ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 311/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 311/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 131 din 16 martie 2012 Tribunalul Prahova a admis excepția necompetenței

teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului

București.

Prin sentința civilă nr. 1979 din 7 martie

2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 18897/3/2012,

cererea formulată de reclamantul N.B.V. în contradictoriu cu pârâta U.T.B. SA și

cu intervenienta R.B.S.B.R. SA a fost admisă în parte, s-a constatat nulitatea absolută

a clauzelor 4.3, 4.4 și 4.5 din contractul de credit ipotecar din 21 decembrie 2007,

pârâta fiind obligată să îi restituie reclamantului suma de 1.262,07 euro, diferență

de dobândă încasată pe perioada 21 decembrie 2008-27 decembrie 2012, precum și diferența

de dobândă, în continuare până la rămânerea irevocabilă a hotărârii. S-a respins,

ca nefondat, capătul de cerere privind stabilirea unei dobânzi anuale variabile

a creditului echivalentă ratei euribor 12 M + 0,937%, aplicabilă acestui contract

începând cu data de 21 decembrie 2008.

Pentru a pronunța această sentință, prima

instanță a reținut că între reclamant, în calitate de împrumutat și pârâtă, în calitate

de împrumutător, s-a încheiat contractul de credit ipotecar și garanție reală mobiliară

din 21 decembrie 2007, pentru suma de 30.696 euro, ce urma a fi rambursată în termen

de 25 de ani (300 de luni).

Conform art. 4 pct. 1 alin. (3) din contract,

nivelul dobânzii curente practicate de bancă la data semnării contractului este

de 5,75%. Acest nivel este fix în primul an contractual, urmând ca, începând cu

al doilea an contractual, nivelul dobânzii să se actualizeze în funcție de indicele

de referință libor/euribor/bubor. De asemenea, începând cu al doilea an contractual

banca poate modifica nivelul ratei dobânzii conform clauzei 4.3.

Conform clauzei 4.3 din contract, începând

cu al doilea an contractual banca poate modifica nivelul ratei dobânzii pentru credit,

în cazul în care evoluția pieței monetare/financiare va justifica o asemenea măsură

notificând împrumutatul despre această modificare prin oricare dintre modalitățile

prevăzute la art. 17 sau prin intermediul unui extras de cont ce se furnizează împrumutatului

în mod gratuit.

Conform art. 4.4, în cazul în care în termen

de 5 zile lucrătoare de la primirea notificării respective sau de la comunicarea

extrasului de cont banca primește din partea împrumutatului notificare cu privire

la decizia acestuia de a nu mai continua derularea creditului în noile condiții,

toate sumele datorate de împrumutat băncii devin scadente și plătibile imediat.

Conform clauzei 4.5, în cazul în care în

termen de 5 zile de la primirea notificării de modificare a nivelului ratei dobânzii

sau extrasului de cont, banca nu primește din partea împrumutatului notificarea

sus menționată, noua valoare a ratei dobânzii va fi considerată acceptată de către

împrumutat. În acest caz banca va informa împrumutatul despre noul grafic de rambursare,

care va face parte integrantă din contract.

Instanța a apreciat că prevederile clauzelor

4.3, 4.4 și 4.5 din contractul de credit încalcă dispoziții legale imperative, fiind

abuzive și a constatat nulitatea absolută.

Instanța a apreciat că motivul „evoluția

pieței monetare/financiare”, ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura

ratei dobânzii nu reprezintă un motiv întemeiat, conform lit. a) din Anexă, dat

fiind că modificarea dobânzii nu a fost raportată la un indicator precis și nu permite

reclamantului să verifice dacă majorarea dobânzii este judicios dispusă, ori dacă

era necesară și proporțională scopului urmărit.

Cu privire la clauzele 4.4 și 4.5 din contract,

instanța a constatat că acestea contravin dispozițiilor art. 9

3

lit.

h) din O.G. nr. 21/1992 republicată, care interzic modificarea unilaterală a clauzelor

contractuale, fără încheierea unui act adițional, acceptat de consumator.

