ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 311/2015

Asupra recursurilor de față; Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 131 din 16 martie 2012 Tribunalul Prahova a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 1979 din 7 martie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în Dosarul nr. 18897/3/2012, cererea formulată de reclamantul N.B.V. în contradictoriu cu pârâta U.T.B. SA și cu intervenienta R.B.S.B.R. SA a fost admisă în parte, s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor 4.3, 4.4 și 4.5 din contractul de credit ipotecar din 21 decembrie 2007, pârâta fiind obligată să îi restituie reclamantului suma de 1.262,07 euro, diferență de dobândă încasată pe perioada 21 decembrie 2008-27 decembrie 2012, precum și diferența de dobândă, în continuare până la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

S-a respins, ca nefondat, capătul de cerere privind stabilirea unei dobânzi anuale variabile a creditului echivalentă ratei euribor 12 M + 0,937%, aplicabilă acestui contract începând cu data de 21 decembrie 2008. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că între reclamant, în calitate de împrumutat și pârâtă, în calitate de împrumutător, s-a încheiat contractul de credit ipotecar și garanție reală mobiliară din 21 decembrie 2007, pentru suma de 30.696 euro, ce urma a fi rambursată în termen de 25 de ani (300 de luni). Conform art. 4 pct. 1 alin. (3) din contract, nivelul dobânzii curente practicate de bancă la data semnării contractului este de 5,75%. Acest nivel este fix în primul an contractual, urmând ca, începând cu al doilea an contractual, nivelul dobânzii să se actualizeze în funcție de indicele de referință libor/euribor/bubor.

De asemenea, începând cu al doilea an contractual banca poate modifica nivelul ratei dobânzii conform clauzei 4.3. Conform clauzei 4.3 din contract, începând cu al doilea an contractual banca poate modifica nivelul ratei dobânzii pentru credit, în cazul în care evoluția pieței monetare/financiare va justifica o asemenea măsură notificând împrumutatul despre această modificare prin oricare dintre modalitățile prevăzute la art. 17 sau prin intermediul unui extras de cont ce se furnizează împrumutatului în mod gratuit. Conform art. 4.4, în cazul în care în termen de 5 zile lucrătoare de la primirea notificării respective sau de la comunicarea extrasului de cont banca primește din partea împrumutatului notificare cu privire la decizia acestuia de a nu mai continua derularea creditului în noile condiții, toate sumele datorate de împrumutat băncii devin scadente și plătibile imediat.

Conform clauzei 4.5, în cazul în care în termen de 5 zile de la primirea notificării de modificare a nivelului ratei dobânzii sau extrasului de cont, banca nu primește din partea împrumutatului notificarea sus menționată, noua valoare a ratei dobânzii va fi considerată acceptată de către împrumutat. În acest caz banca va informa împrumutatul despre noul grafic de rambursare, care va face parte integrantă din contract. Instanța a apreciat că prevederile clauzelor 4.3, 4.4 și 4.5 din contractul de credit încalcă dispoziții legale imperative, fiind abuzive și a constatat nulitatea absolută.

Instanța a apreciat că motivul „evoluția pieței monetare/financiare”, ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii nu reprezintă un motiv întemeiat, conform lit. a) din Anexă, dat fiind că modificarea dobânzii nu a fost raportată la un indicator precis și nu permite reclamantului să verifice dacă majorarea dobânzii este judicios dispusă, ori dacă era necesară și proporțională scopului urmărit. Cu privire la clauzele 4.4 și 4.5 din contract, instanța a constatat că acestea contravin dispozițiilor art. 9 3 lit. h) din O.G. nr. 21/1992 republicată, care interzic modificarea unilaterală a clauzelor contractuale, fără încheierea unui act adițional, acceptat de consumator.

Având în vedere principiul repunerii în situația anterioară, potrivit căruia tot ce s-a executat în baza unor clauze anulate trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acele clauze nu s-ar fi încheiat, ca urmare a constatării caracterului abuziv instanța a admis capătul de cerere având ca obiect repunerea părților în situația anterioară.

