ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3136/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3136/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 7 decembrie

2010 reclamantul C.I.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâta R.B. SA să se

dispună:

contractului ca fiind ipotecar încadrat pe dispozițiile Legii nr. 190/1999

modificată și completată prin O.U.G. nr.  201/2001 și Legea nr. 34/2006;

dobânzii ca fiind L. și recalcularea ratelor lunare în raport de aceasta

(potrivit Actului adițional la contract, dobânda variabilă este formată în

prezent din dobânda de referință variabilă la care se adaugă 6,71 p.p. această

dobândă fiind abuzivă și contrară dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000);

de rambursare aferent Contractului de Credit Garantat cu Ipotecă, în care să

fie indicată dobânda curentă ca fiind L.;

caracterului abuziv și implicit nulitatea:

- clauzelor care

permit băncii stabilirea în mod unilateral a cuantumului dobânzii/marjei;

- clauzelor care

reglementează perceperea unui comision de administrare lunar la valoarea

inițială a creditului;

- clauzelor care

reglementează perceperea unui comision de acordare a creditului;

- clauzelor care

permit băncii declararea scadenței anticipate a creditului și a ordinii

recuperării creanțelor;

- clauzelor prin care

este obligat să asigure bunul imobil la un asigurător agreat de bancă;

comisionului de acordare de 2,2% conform Legii nr. 190/1999;

recalcularea comisionului de administrare de 0,15%, ca procent la soldul

creditului și nu la total credit inițial acordat (Legea nr. 190/1999);

contabile să-i fie restituite toate sumele plătite abuziv.

La data de 25

ianuarie 2011 reclamantul a depus la dosar precizare de acțiune, în sensul

evaluării în concret a petitului nr. 5 al acțiunii introductive, petit

accesoriu cererii principale, astfel: comisionului de procesare (acordare) de

2,2% este în cuantum de 668,8 C. conform art. 1.1. b) din contractul de credit

și poate fi estimat la suma de 2.187,18 RON (curs valutar 3,2703 RON/CHF curs

BNR 24 ianuarie 2011).

Prin Sentința civilă

nr. 1729/2011, Tribunalul Brașov a admis în parte acțiunea formulată de

reclamantul C.I.G., în contradictoriu cu pârâta R.B. SA și în consecință a

constatat caracterul abuziv al clauzelor inserate în Contractul de credit

bancar din 9 iulie 2007 la art. 3.1 lit. b), 3.2 teza a II-a, 3.3 teza a II-a

și 11.4 teza a II-a - cu privire la dobânda revizuibilă, și la art. 8 pct. 8.1,

8.2 și 8.3 și la art. 9 teza a II-a - cu privire la declararea scadenței

anticipate a creditului și a dispus anularea clauzelor descrise mai sus.

Totodată, a respins

restul pretențiilor reclamantului și a obligat pe pârâtă să plătească

reclamantului suma de 2.400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, s-a reținut că între reclamantul C.I.G. și pârâta R.B. SA s-a încheiat

Contractul de credit din 9 iulie 2007 în valoare de 31.068,8 CHF, din care

30.400 CHF va fi utilizat pentru nevoi personale nenominalizate, iar 668,8 CHF

va fi utilizat pentru achitarea comisionului de procesare datorat în baza

prezentului Contract. Creditul este acordat pentru o perioadă de 300 luni, de

la data utilizării creditului până la scadența finală, astfel cum este aceasta

specificată în Graficul de rambursare.

Reclamantul a

solicitat să se constate că prezentul contract este unul ipotecar, cu rata

dobânzii ca fiind L., să i se recalculeze rate lunare în raport de această

dobândă, să i se comunice graficul de rambursare, să se constate caracterul

ilicit al unor clauze din contract, să i se restituie comisionul de acordare și

să i se rectifice comisionul de administrare credit.

Legea nr. 193/2000,

privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și

consumatori reprezintă actul normativ care transpune și implementează Directiva

93/13/CEE, iar prin art. 1 alin. (3) se interzice comercianților stipularea de

clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Cu privire la

incidența acestui act normativ, instanța, având în vedere obiectul contractelor

de credit, a reținut că această lege este pe deplin aplicabilă, alături de

dispozițiile generale privind protecția consumatorilor, cuprinse în O.G. nr.

21/1992.

