ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3531/2013
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3531/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)
Asupra cererii de recurs de față;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentința penală nr. 137 din 11 aprilie 2013,
Tribunalul Prahova a admis excepția necompetenței materiale, iar în baza art. 386 C. proc. pen. și art. 389 alin. (1) C. proc. pen. cu aplicarea art. 42 C. proc. pen., a declinat competența de soluționare a contestației în anulare formulată de contestatorul J.M., de la Tribunalul Prahova la Înalta Curte de Casație si Justiție.
Prin sentința penală nr. 340 din 02 noiembrie 2000,
Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpatul J.M., fără antecedente penale, la câte 3 (trei) ani închisoare pentru săvârșirea a două infracțiuni de trafic de influentă prevăzute de art. 257 alin. (1) C. pen. și la 1 (un) an și 6 (șase) luni închisoare pentru participatie improprie la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzute de art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) C. pen., fapte concurente. După contopirea pedepselor conform art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen. a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 (trei) ani închisoare, făcând aplicarea dispozițiilor art. 71 și art. 64 C. pen.
Conform dispozițiilor art. 88 C. pen. a computat din durata pedepsei aplicate perioada reținerii și arestării preventive de la 12 august 1999 la 17 mai 2000.
În latură civilă, inculpatul a fost obligat la plata următoarelor sume cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând prejudicii neacoperite; 4.375.000 lei către partea vătămată constituită parte civilă în procesul penal SC S.M. SA Gheorghieni; 8.848.000 lei către partea vătămată constituită parte civilă în procesul penal SC E. SRL Gheorghieni și 6.952.000 lei către partea vătămată constituită parte civilă în procesul penal S.L.A.V.S.A. Gheorghieni.
În temeiul art. 257 alin. (2) C. pen. rap. la art. 256 alin. (2) C. pen. s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 6.000.000 lei.
Pentru a hotărî astfel, pe baza probelor administrate la urmărirea penală și la cercetarea judecătorească, respectiv: declarațiile părților vătămate F.L. și F.M., procesele verbale de confruntare și declarațiile martorilor audiați în cauză: S.L., B.T.A., A.L., N.G., G.T. și B.A., instanța a reținut vinovăția inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor deduse judecății și, în esență, următoarea situație de faptîn luna martie 1999 inculpatul, ca reprezentant al Centrului de Afaceri Româno-German din București a luat legătura cu subprefectul de Harghita, martorul S.M., propunându-i dezvoltarea unor legături între firmele românești și germane, propunere cu care martorul a fost de acord. în acest context, inculpatul i-a solicitat sprijin pentru asigurarea cazării și mesei grupului de patinatori copii de la Palatul Copiilor din București, urmând ca să achite contravaloarea prestațiilor în termen de 10 zile. Martorul S.M. a luat legătura cu reprezentanții SC S.M. SA Gheorghieni, SC E. SRL Gheorghieni și S.L.A.V.S.A. Gheorghieni cărora Ie-a solicitat să asigure serviciile pentru echipa de copii din București, garantând că prestațiile vor fi plătite de către inculpat.
În aceeași perioadă, inculpatul însoțit de martorul S.M. a luat legătura cu partea vătămată F.M., patronul firmei SCF I.G. SRL, societate ce avea ca obiect principal de activitate editură și tipografie, propunându-i desfășurarea unor legături comerciale între firma acestuia și clienții din Germania. Inculpatul s-a oferit să obțină vize pentru martorul F.M. și fratele acestuia F.L. afirmând că are cunoștințe la Ambasada Germaniei și le poate facilita obținerea vizelor în cel mai scurt timp, promițându-le celor doi că vor merge împreună în Germania pentru a achiziționa utilaje tipografice.
Totodată, inculpatul i-a asigurat că pentru obținerea vizelor nu sunt necesare nici un fel de acte deoarece are relații la ambasadă, soiicitându-le câte 3 milioane lei vechi pentru obținerea vizelor, sumă ce a fost înmânată de martori, fără însă ca inculpatul să se preocupe de obținerea vizelor promise. în drept, s-a reținut că faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive a două infracțiuni de trafic de influență prevăzute de art. 257 alin. (1) C. pen. și respectiv infracțiunii de participați improprie la săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzute de art. 31 alin. (2) rap. la art. 215 alin. (1) C. pen., cea din urmă constând în aceea că l-a indus în eroare pe S.M., determinându-l-să ia legătura cu patronii firmelor pentru a se asigura cazarea și masa, garantând că valoarea prestațiilor va fi achitată de către inculpat, dispunându-se condamnarea acestuia la pedeapsa rezultantă de .3 ani închisoare cu executare în regim privativ de libertate.