Cu privire la cuantumul pretențiilor indicate de reclamant în cererea precizatoare și modul de calcul al acestor pretenții, constatând că pârâta nu a contestat acest mod de calcul, nedepunând o variantă proprie, precum și faptul că pârâta a restituit reclamantului suma de 1073,34 euro, astfel cum rezultă din înscrisul depus de aceasta la dosar, Tribunalul a dispus obligarea pârâtei să îi restituie reclamantului suma de 1.262,07 euro, diferență de dobândă încasată pe perioada 21 decembrie 2008-27 decembrie 2012, precum și diferența de dobândă, în continuare, până la rămânerea irevocabilă a hotărârii, calculată conform modului de calcul indicat de reclamant. Instanța a respins ca nefondat capătul de cerere privind stabilirea unei dobânzi anuale variabile a creditului, echivalentă ratei euribor 12 M + 0,973% aplicabilă acestui contract începând cu data de 21 decembrie 2008, apreciind că nu se poate substitui voinței părților, modificând clauzele contractuale.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, atât reclamantul N.B.V., cât și pârâta R.B.S.B.R. SA, cererile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Apelantul N.B.V. a solicitat modificarea în parte a hotărârii apelate, în sensul stabilirii ratei de dobândă aplicabile contractului de credit ipotecar din 21 decembrie 2007 conform cererii formulate în fața primei instanțe și obligării pârâtei la plata diferenței de dobândă percepută în plus, în raport cu această rată, după primul an contractual. Critica adusă hotărârii pronunțate de către instanța de fond a vizat respingerea cererii de determinare a dobânzii aplicabile creditului și respingerea parțială și informa a obligării pârâtei la restituirea diferenței dintre valoarea ratei de dobândă ce trebuia astfel stabilită și valoarea ratei de dobândă stabilită unilateral de bancă la 5,75%.

În motivarea apelului său, pârâta R.B.S.B.R. SA a solicitat modificarea, în parte, a sentinței civile nr. 1979 din 7 martie 2013, în sensul respingerii acțiunii în ceea ce privește capetele 1, 3 și 4, respectiv constatarea ca valabile și legale a prevederilor cuprinse la art. 4.3, 4.4 și 4.5 din contractul de credit din 21 decembrie 2007 precum și obligarea intimatului la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

Apelanta a susținut că prevederile cuprinse în contract la art. 4.3, 4.4 și 4.5 respectau prevederile în vigoare la momentul semnării convenției, că, în mod greșit, a reținut instanța de fond că prevederile contractuale ce reglementau modalitatea de actualizare a dobânzii nu respectau prevederile cuprinse în Anexa Legii nr. 193/2000, care menționează expres că dispozițiile acestei litere [este vorba despre lit. a)] „nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.”.

Prin înscrisul depus prin serviciul registratură în data de 9 septembrie 2013, R.B.S., Sucursala România a arătat că la data de 1 septembrie 2013 a avut loc o fuziune transfrontralieră între R.B.S.B.R. SA, și R.B.S., prin absorbția activității R.B.S.B.R. SA de către R.B.S., Sucursala România, conform planului de fuziune. R.B.S.B.R. SA a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul U.T.B. SA, cerere care a fost încuviințată în principiu în ședința publică din 5 martie 2014. Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 216 din 19 martie 2014, a respins ca nefondate apelurile formulate. În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, în esență, că, referitor la apelul pârâtei, prima instanță a apreciat în mod corect situația de fapt dedusă judecății și a aplicat în mod judicios normele de drept incidente în cauză.

Astfel, s-a arătat clauzele 4.3., 4.4. și 4.5. din contractul de credit încheiat între părți au fost constatate nule, câtă vreme încalcă dispozițiile imperative ale Legii nr. 193/2008. În art. 4 alin. (1) din această lege se arată că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Instanța de apel a concluzionat, că în mod corect a dispus prima instanță, restituirea sumei încasată cu titlu de dobândă nedatorată, în perioada 21 decembrie 2008-27 decembrie 2012, ca urmare a repunerii părților în situația anterioară, astfel încât și acest ultim motiv de apel al băncii pârâte a fost respins.