Având în vedere principiul repunerii în

situația anterioară, potrivit căruia tot ce s-a executat în baza unor clauze anulate

trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația

în care acele clauze nu s-ar fi încheiat, ca urmare a constatării caracterului abuziv

instanța a admis capătul de cerere având ca obiect repunerea părților în situația

anterioară.

Cu privire la cuantumul pretențiilor indicate

de reclamant în cererea precizatoare și modul de calcul al acestor pretenții, constatând

că pârâta nu a contestat acest mod de calcul, nedepunând o variantă proprie, precum

și faptul că pârâta a restituit reclamantului suma de 1073,34 euro, astfel cum rezultă

din înscrisul depus de aceasta la dosar, Tribunalul a dispus obligarea pârâtei să

îi restituie reclamantului suma de 1.262,07 euro, diferență de dobândă încasată

pe perioada 21 decembrie 2008-27 decembrie 2012, precum și diferența de dobândă,

în continuare, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii, calculată conform modului

de calcul indicat de reclamant.

Instanța a respins ca nefondat capătul

de cerere privind stabilirea unei dobânzi anuale variabile a creditului, echivalentă

ratei euribor 12 M + 0,973% aplicabilă acestui contract începând cu data de 21 decembrie

2008, apreciind că nu se poate substitui voinței părților, modificând clauzele contractuale.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel, atât reclamantul N.B.V., cât și pârâta R.B.S.B.R. SA, cererile fiind înregistrate

pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Apelantul N.B.V. a solicitat modificarea

în parte a hotărârii apelate, în sensul stabilirii ratei de dobândă aplicabile contractului

de credit ipotecar din 21 decembrie 2007 conform cererii formulate în fața primei

instanțe și obligării pârâtei la plata diferenței de dobândă percepută în plus,

în raport cu această rată, după primul an contractual.

Critica adusă hotărârii pronunțate de către

instanța de fond a vizat respingerea cererii de determinare a dobânzii aplicabile

creditului și respingerea parțială și informa a obligării pârâtei la restituirea

diferenței dintre valoarea ratei de dobândă ce trebuia astfel stabilită și valoarea

ratei de dobândă stabilită unilateral de bancă la 5,75%.

În motivarea apelului său, pârâta R.B.S.B.R.

SA a solicitat modificarea, în parte, a sentinței civile nr. 1979 din 7 martie 2013,

în sensul respingerii acțiunii în ceea ce privește capetele 1, 3 și 4, respectiv

constatarea ca valabile și legale a prevederilor cuprinse la art. 4.3, 4.4 și 4.5

din contractul de credit din 21 decembrie 2007 precum și obligarea intimatului la

suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

Apelanta a susținut că prevederile cuprinse

în contract la art. 4.3, 4.4 și 4.5 respectau prevederile în vigoare la momentul

semnării convenției, că, în mod greșit, a reținut instanța de fond că prevederile

contractuale ce reglementau modalitatea de actualizare a dobânzii nu respectau prevederile

cuprinse în Anexa Legii nr. 193/2000, care menționează expres că dispozițiile acestei

litere [este vorba despre lit. a)] „nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor

de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile

de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru

servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată,

în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil

despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de

a rezilia imediat contractul.”.

Prin înscrisul depus prin serviciul registratură

în data de 9 septembrie 2013, R.B.S., Sucursala România a arătat că la data de 1

septembrie 2013 a avut loc o fuziune transfrontralieră între R.B.S.B.R. SA, și R.B.S.,

prin absorbția activității R.B.S.B.R. SA de către R.B.S., Sucursala România, conform

planului de fuziune.

R.B.S.B.R. SA a formulat cerere de intervenție

accesorie în interesul U.T.B. SA, cerere care a fost încuviințată în principiu în

ședința publică din 5 martie 2014.

