ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6209/2004

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6209/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 87

din 17 februarie 2004, Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpatul P.T.G. la:

- 5 ani închisoare și 2 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., pentru

săvârșirea infracțiunii de delapidare, prevăzută de art. 215

1

alin.

(2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71

și art. 64 C. pen.

În baza art. 88 C. pen., din

pedeapsa aplicată s-a dedus timpul executat prin arest preventiv de la 13

august 2001 până la 12 februarie 2003.

În temeiul art. 118 lit. b)

C. pen., a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 2.371.215.976 lei,

beneficiu realizat din infracțiune.

S-a luat act că SC M.S. SA

Băicoi nu s-a constituit parte civilă în cauză și nu a solicitat cheltuieli de

judecată.

În baza art. 21 lit. g) din

Legea nr. 26/1990, privind Registrul Comerțului, republicată, și art. 135 din

Legea nr. 31/1990, republicată, raportat la art. 6 alin. (2) din aceeași lege,

a dispus comunicarea unui exemplar legalizat de pe hotărâre la Oficiul

Registrului Comerțului, după rămânerea definitivă a acesteia.

Prin aceeași hotărâre,

inculpatul a fost obligat să plătească statului suma de 1.500.000 lei, cu titlu

de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut, în fapt, următoarele:

În urma unui control

efectuat la sediul firmei inculpatului P.T.G., la data de 13 noiembrie 2000, de

către Garda Financiară Prahova, s-a constatat că în cursul anilor 1998 – 2000,

acesta a ridicat de la caseria societății diverse sume de bani pentru achiziții

de mărfuri totalizând 4.643.281.617 lei, sumă pe care nici nu a decontat-o și

nici nu a restituit-o societății. Procedând în acest fel inculpatul a lipsit

societatea de posibilitatea plății obligațiilor legale față de bugetul de stat,

bugetul asigurărilor sociale, fondul de sănătate și fondurile speciale pentru

perioada 1999 – 2000.

Urmare a însușirii sumei de

către inculpat și nedecontarea acesteia SC M.S. SA Băicoi a înregistrat la data

de 30 septembrie 2000, restanțe la plata obligațiilor către stat în sumă de

1.283.496.050 lei.

Din controlul efectuat,

organele Gărzii Financiare au constatat că inculpatul a scos întreaga sumă din

caseria societății cu ordine de plată ce aveau destinația achiziționării de

mărfuri dar că, în realitate, marfa ce se estima a fi cumpărată nu a fost

introdusă în societate, dar nici banii restituiți.

Direcția controlului fiscal

public Prahova a dispus o verificare financiară contabilă la SC M.S. SA Băicoi

care, a confirmat constatările Gărzii Financiare Prahova, atât cu privire la

sumele de bani ridicate de inculpat din caseria societății, nerambursate, cât

și cu privire la obligațiile fiscale datorate bugetului de stat.

De menționat faptul că

anterior pronunțării hotărârii de față, în cauză a mai avut loc o judecată în fond,

apel și recurs.

Astfel, prin sentința penală

nr. 258 din 11 iunie 2002, Tribunalul Prahova, l-a condamnat pe inculpatul

P.T.G. la o pedeapsă de 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 215

1

alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat apel inculpatul, apel care a fost admis de către Curtea de Apel

Ploiești, prin decizia penală nr. 447 din 30 septembrie 2002, în sensul că a

fost redusă pedeapsa de la 10 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., la 6 ani închisoare și 2 ani

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen., prin

reținerea de circumstanțe atenuante, prevăzute de art. 74 și art. 76 lit. a),

fiind respinse celelalte critici referitoare la întinderea prejudiciului.

Decizia Curții de apel a

fost atacată cu recurs de către inculpat, care a fost admis de către Curtea

Supremă de Justiție prin decizia penală nr. 681 din 12 februarie 2003, decizie

prin care s-au casat atât sentința instanței de fond, cât și decizia instanței

de apel, cauza fiind trimisă pentru rejudecare la prima instanță.

Prin decizia de casare, s-a

concluzionat că, în cauză este necesară o verificare de fond a gestiunii

societății pentru a se stabili, fără dubii ce sumă de bani a folosit inculpatul

în interesul societății, chiar fără riguroasa respectare a Legii Contabilității

sau a Legii nr. 31/1990.

Prin aceeași decizie s-a mai

arătat că fără nici o dovadă certă a faptului că inculpatul și-a însușit sume

de bani în interesul său sau în interese străine societății nu poate fi ținut

pentru infracțiunea de delapidare, dar eventual se poate reține o altă

infracțiune, respectiv la Legea Contabilității sau Legea nr. 31/1990.