Nu s-a reținut

incidența Legii nr. 190/1999, deoarece aceasta privește creditul ipotecar

pentru investiții imobiliare și nici a O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele

de credit pentru consumatori, întrucât acest act a apărut ulterior încheierii

convenției dintre reclamant și bancă iar dispozițiile art. 95 exclud incidența

anumitor dispoziții din ordonanță cu privire la contractele în curs de

derulare, dând astfel eficiență principiului neretroactivității legii.

Cu privire la dovada

negocierii clauzei, s-a reținut că art. 4 alin. (3) teza finală instituie în

sarcina comerciantului această obligație, respectiv, în speța de față, în

sarcina băncii.

A. în ceea ce

privește clauzele inserate în Contractul de credit bancar din 9 iulie 2007 la

art. 3.1 lit. b), 3.2 teza a II-a, 3.3 teza a II-a și 11.4 teza a II-a - toate

cu privire la dobânda revizuibilă, instanța de fond a reținut că banca nu a

făcut dovada că ar fi negociat aceste clauze așa încât acestea apar ca abuzive.

Deși clauzele

menționate privesc obiectul principal al celor două contracte (dobânda făcând

parte din preț iar prețul reprezintă obiectul principal al contractului) și

deși, în aparență, acestea au fost redactate în mod clar, instanța constată că,

de fapt, față de lipsa unor criterii obiective de stabilire a dobânzii de

referință variabilă, în esență, clauzele nu sunt definite într-un mod inteligibil

pentru consumator, fiind încălcate, în acest mod, dispozițiile art. 4 alin. (6)

din Legea nr. 193/2000, limbajul folosit nefiind unul ușor inteligibil. La

această concluzie se ajunge și dacă se au în vedere dispozițiile art. 9 ind. 3

alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 21/1992.

Instanța a constatat

că niciuna din cerințele prevăzute de textul de lege nu este îndeplinită de

clauzele în discuție, prevăzută de articolele din contract descrise mai sus,

câtă vreme se reține că "Rata dobânzii curente devine revizuibilă, banca

putând modifica valoarea acesteia în funcție de evoluția pieței financiare sau

de politica de creditare a băncii, urmând să aducă la cunoștință împrumutatului

noua rată a dobânzii în modalitățile menționate în Condițiile Generale de Derulare

a Operațiunilor Bancare". Nu există, deci, nici un element la care

împrumutatul să se raporteze, dimpotrivă, variația ratei dobânzii apare ca

fiind dependentă de voința băncii.

Doar prin

întâmpinarea și, respectiv, nota de ședință ce însoțește graficele de

rambursare atașate la dosar, pârâta a arătat că dobânda variabilă de 6,9% s-a

menținut și după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, diferența fiind doar

modalitatea de exprimare (L. + marjă).

Toți acești factori,

trecând peste faptul că nu sunt indicați în contract, nu reprezintă niște

criterii obiective, susceptibile de a fi verificate și înțelese de un

consumator fără cunoștințe minime despre finanțe, piața monetară și evoluția

acestora, limbajul fiind departe de a fi "ușor inteligibil", așa cum

impun, imperativ, dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Față de

considerentele expuse, a fost admis capătul de cerere care vizează clauzele

referitoare la dobânda variabilă, în sensul că s-a constatat că respectivele

clauze sunt abuzive.

B. în privința

clauzei prevăzute de art. 8 pct. 8.1, 8.2 și 8.3 și la art. 9 teza a II-a - cu

privire la declararea scadenței anticipate a creditului, s-a reținut caracterul

abuziv al acestor clauze, determinat de dezechilibrul semnificativ pe care l-au

creat aceste clauze între drepturile băncii și obligațiile reclamantului.

Dezechilibrul creat între drepturile și obligațiile părților s-a considerat a

fi evident atâta vreme cât banca poate să declare scadența anticipată și să se

piardă beneficiul rambursării creditului în rate, pentru "orice caz de

culpă și pentru încălcarea oricăror obligații contractuale", poate să-și

aleagă modalitatea de executare silită, deci inclusiv creanța băncii asupra

reclamantului poate fi cesionată oricărei societăți comerciale, chiar și unei

societăți nebancare, supusă nu normelor speciale din domeniul bancar, ci

normelor generale, astfel că reclamantul nu mai este la adăpostul nici al

legislației specifice din domeniul protecției consumatorilor și nici la

adăpostul convenției încheiate cu banca. Totodată, constituirea de garanții

imobiliare și asigurări, deși au fost făcute de împrumutat pe cheltuiala sa, nu

își mai găsesc eficiența, acesta fiind pus într-o poziție de inferioritate față

de bancă, fiind evident dezechilibrul semnificativ dintre părțile contractante.