Curtea de Apel București, secția a V-a

civilă, prin decizia nr. 216 din 19 martie 2014, a respins ca nefondate apelurile

formulate.

În fundamentarea acestei decizii instanța

de control judiciar a reținut, în esență, că, referitor la apelul pârâtei, prima

instanță a apreciat în mod corect situația de fapt dedusă judecății și a aplicat

în mod judicios normele de drept incidente în cauză.

Astfel, s-a arătat clauzele 4.3., 4.4.

și 4.5. din contractul de credit încheiat între părți au fost constatate nule, câtă

vreme încalcă dispozițiile imperative ale Legii nr. 193/2008. În art. 4 alin. (1)

din această lege se arată că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct

cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte

prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor

bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Instanța de apel a concluzionat, că în

mod corect a dispus prima instanță, restituirea sumei încasată cu titlu de dobândă

nedatorată, în perioada 21 decembrie 2008-27 decembrie 2012, ca urmare a repunerii

părților în situația anterioară, astfel încât și acest ultim motiv de apel al băncii

pârâte a fost respins.

În ceea ce privește apelul reclamantului

N.B.V., Curtea a constatat că partea se află în eroare, atunci când susține că instanța

ar fi putut modifica rata de dobândă aplicabilă contractului, fără ca aceasta să

reprezinte o ingerință în actul juridic încheiat între părți.

Din această perspectivă, Curtea a apreciat

că, în mod, corect instanța de fond a respins capătul de cerere privind stabilirea

unei dobânzi anuale variabile a creditului, în varianta propusă de reclamant (respectiv

rata euribor 12M+0,973%) întrucât nu s-ar fi putut substitui voinței părților.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

reclamantul N.B.V., pârâta U.T.B. SA și intervenienta R.B.S.

I. Recurentul-reclamant N.B.V. a solicitat

admiterea căii de atac, cu consecința modificării în parte a deciziei apelate, în

sensul stabilirii ratei de dobândă aplicabilă contractului de credit ipotecar din

21 decembrie 2007, conform cererii formulate în fața primei instanțe, și obligării

pârâtei la plata diferenței de dobândă percepută în plus, în raport cu această rată,

după primul an contractual.

Recurentul-reclamant face o prezentare

a situației de fapt, soluția instanței de apel, reiterează motivele de apel, face

trimitere la cererea de probatorii formulată în fața instanței de fond.

Recurentul-reclamant își subsumează global

criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ., cu referire la următoarele aspecte:

Instanța de apel, în mod sumar, interpretând

greșit cererea formulată, cu aceeași justificare ca și instanța fondului, a apreciat

că apelul reclamantului este nefondat, întrucât ea nu poate interveni și modifica

clauzele contractuale asumate de părți, respectiv nu poate impune în sarcina pârâtei-apelante

aplicarea valorii dobânzii invocată de reclamant în cererea de chemare în judecată.

Instanța (nici cea a fondului, și, implicit,

nici cea de apel) nu a fost investită să intervină în contractul dintre părțile

litigante, așa cum în mod eronat au apreciat atât judecătorul fondului, cât și judecătorii

apelului, ci doar să oblige, prin hotărârea pronunțată împotriva pârâtei la respectarea

obligațiilor asumate de aceasta prin contractul supus examinării.

Hotărârea solicitată a fi pronunțată de

către instanța de fond, și, ulterior, de către instanța de apel, ar fi trebuit să

constituie un titlu executoriu în favoarea reclamantului, în conținutul căruia banca

pârâtă să fie obligată să aplice prevederile contractuale rămase în vigoare cu prilejul

anulării clauzelor abuzive, iar în cazul în aceasta ar fi refuzat să varieze dobânda

aplicată creditului acordat în funcție de obligațiile expres stabilite și asumate

prin contract, reclamantul să aibă posibilitatea să o constrângă, să o facă prin

executarea silită.