Rejudecând după casare,

Tribunalul Prahova a dispus efectuarea unei expertize tehnico-contabilă, așa

cum s-a dispus de către instanța de casare, expertiză care a concluzionat că

fondurile bănești reflectate în contul 542, avansuri trezorerie, au fost

folosite în interesul societății și nu în interesul personal al inculpatului.

Considerând că această

expertiză nu a răspuns obiectivelor stabilite prin decizia Curții Supreme de

Justiție, s-a dispus efectuarea unei noi expertize contabile.

Prin noua expertiză

contabilă, s-a stabilit ca în urma verificării actelor contabile existente, cât

și al ansamblului probator administrat în cauză, rezultă că din suma de

3.042.000.000 lei stabilită de evaluator pentru investiții în societate, în

evidențele contabile ale societății există documente justificative numai pentru

suma de 670.784.024 lei, iar pentru restul nu sunt situații de lucrări sau

procesele verbale respective.

Urmare a administrării

acestei probe, Tribunalul Prahova a pronunțat sentința penală amintită și anume

nr. 87 din 17 februarie 2004.

Împotriva acestei din urmă

hotărâri a declarat apel inculpatul P.T.G. pe care a criticat-o pentru

nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, că nu se face vinovat de

săvârșirea nici unei fapte penale, aspect ce rezultă și din lucrările

dosarului, care atestă că toate valorile au fost evidențiate în contabilitatea

societății, fiind însă greșit interpretate din punct de vedere contabil, aspect

ce se regăsește, de altfel în toate expertizele din dosarul cauzei.

Inculpatul a mai arătat că

în mod nejustificat nu au fost luate în seamă expertizele extrajudiciare

întocmite de specialiști competenți, după cum fără nici o explicație a fost

înlăturată expertiza făcută de către expert C.M., cu ocazia rejudecării cauzei

și, la cererea instanței, care a confirmat faptul că nu și-a însușit nici o

sumă de bani.

Tot astfel, inculpatul a mai

susținut că instanța de fond a încălcat dispozițiile instanței de casare, în

sensul că nu a luat în considerare apărările sale, prin care a făcut dovada că

din banii primiți de la societate a făcut investiții și cheltuieli în interesul

acesteia, pentru simplul motiv că nu există documente contabile care să

confirme susținerea sa.

În final, inculpatul a

solicitat admiterea apelului, casarea hotărârii atacate și achitarea sa.

Curtea de Apel Ploiești,

prin decizia penală nr. 195 din 4 mai 2004, a admis apelul declarat de

inculpat, a casat hotărârea atacată pe care a desființat-o în parte, în sensul

că a schimbat încadrarea juridică a faptei din infracțiunea de delapidare,

prevăzută de art. 215

1

alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin.

(2) C. pen., în infracțiunea de delapidare, prevăzută de art. 215

1

alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) și, prin reținerea

prevederilor art. 74 și art. 76 C. pen., l-a condamnat la o pedeapsă de 11 luni

închisoare.

A constatat că pedeapsa a

fost executată.

A dispus reducerea sumei

confiscate de la 2.371.215.976 lei la 1.525.408.327 lei.

A înlăturat aplicarea

pedepsei complementare privind interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64

lit. a), b) și c) C. pen.

Au fost menținute celelalte

dispoziții ale hotărârii atacate și s-a decis ca cheltuielile judiciare să fie

suportate de stat.

În motivarea acestei

decizii, instanța de apel a reținut că acuzația adusă inculpatului potrivit

căreia acesta și-a însușit suma de 4.140.000.000 lei este justificată numai în

parte și anume numai pentru sumele de bani pe care acesta le-a oferit unor

potențiali parteneri de afaceri, cum de altfel a și recunoscut în mod constant

și cum a arătat și martora M.B., respectiv 500.000.000 – 600.000.000 lei, dar

și pentru alte sume, pe care nu le-a putut justifica ca fiind folosite în

interesul societății, în total fiind vorba de suma de 1.525.408.377 lei.

S-a arătat că rezultă cu

certitudine din probele administrate că inculpatul a ridicat din caseria

societății, în mod repetat, sume de bani care în total se ridică la cifra de

4.645.281.617 lei, sume care au fost înregistrate în contabilitatea societății

la contul 401 în care ar fi trebuit să fie evidențiate investițiile și despre

care acesta susține că a fost o eroare.

În realitate, a precizat

instanța, nu este vorba de o eroare ci de ignorare evidentă și o nerespectare a

dispozițiilor legii Contabilității și Societăților Comerciale și că practic

acesta a dispus, fără să aibă dreptul, de sume din societate, însușindu-și și

folosind în interesul său sau pentru alții (a împrumutat diverse persoane),

făcând o confuzie între patrimoniul societății și al său propriu, confuzie

nepermisă de lege și pentru care urmează să răspundă.