Raportat

considerentelor expuse, a fost admis capătul de cerere privind constatarea

caracterului abuziv al acestor clauze.

C. Referitor la

clauzele care permit băncii să stabilească suplimentar o dobândă majorată,

cuprinsă în art. 3 pct. 3.4 și art. 11.4 din contract, instanța a reținut că

aceste clauze sunt clare și cuprind elemente de raportare, ce pot fi cu

ușurință verificate de consumator. Astfel, se reține în contract că rata

dobânzii majorate este alcătuită din rata dobânzii curente + 7,5 puncte

procentuale; de asemenea, sunt menționate condițiile în care împrumutatul este

sancționat cu această dobândă majorată, respectiv pentru sumele datorate și

neplătite la scadență.

Clauza care

reglementează perceperea unui comision de administrare lunar la soldul

creditului, cuprinsă în dispozițiile art. 3 pct. 3.7 din contract sunt, de

asemenea, clare, comisionul fiind de 0,15%/lună, calculat la valoarea soldului

creditului, iar nu la valoarea inițială a creditului, așa cum a susținut

reclamantul.

La fel și clauza

privind comisionul de acordare (procesare) a creditului, cuprinsă în art. 1

pct. 1.1 b, art. 2 pct. 2.4 și art. 3 pct. 3.5 apar ca fiind clare, acest

comision fiind calculat de la acordare, valoarea fixă a acestuia, de 668,8 CHF,

fiind inclusă în contract.

Cu privire la

clauzele prevăzute de art. 5 pct. 5.5, referitoare la obligația de a se asigura

bunul imobil la un asigurător agreat de bancă și aceea cuprinsă în art. 6 lit.

n), referitoare la aducerea de garanții suplimentare, în cazul în care valoarea

acestora scade din orice motive, nu se arată de către reclamant care ar fi

motivele pentru care aceste clauze sunt abuzive și nici nu rezultă cu ce este

prejudiciat dacă asigurarea se face la un asigurător agreat de bancă.

Chiar și în ipoteza

în care s-ar admite că toate aceste ultime clauze nu a fost negociate, s-a

reținut că, doar acest lucru, nu conduce, automat, la constatarea caracterului

abuziv, câtă vreme clauzele sunt clar definite, putând fi cu ușurință înțelese.

Din aceste motive, au

fost respinse aceste capete de cerere cu privire la constatarea caracterului

abuziv al acestor clauze, de restituire a comisionului acordare și de

rectificare a comisionului de administrare, ca nefondate.

D. Cererea de

obligare a pârâtei la comunicarea graficului de rambursare nu a fost admisă, pe

de o parte deoarece, așa cum s-a reținut mai sus, instanța nu are indicii față

de care să stabilească dobânda, ci aceasta va trebui negociată de părți, prin

act adițional, iar, pe de altă parte, la dosar s-a depus o simulare de grafic

de rambursare, în condițiile pe care le-a impus banca pe timpul soluționării

litigiului, care a fost comunicat reclamantului, deci obligarea la comunicarea

respectivului grafic de rambursare nu se mai justifică.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta, iar prin Decizia civilă nr. 21/Ap din 6 martie

2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a admis

excepția autorității de lucru judecat pentru capătul de cerere prin care s-a

solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinsă la art. 8 pct.

8.1 din contractul de credit încheiat între părți și s-a admis în parte apelul

declarat de pârâta R.B. SA București împotriva Sentinței civile nr. 1729/C din

22 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal, pe care a schimbat-o în parte în sensul că

a înlăturat din dispozitivul sentinței mențiunea constatării caracterului

abuziv al clauzei inserată în contractul de credit bancar la art. 8 pct. 8.1.,

fiind păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele:

Privitor la excepția

autorității de lucru judecat față de capătul de cerere prin care se solicită

constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinsă la art. 8.1 din contractul

de credit încheiat între părți, instanța de apel a constatat că prin cererea

înregistrată pe rolul Judecătoriei Brașov, sub nr. de Dosar 859/197/2011,

Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Brașov și intimatul din

prezenta cauză au solicitat instanței de judecată să constate caracterul abuziv

al clauzelor contractuale cuprinse la art. 3.3 și art. 8.1 din contractul de

credit din 9 iulie 2007.