Împotriva acestei sentințe inculpatul J.M. a declarat apei,
criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, susținând, în esență, că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil și că a fost condamnat pe nedrept, probele nefiind legal administrate.
Prin Decizia penală nr. 137 din 14 septembrie 2012,
Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca tardiv apelul declarat de inculpatul J.M., împotriva sentinței penale nr. 340 din 02 noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. 4489/2000.
A obligat apelantul la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat din care suma de 200 lei reprezentând onorariu apărător din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției, în contul Baroului Prahova.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Sentința de condamnare apelată a fost pronunțată la data de 02 noiembrie 2000 și în baza acesteia, Tribunalul Prahova a emis mandatul nr. 750 din 28 noiembrie 2000 de executare a pedepsei de 3 ani închisoare.
Întrucât inculpatul s-a sustras de la executarea pedepsei a fost dat în urmărire generală prin Dispoziția nr. S/136101 a I.G.P.R. din 26 februarie 2001 și apoi în urmărire internațională conform adresei din 20 aprilie 2004, fiind localizat în Germania - Berlin.
Prin încheierea din 04 mai 2007, Tribunalul Prahova a dispus emiterea mandatului european de arestare pentru extrădarea condamnatului în vederea executării pedepsei și, la data de 06 iunie 2007 autoritățile germane au comunicat că numitul J.M. este cetățean german și nu poate fi extrădat, propunând realizarea unei comisii rogatorii. Totodată, Parchetul General din Berlin prin adresa din 07 din 10 octombrie 2007 (fila 161 Dosar nr. 4489/2000) a comunicat autorităților judiciare române că numitul J.M. a refuzat extrădarea sa și față de legislația germană în materie, acesta fiind și cetățean german, mandatul nu se poate executa.
Potrivit art. 363 alin. (1) și (3) C. proc. pen. termenul de declarare a apelului este de 10 zile. Pentru partea care a lipsit atât la dezbateri cât și la pronunțare termenul curge de la data comunicării copiei de pe dispozitiv.
În speță, inculpatul a lipsit la judecarea cauzei pe fond, iar la data de 09 noiembrie 2000 i s-a comunicat copia dispozitivului hotărârii de condamnare la adresa din România, comuna Lucieni, județul Dâmbovița (fila 97 dosar fond) însă acesta părăsise teritoriul țării în luna ianuarie 2001, astfel că a luat cunoștință de hotărârea de condamnare la data de 06 iunie 2007, când i s-a prezentat mandatul european de arestare.
Având în vedere că inculpatul a declarat apel tocmai ia data de 02 august 2012 conform ștampilei poștei aplicată pe plic (fila 7 dosar recurs), deși avea cunoștință de existența hotărârii de condamnare încă din data de 06 iunie 2007, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., curtea de apel a respins apelul inculpatului, ca tardiv formulat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
Împotriva deciziei a declarat recurs inculpatul,
apreciind că în mod greșit curtea de apel a respins apelul ca tardiv.
Prin Decizia penală nr. 116 din 16 ianuarie 2013,
Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/105/2000 a respins ca nefondat, recursul declarat de inculpatul J.M. împotriva Deciziei penale nr. 137 din 14 septembrie 2012 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.
Pentru a pronunța această decizie Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut următoarele:
Sentința de condamnare apelată a fost pronunțată la data de 02 noiembrie 2000 și în baza acesteia, Tribunalul Prahova a emis mandatul nr. 750 din 28 noiembrie 2000 de executare a pedepsei de 3 ani cu închisoare.
Inculpatul s-a sustras de la executarea pedepsei și a fost dat în urmărire generală prin Dispoziția nr. S/136101 a I.G.P.R. din 26 februarie 2001 și apoi în urmărire internațională conform adresei din 20 aprilie 2004, fiind localizat în Germania - Berlin. Prin încheierea din 04 mai 2007, Tribunalul Prahova a dispus emiterea mandatului european de arestare pentru extrădarea condamnatului în vederea executării pedepsei, iar la data de 06 iunie 2007 autoritățile germane au comunicat că numitul J.M. este cetățean german și nu poate fi extrădat, propunând realizarea unei comisii rogatorii.