În aceste condiții, având și

calitatea de gestionar, vinovăția sa a fost bine stabilită.

Cu privire la expertiza

întocmită de experta C.M. la care inculpatul a făcut referire și prin care se

consideră că nu și-a însușit sume de bani, înlăturată de prima instanță, s-a

arătat că în mod justificat nu a fost luată în considerație „atâta timp cât

însăși experta a menționat în cursul lucrării că nu a putut face o verificare

de fond a gestiunii societății, nefiind posibilă o inventariere faptică totală

a activelor și pasivelor a acesteia” deși prin decizia Înaltei Curți de Casație

și Justiție, tocmai acest lucru se stabilise și anume verificarea de fond a

gestiunii societății.

Cu privire la această

expertiză instanța de apel a arătat că „Experta a încercat însă în lucrarea sa,

să realizeze justificarea tuturor sumelor la care a făcut referire inculpatul,

dar și sumele menționate în cuprinsul deciziei instanței supreme, în care se

arăta textual că nu pot fi considerate delapidate, sumele ce au fost investite

efectiv în patrimoniul societății de către inculpat, chiar cu încălcarea

dispozițiilor legii contabilității și legii societăților comerciale”.

Se constată, arată instanța

de apel, că tribunalul nu a lămurit toate aspectele și nici nu a ținut cont de

considerentele deciziei de casare amintită.

Astfel din suma totală

reținută drept prejudiciu, în procesul verbal al Gărzii Financiare, de

4.643.281.617 lei, se consideră justificate următoarele sume de bani:

568.223.697 lei reprezentând dividente neîncasate de inculpat în perioada

supusă controlului gărzii, de care acesta avea dreptul să dispună oricum și

care în mod evident nu poate fi considerată delapidată; suma de 678.000.000 lei

reprezentând depuneri în numerar ale inculpatului, după controlul Gărzii

Financiare, suma la care se referă însăși expertiza S.T., a cărei lucrări sunt

avute în vedere chiar de Tribunalul Prahova, fără a se preocupa însă de acest

aspect; suma de 550.000.000 lei, reprezentând avans pentru marfă remis

numitului B.V., sumă la care face referire și Curtea Supremă de Justiție,

recunoscută de acesta și care, de asemenea, nu poate fi considerată ca

nejustificată; sumele de 60.000.000 lei și respectiv 474.649.593 lei, achitate

pentru plata a două terenuri cumpărate de inculpat pentru societate.

În legătură cu valoarea

terenurilor cumpărate, instanța de apel a arătat că deși în decizia Curții

Supreme se precizează că este de 800.000.000 lei, se constată că aceasta a fost

plătită numai în parte și anume 474.649.593 lei, pentru diferența de

325.351.407 lei, vânzătoarea C.C., înscriindu-se la masa credală, după

declararea falimentului societății, întrucât nu a reușit să o recupereze.

S-a concluzionat că față de

cele arătate, inculpatul a reușit să justifice suma de 2.330.873.290 lei care,

chiar dacă nu a fost corect înregistrată în contabilitate, nu poate fi

considerată delapidată.

Referitor la susținerile

inculpatului, potrivit cărora o mare parte din bani, cca. 3 miliarde de lei se

regăsesc în investițiile făcute, respectiv construcții, instanța de apel a

arătat că, deși acestea nu pot fi ignorate, ele nu pot fi totuși reținute la

valoarea stabilită de expertiza extrajudiciară, atâta vreme cât în dosarul

cauzei nu există practic nici un fel de document care să ateste modul în care

au fost ridicate, banii cheltuiți efectiv, materialele folosite atât cantitativ

cât și calitativ, așa încât valoarea corectă a acestora nu poate fi decât aceea

înregistrată în contabilitatea societății și anume: un gard – 28.000.000 lei,

platformă betonată – 112.000.000 lei și locuința de serviciu – 647.000.000 lei,

sume care, de asemenea, nu pot fi considerate ca fiind delapidate.

Prin urmare, a arătat

instanța de apel, adiționând toate sumele menționate, rezultă că, inculpatul a

justificat din prejudiciul reținut inițial, suma de 3.117.783.290 lei, astfel

că suma nedovedită care determină prejudiciul cauzat și formează obiectul

infracțiunii de delapidare este de 1.525.408.327 lei, și care urmează să fie

confiscată.