Prin Sentința civilă

nr. 8050 din 27 iunie 2011 Judecătoria Brașov a admis acțiunea și a constatat

caracterul abuziv al clauzelor mai sus menționate.

Împotriva sentinței

s-a formulat recurs de către pârâtă, iar Tribunalul Brașov a admis recursul și

a modificat în parte sentința instanței de fond în sensul înlăturării

constatării caracterului abuziv al dispoziției art. 8.1 din contractul de

credit și a menținut celelalte dispoziții.

Prin urmare, în

contextul celor reținute, Curtea constată că în cauză sunt îndeplinite

cerințele prevăzute de art. 1201 C. civil corelate cu art. 166 C. proc. civ. și

în consecință, va admite excepția autorității de lucru judecat pentru capătul

de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei

cuprinsă la art. 8 pct. 8.1 din contractul de credit încheiat între părți,

urmând a schimba în parte în acest sens, sentința instanței de fond.

Pe fondul cauzei,

instanța de apel a considerat criticile nefondate deoarece, analizând

conținutul clauzelor referitoare la dobânda revizuibilă, prin prisma

dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 și a dispozițiilor art. 93 alin.

(1) lit. g) din O.G. nr. 21/1992, acestea au fost constatate corect de instanța

de fond ca având caracter abuziv, variația ratei dobânzii astfel cum rezultă

din clauzele inserate în acest sens în contractul de credit, fiind dependentă

de voința băncii.

Motivul prevăzut în

contract, referitor la intervenirea unor schimbări în evoluția pieței

financiare sau în politica de creditare a băncii, trebuie să fie clar descris,

oferindu-i clientului posibilitatea să știe de la început dacă acea situație se

va produce, acesta având libertatea de a rezilia contractul.

Motivul trebuie

limpede arătat și determinat, clauza contractuală să fie caracterizată prin

previzibilitate, astfel încât clientul (reclamantul) să poată anticipa dacă o

anumită situație intervine, o anumită consecință se produce.

S-a reținut că nu

există nici un criteriu sau element de referință susceptibil de verificare din

partea împrumutatului pentru a calcula dacă majorarea este necesară și

proporțională cu scopul urmărit de creditor, astfel că, simpla inserare a

clauzelor referitoare la dobânda revizuibilă nu îndeplinesc cerințele mai sus

reținute, fiind constatate corect la instanța de fond ca fiind abuzive.

Caracterul abuziv al

clauzelor inserate în contractul de credit referitoare la declararea scadenței

anticipate a creditului este corect reținut de prima instanță ca urmare a dezechilibrului

creat de aceste clauze între drepturile băncii și obligațiile reclamantului,

atâta vreme cât instituția de creditare pentru "orice caz de culpă și

pentru încălcarea oricăror obligații contractuale" poate să declare

scadența anticipată și poate să aleagă modalitatea de executare silită.

Or, orice risc al

instituției de creditare a fost eliminat prin constituirea de către reclamant a

garanțiilor imobiliare care în situația mai sus amintită nu își mai găsește

eficiența, reclamantul fiind într-o poziție de inferioritate față de bancă,

fiind privat de orice posibilitate de negociere și constrâns să adere la

propunerile acesteia.

Pentru aceste

considerente ca și pentru cele corect reținute de prima instanță, instanța de

apel a înlăturat criticile formulate de către pârâtă pe fondul cauzei.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâta care a solicitat modificarea în parte a

sentinței atacate, în sensul admiterii apelului și respingerii cererii de

chemare în judecată ca fiind neîntemeiată cu obligarea intimatului-reclamant la

plata cheltuielilor de judecată;

În dezvoltarea

motivelor de recurs recurenta, criticând sentința pronunțată în fond, a

învederat faptul că, instanța a cercetat și anulat nu anumite clauze

contractuale, ci categorii de clauze.

Prin urmare, încă din

start, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au pus problema într-un

mod greșit, instanța având obligația de a cerceta și califica fiecare clauză

contractuală în parte. Analizând fiecare clauză în parte, este posibil ca instanța

să fi ajuns la concluzia că anumite clauze sunt licite, iar altele sunt

abuzive, sau că toate clauzele sunt licite sau abuzive.

În aceste condiții,

apare evident faptul că instanțele aveau obligația de a cerceta fiecare clauză

contractuală în parte, iar nu pe categorii de clauze.