Instanța de apel prin motivarea succintă

oferită pentru a respinge apelul reclamantului N.B.V., a aplicat greșit prevederile

legale și a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, întrucât prin hotărârea

solicitată a fi pronunțată nu ar fi intervenit în contractul dintre părți și nu

ar fi modificat acest contract (aplicarea greșită a forței obligatorii a contractului,

art. 969 C. civ.), ci doar ar fi impus executarea corespunzătoare a prevederilor

care impuneau modul de calcul al dobânzii aplicate creditului.

Consideră recurentul-reclamant că prin

decizia apelată nu a fost cercetat fondul cauzei, întrucât instanța s-a rezumat

doar la a copia justificarea instanței de fond, fără a răspunde efectiv criticilor

apelantului.

II. Recurenta-pârâtă și recurenta-intervenientă

au solicitat admiterea căii de atac și modificarea în parte a deciziei atacate în

sensul respingerii acțiunii în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv

al art. 4.3, 4.4 și 4.5, respectiv constatarea ca valabile și legale a prevederilor

cuprinse în contractul de credit din 21 decembrie 2007 precum și obligarea intimatului

la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

Recurentele își subsumează criticile motivului

de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 și pct. 6 C. proc. civ., cu referire

la următoarele aspecte:

În mod greșit instanța de apel a considerat

că în ceea ce privește clauzele cuprinse în contract la art. 4.3, 4.4 și 4.5, acestea

nu respectau prevederile în vigoare la momentul semnării convenției.

Se arată în acest sens că, în mod eronat,

a reținut instanța de apel că prevederile contractuale ce reglementau modalitatea

de actualizare a dobânzii nu respectau prevederile cuprinse în Legea nr. 193/2000,

recurentele făcând trimitere la prevederile din Anexă care menționează expres că

dispozițiile lit. a) „nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii

financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator

ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare,

fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile

în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta,

celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat

contractul”.

Consideră recurentele că instanța de apel

nu a analizat în mod temeinic apărările făcute față de faptul că aceasta a analizat

în mod eronat problema lipsei negocierii evocatelor clauze contractuale.

Precizează recurentele că contractul de

credit se compune atât din condiții speciale cât și din condiții generale, că prevederile

ce reglementează modalitatea de calcul a dobânzii sunt cuprinse în partea specială

a contractului, astfel că instituția recurentă de credit a respectat întrutotul

dispozițiile cuprinse la art. 9

3

lit. b) din O.G. nr. 21/1993 ce impune

în sarcina sa obligația de a stabili în contract, fără a face trimiteri la condițiile

generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife și

comisioane sau orice alt înscris, nivelul dobânzilor precum și toate comisioanele,

taxele, tarifele, spezele bancare sau orice alte costuri aferente acordării și derulării

contractului.

Arată că și ulterior încheierii convenției

a invitat intimatul să semneze actul adițional de conformare a contractului prevederilor

O.U.G. nr. 50/2010 în care era indicată o formulă de calcul a dobânzii raportată

exclusiv la indicele de referință euribor astfel cum s-a solicitat și prin acțiune,

că ulterior, în data de 4 martie 2011, prin urmare, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 288/2010 de adoptare a O.U.G. nr. 50/2010 banca a invitat din nou clientul să

semneze un alt act adițional prin care a indicat o formulă de calcul a dobânzii

stabilită în conformitate cu prevederile actului normativ raportat la indicele euribor

la care să se adauge o marjă fixă de 4,47% (mai mică decât ce propusă anterior de

6,22%), că reclamantul nu a fost de acord nici cu această propunere a băncii și

a solicitat prin acțiune obligarea instituției la încheierea unui act adițional

în care dobânda să fie calculată după formula eurobor la 12 luni la care să se adauge

o marjă fixă de 0,973%.