S-a precizat că

înregistrarea greșită în contabilitate a sumelor încasate drept avansuri spre

decontare și care nu au putut fi justificate, reprezintă o contravenție la

Legea Contabilității, constată deja de organele abilitate prin notele de

control încheiate încă înainte de declanșarea urmăririi penale.

Având în vedere faptul că

prejudiciul cauzat de inculpat prin infracțiunea de delapidare este sub 2

miliarde lei, în cauză urmează a se constata că fapta nu poate fi considerată

ca având consecințe deosebit de grave, motiv pentru care se impune schimbarea

încadrării juridice a faptei din art. 215

1

alin. (2) în art. 215

1

alin. (1) C. pen., în ambele cazuri cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

A mai apreciat instanța că

în cauză se impune reținerea în favoarea inculpatului de circumstanțe atenuante

prevăzute de art. 74 C. pen., cărora urmează a le da eficiență în cadrul

procesului de individualizare a pedepsei.

S-a făcut precizarea că din

moment ce se va schimba încadrarea juridică a faptei într-o infracțiune mai

ușoară, în cauză nu se mai justifică nici aplicarea pedepsei complementare a

interzicerii unor drepturi, cu atât mai mult cu cât aceasta nu este nici

obligatorie.

Decizia Curții de apel a

fost atacată cu recurs de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești

și inculpatul P.T.G.

Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Ploiești a criticat decizia atacată cu privire la greșita încadrare

juridică a faptei, întrucât instanța de apel în mod eronat a reținut că

inculpatul a justificat suma de 3117.789.290 lei, sumă care a stat și la baza

schimbării încadrării juridice a faptei din art. 215

1

alin. (2) în

art. 215

1

alin. (1) C. pen., apreciind că, în realitate, suma de

bani însușită de inculpat este cea reținută de prima instanță, solicitând

casarea deciziei atacate și menținerea hotărârii primei instanțe, prin

respingerea apelului declarat de inculpat.

Inculpatul a criticat

aceeași hotărâre cu privire la greșita sa condamnare, solicitând casarea atât a

deciziei atacată, cât și a hotărârii primei instanțe și achitarea sa, întrucât

nu se face vinovat de însușirea nici unei sume de bani, iar probele de la dosar

nu sunt în măsură să dovedească vinovăția sa.

Recursurile declarate de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și inculpatul P.T.G. sunt

nefondate.

Analizând actele și

lucrările de la dosar se constată că instanța de apel, făcând o apreciere

corectă a materialului probator administrat în cauză, căruia i-a dat o

interpretare corespunzătoare, ținând seama și de îndrumările date prin decizia

de casare, în mod corect a reținut ca fiind dovedite sumele menționate

proporțional cu care a și redus prejudiciul reținut inițial, stabilind că în

prezent acesta este de 1525.408.327 lei.

Prin urmare, prejudiciul

cauzat de inculpat prin fapta imputată, fiind sub 2 miliarde lei, în mod corect

instanța de apel a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 215

1

alin. (2) C. pen., în art. 215

1

alin. (1) C. pen.

În aceste condiții critica

parchetului prin care se solicită menținerea hotărârii primei instanțe este

nejustificată. De altfel, în motivele de recurs atât scrise cât și orale,

parchetul nu a evidențiat situații concrete care să justifice cererea sa, totul

bazându-se pe afirmații și nu pe dovezi certe care să justifice critica

invocată, spre deosebire de instanța de apel care a manifestat rol activ și

care a făcut o analiză pertinentă a materialului probator justificând cu

argumente de ce anumite sume nu pot fi reținute drept prejudiciu și de ce

altele formează obiectul infracțiunii de delapidare.

Pentru aceleași considerente

urmează a se constata că nici motivul de casare invocat de inculpat prin care

solicită a se dispune achitarea nu este fondat, acesta, în afară de a solicita

să i se constate nevinovăția, nefăcând nici o dovadă în măsură să convingă că

se impune a i se da curs.

În ce privește cererea

inculpatului de a fi repus în termenul de recurs, întrucât a fost declarat

peste termen, se constată că nu este reală, acesta a declarat recursul în

ultima zi permisă de lege, și nu după expirarea acestuia.

Pentru considerentele ce

preced, având în vedere că verificând decizia atacată în raport și cu

prevederile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., nu se constată

existența și a altor motive care analizate din oficiu să ducă la casare,

urmează a se constata că recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Ploiești și inculpatul P.T.G. sunt nefondate și a fi respinse ca atare

în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. și a se dispune

potrivit dispozitivului prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și de

inculpatul P.T.G. împotriva deciziei penale nr. 195 din 4 mai 2004 a Curții de

Apel Ploiești.

Obligă pe recurentul

inculpat la plata sumei de 1.200.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 23 noiembrie 2004.