În esență, s-a

susținut de către recurentă pe de o parte că, în speță, eventuala lipsă a

negocierii clauzelor contractuale nu poate fi reținută în contra acesteia, iar

pe de altă parte, că intimatul-reclamant nu a făcut dovada faptului că

respectivele clauze contractuale ar fi fost de natură a provoca un dezechilibru

semnificativ în detrimentul acestuia.

Recurenta a reiterat

apărările din fața instanței de apel apreciind că nu sunt abuzive clauzele

privitoare la caracterul revizuibil al dobânzii, întrucât nu sunt de natură a

crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, având în

vedere prevederile O.U.G. nr. 50/2010 și posibilitatea băncii de a insera

clauze care să permită majorarea unilaterală a ratei dobânzii ca o consecință

firească a caracterului variabil al dobânzii. Se susțin aceleași argumente și

în ceea ce privește criteriul folosit de bancă în vederea modificării ratei

dobânzii cât și a clauzelor privitoare la dreptul băncii de a declara scadența

anticipată a creditului.

Analizând decizia

recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de

legalitate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul

este fondat pentru considerentele care succed:

Înalta Curte găsește

fondată critica recurentei conform căreia instanța a cercetat și anulat nu

anumite clauze contractuale, ci categorii de clauze. Încă de la început, atât

instanța de fond, cât și instanța de apel au pus problema într-un mod greșit,

instanța având obligația de a cerceta și califica fiecare clauză contractuală

în parte.

Întrucât prin cererea

de chemare în judecată se solicită anularea unor clauze contractuale aflate

într-o strânsă legătură, dar și pentru o judecată unitară în cauză, nu vor fi

formulate aprecieri în mod distinct pentru fiecare clauză în parte, ci se vor

expune considerentele general valabile, care au determinat pronunțarea

prezentei soluții.

Legea nr. 193/2000

prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: "Orice contract

încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau

prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc,

pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate",

iar alin. (3) al aceluiași articol dispune: "Se interzice comercianților

stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii."

Prin urmare art. 1 al

legii prevede cele două obligații ce incumbă comercianților în contractele cu

consumatorii. Aceste două obligații sunt: o obligație pozitivă de transparență

și una negativă de a nu stipula clauze abuzive.

Obligația de a nu

stipula clauze abuzive reglementată prin art. 1 este explicată prin art. 4 din

Legea nr. 193/2000, după cum urmează:

"(1) O clauză

contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată

abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract,

creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un

dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

(2) O clauză

contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă

aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze

natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale

de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului

respectiv".

Textele mai sus

citate stabilesc așadar criteriile generale în conformitate cu care se va

cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale:

- caracterul

transparent;

- caracterul

negociat;

- existența

dezechilibrului semnificativ.

Pentru a se putea

face verificări asupra acestor aspecte, în cauză ar fi trebuit administrat un

probatoriu adecvat.

În cauză se observă

însă, în primul rând, că instanța de apel nu a administrat probatorii

pertinente, concludente și utile cauzei pentru a se dovedi caracterul negociat

al clauzelor, mai precis dacă reclamantul au negociat sau nu cu societatea

pârâtă elementele individuale consacrate în Condițiile speciale ca elemente

esențiale ale contractului. În plus, nu s-a probat avizarea de către BNR a

Condițiilor generale de creditare.

În al doilea rând, în

cauză se impune efectuarea și a altor probatorii, care nu se pot administra în

calea de atac a recursului.

Astfel, instanța de

apel se mărginește la a enunța existența unui dezechilibru contractual în

convenția încheiată de reclamanți cu pârâta, dezechilibru pe care însă nu-l

fundamentează, acesta reprezentând din perspectiva dreptului comun, prejudiciul

ca element al răspunderii civile delictuale. În lipsa unei cuantificări a

prejudiciului, care să poată duce la concluzia unui dezechilibru contractual,

și care nu se poate realiza decât pe baza unei expertize de specialitate, nu se

poate pronunța o soluție legală în cauză.

Pentru a putea

caracteriza existența unui dezechilibru semnificativ între cele două părți,

cauzat de existența clauzelor analizate, instanța trebuie să demareze analiza

prin stabilirea exactă a obiectului contractului.

Fiind un contract de

credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziția împrumutatului a unor sume

de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preț.