În privința probării susținerilor făcute

la fond, recurentele precizează că au depus la dosar un tabel, extras din Z.F. în

care sunt indicate valorile dobânzilor interbancare, făcând totodată trimitere la

jurisprudența în materie.

Contractul de credit, arată recurentele,

a fost însușit în mod valabil de către reclamantă și indică la art. 4.1 și 4.3 modul

în care variază dobânda, cele două articole urmând a fi privite împreună, aspect

reținut și de Tribunalul Constanța în cuprinsul deciziei nr. 548/RCA/2012.

Contractul de credit, se arată, presupune

o executare succesivă a prestațiilor din partea reclamantului însă o executare uno

icto din partea băncii aspect ce trebuie luat în considerare în aprecierea echilibrului

prestațiilor. Banca și-a îndeplinit obligația asumată remițând suma împrumutată

ceea ce dă naștere dreptului acesteia născut la data încheierii contractului de

a primi de la reclamant prețul format din dobânda și comision.

Precizează recurentele că instanța de apel

nu a analizat apărările făcute cu privire la incidența art. 4 alin. (6) din Legea

nr. 193/2000 care arată că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază

nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface

cerințele de preț și de plată or astfel cum s-a arătat dobânda reglementată prin

clauzele criticate formează prețul contractului de credit.

A doua critică formulată în raport de

art. 304 pct. 6 C. proc. civ. vizează faptul că dispoziția instanței de obligare

a instituției recurente la restituirea sumei de 1.262,07 euro este nelegală.

Se arată că prin decizia criticată se reține

că prima instanță a dispus în mod corect restituirea sumei încasate cu titlu de

dobândă nedatorată, încasată în perioada 21 decembrie 2008-21 decembrie 2012 însă

nu a avut deloc în vedere, critica recurentei astfel cum a fost argumentată pe larg,

instituția recurentă de credit invitând reclamantul să semneze actul adițional de

modificare a contractului în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 unde

este indicată o formulă de calcul a dobânzii raportată la indicele minimal euribor.

Ulterior, se arată că în data de 4 martie

2011, după intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2010 de modificare a O.U.G. nr. 50/2010

care a reglementat aplicabilitatea în timp a ordonanței banca a invitat clientul

să semneze un act adițional altul decât cel impus de art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010,

prin această adresă din 4 martie 2011 i s-au adus la cunoștință reclamantului prevederile

art. ll din Legea nr. 288/2010, alin. (2) și prin aceeași adresă i s-a adus la cunoștință

intimatului că i se va restitui diferența dintre valorile ratelor apriori modificării

dobânzii și cele actuale în valoare totală de 1.070,34 euro, pentru perioada ianuarie

2009-februarie 2011. Astfel cum a reieșit din cuprinsul extrasului de cont depus

la dosar suma a fost restituită reclamantului, până în luna ianuarie 2009 dobânda

rămânând la valoarea inițial stabilită prin contract de 5,75%.

Apreciază recurentele că întrucât intimatul

nu a înțeles să denunțe actul adițional de modificare a contractului, astfel cum

i-a adus la cunoștință prin adresa mai sus amintită, începând din 16 martie 2011

formula calcul de dobânzi este stabilită prin actul adițional fiind formată din

euribor la care se adaugă marja fixă de 4,47%, dar intimatul, săvârșind un veritabil

abuz de drept, a formulat cererea de chemare în judecată prin care a solicitat instanței

să pronunțe o hotărâre prin care să fie obligați la încheierea unui act adițional

care să conțină o formulă de calcul a dobânzii compusă din euribor la 12 luni +

o marjă fixă de 0,973%.

În final, recurentul-pârât solicită și

admiterea recursului formulat, modificarea în parte a deciziei recurate precum și

obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentele-pârâte au invocat prin întâmpinare

excepția nulității recursului reclamantului în temeiul art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.

Înalta Curte va respinge această excepție

întrucât recurentul-reclamant formulează critici de nelegalitate ce pot fi examinate

din perspectiva temeiurilor de drept invocate.