În ceea ce privește apelul reclamantului N.B.V., Curtea a constatat că partea se află în eroare, atunci când susține că instanța ar fi putut modifica rata de dobândă aplicabilă contractului, fără ca aceasta să reprezinte o ingerință în actul juridic încheiat între părți. Din această perspectivă, Curtea a apreciat că, în mod, corect instanța de fond a respins capătul de cerere privind stabilirea unei dobânzi anuale variabile a creditului, în varianta propusă de reclamant (respectiv rata euribor 12M+0,973%) întrucât nu s-ar fi putut substitui voinței părților. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul N.B.V., pârâta U.T.B. SA și intervenienta R.B.S. I. Recurentul-reclamant N.B.V.

a solicitat admiterea căii de atac, cu consecința modificării în parte a deciziei apelate, în sensul stabilirii ratei de dobândă aplicabilă contractului de credit ipotecar din 21 decembrie 2007, conform cererii formulate în fața primei instanțe, și obligării pârâtei la plata diferenței de dobândă percepută în plus, în raport cu această rată, după primul an contractual. Recurentul-reclamant face o prezentare a situației de fapt, soluția instanței de apel, reiterează motivele de apel, face trimitere la cererea de probatorii formulată în fața instanței de fond. Recurentul-reclamant își subsumează global criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc.

civ., cu referire la următoarele aspecte: Instanța de apel, în mod sumar, interpretând greșit cererea formulată, cu aceeași justificare ca și instanța fondului, a apreciat că apelul reclamantului este nefondat, întrucât ea nu poate interveni și modifica clauzele contractuale asumate de părți, respectiv nu poate impune în sarcina pârâtei-apelante aplicarea valorii dobânzii invocată de reclamant în cererea de chemare în judecată. Instanța (nici cea a fondului, și, implicit, nici cea de apel) nu a fost investită să intervină în contractul dintre părțile litigante, așa cum în mod eronat au apreciat atât judecătorul fondului, cât și judecătorii apelului, ci doar să oblige, prin hotărârea pronunțată împotriva pârâtei la respectarea obligațiilor asumate de aceasta prin contractul supus examinării.

Hotărârea solicitată a fi pronunțată de către instanța de fond, și, ulterior, de către instanța de apel, ar fi trebuit să constituie un titlu executoriu în favoarea reclamantului, în conținutul căruia banca pârâtă să fie obligată să aplice prevederile contractuale rămase în vigoare cu prilejul anulării clauzelor abuzive, iar în cazul în aceasta ar fi refuzat să varieze dobânda aplicată creditului acordat în funcție de obligațiile expres stabilite și asumate prin contract, reclamantul să aibă posibilitatea să o constrângă, să o facă prin executarea silită.

Instanța de apel prin motivarea succintă oferită pentru a respinge apelul reclamantului N.B.V., a aplicat greșit prevederile legale și a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, întrucât prin hotărârea solicitată a fi pronunțată nu ar fi intervenit în contractul dintre părți și nu ar fi modificat acest contract (aplicarea greșită a forței obligatorii a contractului, art. 969 C. civ.), ci doar ar fi impus executarea corespunzătoare a prevederilor care impuneau modul de calcul al dobânzii aplicate creditului. Consideră recurentul-reclamant că prin decizia apelată nu a fost cercetat fondul cauzei, întrucât instanța s-a rezumat doar la a copia justificarea instanței de fond, fără a răspunde efectiv criticilor apelantului.

II. Recurenta-pârâtă și recurenta-intervenientă au solicitat admiterea căii de atac și modificarea în parte a deciziei atacate în sensul respingerii acțiunii în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al art. 4.3, 4.4 și 4.5, respectiv constatarea ca valabile și legale a prevederilor cuprinse în contractul de credit din 21 decembrie 2007 precum și obligarea intimatului la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei. Recurentele își subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 și pct. 6 C. proc. civ., cu referire la următoarele aspecte: În mod greșit instanța de apel a considerat că în ceea ce privește clauzele cuprinse în contract la art. 4.3, 4.4 și 4.5, acestea nu respectau prevederile în vigoare la momentul semnării convenției.

Se arată în acest sens că, în mod eronat, a reținut instanța de apel că prevederile contractuale ce reglementau modalitatea de actualizare a dobânzii nu respectau prevederile cuprinse în Legea nr. 193/2000, recurentele făcând trimitere la prevederile din Anexă care menționează expres că dispozițiile lit. a) „nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta, celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul”.