Prețul este format din dobândă și din comisioane, iar dobânda cuprinde

costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziție suma

împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.

Prin urmare, instanța

trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamantul numește dezechilibru

semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestația pe care banca o

primește pentru punerea la dispoziția reclamantului a unor sume de bani pentru

o perioadă de 25 de ani.

Iar pentru ca un

dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele

drepturi și obligații între care se face comparația, acestea urmând a fi

analizate sub toate aspectele și componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie

caracterizat prin compararea tuturor drepturilor și obligațiilor părților.

În cadrul

contractelor această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai

dreptul băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabilește echilibrul

contractual dar și obligația de a pune de îndată la dispoziția consumatorilor o

sumă importantă, ce urmează a fi achitată într-un termen de 25 de ani. De

asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul și dreptul

consumatorului de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată

într-o perioadă lungă de timp.

Pe lângă obligațiile

directe asumate de către cele două părți ale unei convenții de credit, există

și o serie întreagă obligații pe care banca le are fața de ceilalți actori ai

pieței financiare și care pun la dispoziție sumele necesare asigurării plății

imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenție de credit, banca

este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai

importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina

consumatorilor.

Așadar, aprecierea

caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent

de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor și

obligațiilor globale ale fiecărei părți.

Pentru a putea fi

reclamat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților ar trebui să

lipsească, ori să fie extrem de redusă, contraprestația pentru dreptul

corelativ al uneia dintre părți. Dezechilibrul trebuie să fie analizat

întotdeauna in rem. Legea dispune asupra unui dezechilibru semnificativ,

deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, de exemplu

profitul obținut de comerciant fiind ceva firesc, dat fiind că scopul și

trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul - finis mercatorum est

lucrum.

Nu se pot reține

afirmațiile conform cărora toate riscurile băncii sunt acoperite de garanțiile

reale imobiliare, deoarece noțiunea de risc, în înțelesul economiei

reglementărilor din cuprinsul contractului de credit, este atât de complexă și

cu incidențe atât de diverse, încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar echivala

cu desfășurarea de către bancă unei activități aflate sub auspiciile hazardului

(alea) și nicidecum o activitate menită a produce profit și ar fi în dezacord

și cu Normele BNR ce reglementează desfășurarea activității de bancă.

Riscul de credit este

asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a

solidității garanțiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca

accesoriu al creanței principale. Riscul de credit se află totodată în strânsă

corelație cu riscul de diminuarea a valorii creanțelor, riscul contrapartidei,

riscul de poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de

marfa, riscul reputațional și riscul operațional, astfel cum sunt acestea

reglementate de dispozițiile art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind

instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

În al treilea rând,

față de domeniul strict specializat - financiar-bancar - în care nu există

experți autorizați, judecătorul va solicita punctul de vedere al uneia sau mai

multor personalități ori specialiști, conform art. 201 alin. (3) C. proc. civ.

În fond, după casare,

instanța de apel va cerceta conținutul clauzelor a căror anulare se solicită și

din perspectiva caracterului transparent, mai precis, dacă ele sunt clare, fără

echivoc, pentru înțelegerea lor nefiind necesare cunoștințe de specialitate.

Se va avea în vedere

că obligația de transparență vizează reglementarea de clauze contractuale

redactate într-un mod clar și inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să

primească accentul corespunzător importanței lor prin raportare la locul în

contract unde sunt plasate și să fie lizibile.

Această obligație nu

trebuie însă absolutizată. Obligația de transparență că nu trebuie să

transforme banca în avocatul consumatorului și nici nu trebuie interpretată ca

o obligație de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a

fi încheiate.

Totodată, în fond,

după casare, instanța va avea în vedere și dispozițiile art. 720

7

C.

proc. civ. referitoare la soluționarea procesului, în tot sau în parte, prin

înțelegerea părților, iar în cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar

părțile o acceptă, acestea se vor prezenta la mediator.

În concluzie, pentru

toate considerentele reținute, conform art. 314 - 315 C. proc. civ. se va

admite recursul declarat de pârâta SC R.B. SA împotriva Deciziei civile nr.

21/Ap din 6 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale, va fi casată decizia atacată și se va trimite cauza spre rejudecare la

aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC R.B. SA împotriva Deciziei civile nr. 21/Ap din 6 martie

2012 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează

decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 octombrie 2013.

Procesat de GGC - CL