Înalta Curte, examinând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate, constată următoarele:

I. Recursul reclamantului este nefondat.

Motivul de apel prin care reclamantul a

criticat soluția instanței de fond, de respingere a cererii de determinare a dobânzii

legale aplicabile creditului și de obligare a pârâtei la restituirea diferenței

dintre valoarea ratei de dobândă astfel stabilită și valoarea ratei de dobândă stabilită

de pârâtă a fost judicios examinat de instanța de control judiciar care, interpretând

corect actul judecății, a statuat asupra caracterului convențional al dobânzii,

ca element indispensabil al contractului de credit.

Potrivit art. 13 din Legea nr. 193/2000

privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori,

incidență în speță, instanța poate numai să constate existența clauzelor abuzive

în contract, fără a putea modifica acordul de voință al părților exprimat prin clauzele

contractuale.

Așadar, raționamentul instanței de apel

este concordant cu legea aplicabilă speței, neputându-se reproșa instanței de control

judiciar aplicarea greșită a forței obligatorii a contractului consacrată de

art. 969 C. civ. ori interpretarea eronată a actului juridic dedus judecății, hotărârea

recurată a răspuns efectiv tuturor criticilor apelantului reclamant, fiind pronunțată

cu cercetarea fondului în limitele învestirii.

II. Recursul pârâtei U.T.B. SA și recursul

intervenientei R.B.S. sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta.

Cu titlu prealabil este reținut că în motivele

de recurs sunt redate criticile formulate de părți în cadrul apelului, recurentele

neformulând veritabile critici cu privire la decizia atacată în sensul strict reglementat

de art. 304 C. proc. civ.

Criticile formulate vor fi însă analizate

din perspectiva temeiurilor de nelegalitate invocate.

Convenția de credit a fost perfectată sub

imperiul Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între

profesioniști și consumatori, care în art. 4 alin. (1) prevede că o clauză contractuală

care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin

ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului

și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile

și obligațiile părților și al O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor

care în art. 93 lit. h) prevede că sunt interzise clauzele contractuale care dau

dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractuale

fără încheierea unui act adițional acceptat de consumator.

Clauzele cuprinse la art. 4.3, 4.4 și 4.5

din contractul de credit au fost examinate corect de instanță prin prisma condițiilor

reglementate de legiuitor în stabilirea caracterului abuziv al acestora, în condițiile

în care, pe de o parte, modificarea cuantumului dobânzii nu conține elemente care

să permită verificarea modului în care aceasta variază iar, pe de altă parte, față

de faptul că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea

obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele

de preț și de plată în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj

ușor inteligibil. Această cerință nu este îndeplinită în condițiile în care consumatorul

nu are posibilitatea să înțeleagă modalitatea în care variază dobânda contractuală.

Evaluarea acestor condiții a fost făcută

prin raportare la probatoriul administrat din care a rezultat ca menționatele prevederi

contractuale nu au fost negociate direct cu reclamantul, împrejurare de natură a

crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, acesta

fiind creat în detrimentul consumatorului, cu nerespectarea cerinței privind buna-credință.

Critica subsumată art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., vizând faptul că instanța de apel nu a avut în vedere critica pârâtei cu privire

la dispoziția instanței de fond de obligare a sa la restituirea sumei de 1.262,07

euro este susținută în integralitate de argumente ce readuc în discuție situația

de fapt și interpretarea probatoriului administrat, aspect ce situează analiza acestei

critici în sfera examenului de temeinicie și nu în cel de legalitate reglementat

de art. 304 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta

Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din

perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge

recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului

invocată de recurenții-pârâți.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant

N.B.V., împotriva deciziei nr. 216 din 19 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă

U.T.B. SA (cesionar al R.B.S.B.R. SA) și de recurenta-intervenientă R.B.S. împotriva

deciziei nr. 216 din 19 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi,

3 februarie 2015.