influențat de valoarea garanției imobiliare constituită de reclamanți, fiind de notorietate declinul semnificativ al pieței imobiliare. Măsurile luate de bancă cu privire la nivelul dobânzii, respectă prevederile legale incidente în materie.

Totodată, intimații și-au dat acordul, prin semnarea contractului de credit, cu privire la modificarea ratei dobânzii în funcție de evoluția indicelui EURIBOR și a pieței monetare financiare, nefiind astfel vorba de o modificare unilaterală, ci de o modificare realizată cu acordul prealabil al reclamanților, acord exprimat în acest sens, prin semnarea contractului de credit. Banca nu a încălcat nicio normă juridică ce ocrotește un interes general, obștesc și nici condițiile de valabilitate ale actului juridic, în speță contractul de credit.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente: În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea principiului neretroactivității legii, Înalta Curte reține că instanța de apel în motivarea deciziei a arătat pe larg care sunt temeiurile pentru care prima instanță a admis acțiunea reclamanților, reținând expresis verbis că temeiul juridic al admiterii acțiunii nu a fost aplicarea unei norme legale care nu era în vigoare la momentul încheierii contractului, după cum în mod greșit încearcă să inducă apelanta [este vorba despre art. 9 3 lit. g) și h) din O.U.G. nr. 21/1992, introdus prin O.U.G.

nr. 174/2008]. Așadar, acest motiv privind încălcarea principiului neretroactivității legii este neîntemeiat. Este adevărat că intimații reclamanți și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 966 și art. 968 C. civ. În același timp însă au invocat dispozițiile art. 14 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, O.G. nr. 21/1992 republicată, privind protecția consumatorilor, art. 969 C. civ. Instanța nu a depășit cadrul procesual stabilit de reclamanți, chiar dacă și-a întemeiat soluția pe dispozițiile Legii nr. 193/2000. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 966 C. civ., pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie să fie – printre altele – licită și morală.

Potrivit dispozițiilor art. 968 C. civ. este socotită nelicită cauza prohibită de legi ori cea contrarie bunelor moravuri ori ordinii publice. Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 193/2000 „consumatorii prejudiciați prin contractele încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătorești, în conformitate cu prevederile Codului civil și ale Codului de procedură civilă”. Așa fiind, corect a reținut instanța de apel că Legea nr. 193/2000 nu cuprinde dispoziții incompatibile cu dreptul comun, ci se completează cu acestea. În ceea ce privește motivele de netemeinicie, Înalta Curte urmează a nu le analiza, întrucât recursul nu este o cale devolutivă de atac, specifice acestei căi extraordinare de atac fiind motivele de nelegalitate, astfel cum sunt stabilite în art. 304 pct. 1 – 9 C. proc.

civ. Înalta Curte reține totuși faptul că recurenta nu a reușit să demonstreze că majorarea dobânzii nu s-a făcut într-un mod abuziv, unilateral și independent de voința sa discreționară. Clauzele contractuale pe care instanța de fond și apoi instanța de apel le-au constatat a fi nule sunt clauze pe baza cărora recurenta pârâtă și-a creat o poziție de superioritate contractuală și pe cale de consecință, un dezechilibru grav între drepturile și obligațiile celor două părți, în detrimentul intimaților consumatori. Recurenta nu a reușit să facă dovada criteriilor care au condus la majorarea și menținerea nivelului dobânzii aplicabile intimaților reclamanți la nivelul de 7,5 % și nici motivele pentru care au fost încălcate alte dispoziții contractuale, acțiuni ce au dus la transferarea riscurilor decurgând din contractul de credit exclusiv în sarcina intimaților reclamanți.

Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de casare sau modificare a deciziei atacate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta R.B.S.B. SA București împotriva deciziei comerciale nr. 169 de la 13 aprilie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 23 februarie 2012.