Consideră recurentele că instanța de apel nu a analizat în mod temeinic apărările făcute față de faptul că aceasta a analizat în mod eronat problema lipsei negocierii evocatelor clauze contractuale. Precizează recurentele că contractul de credit se compune atât din condiții speciale cât și din condiții generale, că prevederile ce reglementează modalitatea de calcul a dobânzii sunt cuprinse în partea specială a contractului, astfel că instituția recurentă de credit a respectat întrutotul dispozițiile cuprinse la art. 9 3 lit. b) din O.G. nr. 21/1993 ce impune în sarcina sa obligația de a stabili în contract, fără a face trimiteri la condițiile generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife și comisioane sau orice alt înscris, nivelul dobânzilor precum și toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice alte costuri aferente acordării și derulării contractului.

Arată că și ulterior încheierii convenției a invitat intimatul să semneze actul adițional de conformare a contractului prevederilor O.U.G. nr. 50/2010 în care era indicată o formulă de calcul a dobânzii raportată exclusiv la indicele de referință euribor astfel cum s-a solicitat și prin acțiune, că ulterior, în data de 4 martie 2011, prin urmare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2010 de adoptare a O.U.G.

nr. 50/2010 banca a invitat din nou clientul să semneze un alt act adițional prin care a indicat o formulă de calcul a dobânzii stabilită în conformitate cu prevederile actului normativ raportat la indicele euribor la care să se adauge o marjă fixă de 4,47% (mai mică decât ce propusă anterior de 6,22%), că reclamantul nu a fost de acord nici cu această propunere a băncii și a solicitat prin acțiune obligarea instituției la încheierea unui act adițional în care dobânda să fie calculată după formula eurobor la 12 luni la care să se adauge o marjă fixă de 0,973%. În privința probării susținerilor făcute la fond, recurentele precizează că au depus la dosar un tabel, extras din Z.F. în care sunt indicate valorile dobânzilor interbancare, făcând totodată trimitere la jurisprudența în materie.

Contractul de credit, arată recurentele, a fost însușit în mod valabil de către reclamantă și indică la art. 4.1 și 4.3 modul în care variază dobânda, cele două articole urmând a fi privite împreună, aspect reținut și de Tribunalul Constanța în cuprinsul deciziei nr. 548/RCA/2012. Contractul de credit, se arată, presupune o executare succesivă a prestațiilor din partea reclamantului însă o executare uno icto din partea băncii aspect ce trebuie luat în considerare în aprecierea echilibrului prestațiilor. Banca și-a îndeplinit obligația asumată remițând suma împrumutată ceea ce dă naștere dreptului acesteia născut la data încheierii contractului de a primi de la reclamant prețul format din dobânda și comision.

Precizează recurentele că instanța de apel nu a analizat apărările făcute cu privire la incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 care arată că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată or astfel cum s-a arătat dobânda reglementată prin clauzele criticate formează prețul contractului de credit. A doua critică formulată în raport de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. vizează faptul că dispoziția instanței de obligare a instituției recurente la restituirea sumei de 1.262,07 euro este nelegală.

Se arată că prin decizia criticată se reține că prima instanță a dispus în mod corect restituirea sumei încasate cu titlu de dobândă nedatorată, încasată în perioada 21 decembrie 2008-21 decembrie 2012 însă nu a avut deloc în vedere, critica recurentei astfel cum a fost argumentată pe larg, instituția recurentă de credit invitând reclamantul să semneze actul adițional de modificare a contractului în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 unde este indicată o formulă de calcul a dobânzii raportată la indicele minimal euribor. Ulterior, se arată că în data de 4 martie 2011, după intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2010 de modificare a O.U.G. nr. 50/2010 care a reglementat aplicabilitatea în timp a ordonanței banca a invitat clientul să semneze un act adițional altul decât cel impus de art. 95 din O.U.G.

nr. 50/2010, prin această adresă din 4 martie 2011 i s-au adus la cunoștință reclamantului prevederile art. ll din Legea nr. 288/2010, alin. (2) și prin aceeași adresă i s-a adus la cunoștință intimatului că i se va restitui diferența dintre valorile ratelor apriori modificării dobânzii și cele actuale în valoare totală de 1.070,34 euro, pentru perioada ianuarie 2009-februarie 2011. Astfel cum a reieșit din cuprinsul extrasului de cont depus la dosar suma a fost restituită reclamantului, până în luna ianuarie 2009 dobânda rămânând la valoarea inițial stabilită prin contract de 5,75%.