Parchetul General din Berlin prin adresa din 07 din 10 octombrie 2007 (fila 161 Dosar nr. 4489/2000) a comunicat autorităților judiciare române că numitul J.M. a refuzat extrădarea sa și că față de legislația germană în materie, acesta fiind și cetățean german, mandatul nu se poate executa.
Potrivit art. 363 alin. (1) și (3) C. proc. pen. termenul de declarare a apelului este de 10 zile, iar pentru partea care a lipsit atât la dezbateri cât și la pronunțare termenul curge de la data comunicării copiei de pe dispozitiv.
În speță, inculpatul a lipsit la judecarea cauzei pe fond și la data de 09 noiembrie 2000 i s-a comunicat copia dispozitivului hotărârii de condamnare la adresa din România, comuna Lucieni, județul Dâmbovița (fila 97 dosar fond) însă acesta părăsise teritoriul țării în luna ianuarie 2001, astfel că a luat cunoștință de hotărârea de condamnare la data de 06 iunie 2007, când i s-a prezentat mandatul european de arestare.
În raport cu dispozițiile art. 186 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora la calcularea termenelor pe zile nu se socotește ziua de la care începe să curgă termenul
și nici ziua în care acesta se împlinește, instanța de recurs a constatat, în acord cu instanța de apei, că ultima zi în care inculpatul putea să exercite, în mod valabil, calea ordinară de. atac a apelului, a fost 18 iunie 2007, dată ce a fost cu mult depășită din moment ce declarația de apel a inculpatului este din 02 august 2012 conform ștampilei poștei aplicată pe plic (fila 7 dosar recurs), deși avea cunoștință de existența hotărârii de condamnare încă din data de 06 iunie 2007.
În art. 363 alin. (3) teza a ll-a C. proc. pen. legiuitorul a prevăzut expres și limitativ situațiile în care termenul de apel curge de Ia comunicarea copiei de pe dispozitivul sentinței, text de lege care este incident în speța de față. Cât privește cauza de împiedicare a formulării apelului în termen, în baza căreia s-a susținut îndeplinirea condițiilor de repunere în termenul de apel, înalta Curte a constatat că nu există acte la dosar, depuse de inculpat pe care să se sprijine aceste susțineri.
Prin urmare, Înalta Curte a considerat că, în mod întemeiat, instanța de apel a respins, ca tardiv, apelul declarat de inculpatul J.M., împotriva sentinței penale nr. 340 din 02 noiembrie 2000 pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. 4489/2000.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare J.M.
și a solicitat admiterea unor noi probe, rejudecajfâ cauzei și anularea hotărârilor anterioare.
Examinând contestația în anulare formulată de
J.M., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, pentru
Contestația în anulare, constituie o cale extraordinară de atac despre atacurile reparate și erori de neînlăturat pe alte căi. Natura juridică a acestui remlăkprocesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare, respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă de a controla condițiile și de a o infirma eventual.
Pe de altă parte, din perspectiva principiilor de reglementare a acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a folosit alegerea expresă și limitativă a cazurilor în care se poate ataca o hotărâre definitivă prin intermediul contestației în anulare, instituindu-se astfel o garanție că această cale nu va da posibilitatea oricărei persoane și în orice condiții de a înlătura efectele pe care le au hotărârile judecătorești definitive.
Având în vedere că, potrivit art. 391 alin. (2) C. proc. pen., instanța admite în principiu cererea de contestație în anulare numai dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege (este făcută în termenul prevăzut de lege, motivele invocate se sprijină pe unul dintre cazurile prevăzute de art. 386 C. proc. pen., în sprijinul contestației depune ori invocă dovezi care sunt la dosar), prin interpretarea „per a contrario" rezultă că în situația în care una sau mai multe dintre aceste condiții nu este îndeplinită, soluția este respingerea ca inadmisibilă a contestației în anulare.
în speță, contestatorul nu a indicat cazurile de contestație în anulare pe care înțelege să-și întemeieze cererea și nu a precizat motivele și dovezile în sprijinul fiecărui caz, astfel încât contestația în anulare este inadmisibilă pentru neîndepiinirea cumulativă a cerințelor prevăzute de art. 386 și art. 387 alin. (2) C. proc. pen.
Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul J.M. împotriva Deciziei penale nr. 116 din 16 ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/105/2000 și va obliga contestatorul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul J.M. împotriva Deciziei penale nr. 116 din 16 ianuarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 4489/105/2000.
Obligă contestatorul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, m 13 noiembrie 2013.