Apreciază recurentele că întrucât intimatul nu a înțeles să denunțe actul adițional de modificare a contractului, astfel cum i-a adus la cunoștință prin adresa mai sus amintită, începând din 16 martie 2011 formula calcul de dobânzi este stabilită prin actul adițional fiind formată din euribor la care se adaugă marja fixă de 4,47%, dar intimatul, săvârșind un veritabil abuz de drept, a formulat cererea de chemare în judecată prin care a solicitat instanței să pronunțe o hotărâre prin care să fie obligați la încheierea unui act adițional care să conțină o formulă de calcul a dobânzii compusă din euribor la 12 luni + o marjă fixă de 0,973%. În final, recurentul-pârât solicită și admiterea recursului formulat, modificarea în parte a deciziei recurate precum și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentele-pârâte au invocat prin întâmpinare excepția nulității recursului reclamantului în temeiul art. 302 1 lit. c) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge această excepție întrucât recurentul-reclamant formulează critici de nelegalitate ce pot fi examinate din perspectiva temeiurilor de drept invocate. Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, constată următoarele: I. Recursul reclamantului este nefondat. Motivul de apel prin care reclamantul a criticat soluția instanței de fond, de respingere a cererii de determinare a dobânzii legale aplicabile creditului și de obligare a pârâtei la restituirea diferenței dintre valoarea ratei de dobândă astfel stabilită și valoarea ratei de dobândă stabilită de pârâtă a fost judicios examinat de instanța de control judiciar care, interpretând corect actul judecății, a statuat asupra caracterului convențional al dobânzii, ca element indispensabil al contractului de credit.

Potrivit art. 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, incidență în speță, instanța poate numai să constate existența clauzelor abuzive în contract, fără a putea modifica acordul de voință al părților exprimat prin clauzele contractuale. Așadar, raționamentul instanței de apel este concordant cu legea aplicabilă speței, neputându-se reproșa instanței de control judiciar aplicarea greșită a forței obligatorii a contractului consacrată de art. 969 C. civ. ori interpretarea eronată a actului juridic dedus judecății, hotărârea recurată a răspuns efectiv tuturor criticilor apelantului reclamant, fiind pronunțată cu cercetarea fondului în limitele învestirii.

II. Recursul pârâtei U.T.B. SA și recursul intervenientei R.B.S. sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta. Cu titlu prealabil este reținut că în motivele de recurs sunt redate criticile formulate de părți în cadrul apelului, recurentele neformulând veritabile critici cu privire la decizia atacată în sensul strict reglementat de art. 304 C. proc. civ. Criticile formulate vor fi însă analizate din perspectiva temeiurilor de nelegalitate invocate. Convenția de credit a fost perfectată sub imperiul Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, care în art. 4 alin. (1) prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract creează în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților și al O.G.

nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor care în art. 93 lit. h) prevede că sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractuale fără încheierea unui act adițional acceptat de consumator. Clauzele cuprinse la art. 4.3, 4.4 și 4.5 din contractul de credit au fost examinate corect de instanță prin prisma condițiilor reglementate de legiuitor în stabilirea caracterului abuziv al acestora, în condițiile în care, pe de o parte, modificarea cuantumului dobânzii nu conține elemente care să permită verificarea modului în care aceasta variază iar, pe de altă parte, față de faptul că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Această cerință nu este îndeplinită în condițiile în care consumatorul nu are posibilitatea să înțeleagă modalitatea în care variază dobânda contractuală. Evaluarea acestor condiții a fost făcută prin raportare la probatoriul administrat din care a rezultat ca menționatele prevederi contractuale nu au fost negociate direct cu reclamantul, împrejurare de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, acesta fiind creat în detrimentul consumatorului, cu nerespectarea cerinței privind buna-credință. Critica subsumată art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., vizând faptul că instanța de apel nu a avut în vedere critica pârâtei cu privire la dispoziția instanței de fond de obligare a sa la restituirea sumei de 1.262,07 euro este susținută în integralitate de argumente ce readuc în discuție situația de fapt și interpretarea probatoriului administrat, aspect ce situează analiza acestei critici în sfera examenului de temeinicie și nu în cel de legalitate reglementat de art. 304 C. proc. civ. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de recurenții-pârâți. Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant N.B.V., împotriva deciziei nr. 216 din 19 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă U.T.B. SA (cesionar al R.B.S.B.R. SA) și de recurenta-intervenientă R.B.S. împotriva deciziei nr. 216 din 19 martie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi, 3 februarie 2015.