ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 592/2005

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 1001 din 12 august 2004, Tribunalul București, secția I penală, în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., a condamnat pe inculpatul M.S. la pedeapsa de 10 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. și 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 65, raportat la art. 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 4 din Legea nr. 143/2000 a mai fost condamnat același inculpat la 4 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen., art. 33 C. pen. și a art. 37 lit. a) C. pen. Conform art. 61 C. pen., a fost revocat restul rămas neexecutat de 614 zile închisoare din sentința penală nr. 69 din 31 noiembrie 2001 a Tribunalului București, care a fost contopit cu fiecare din pedepsele aplicate conform art. 33 și art. 34 C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 33 și art. 34 C. pen., dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 10 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen., și cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. și 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. Prin aceeași sentință penală, în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/200, cu aplicarea art. 74 și art. 76 C. pen., a fost condamnată inculpata Z.C. la 7 ani închisoare, cu aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. În temeiul art. 65, raportat la art. 64 lit. a) și b) C. pen., s-au interzis drepturile, prevăzute de art. 64 lit. a) și b), C. pen., pe o perioadă de 5 ani după executarea pedepsei. În baza art. 116 C. pen., a fost interzis inculpatului M.S., dreptul de ședere în municipiul București pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei.

În baza art. 191 C. proc. pen., a fost obligat fiecare inculpat la plata sumei de câte 3.000.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care câte 400.000 lei onorariul avocatului din oficiu, s-au avansat din fondul Ministerului Justiției. Pentru a pronunța hotărârea, instanța a reținut următoarea situație de fapt: În urma sesizării organelor de poliție de către denunțătorul B.G., privind faptul că își procură de la inculpata Z.C. droguri, aceasta a fost contactată telefonic de denunțător și au stabilit să-i vândă 10 doze de heroină. În ziua de 27 aprilie 2004, a fost organizată prinderea în flagrant a inculpatei, astfel, banii au fost înseriați și dați ca preț pentru cele 10 doze, suma de 2.000.000 lei fiind găsită la inculpata Z.C.

cu ocazia percheziției. Poliția a sesizat în zonă și alte persoane și legitimându-le, a fost identificat inculpatul M.S. care, a aruncat pe jos 19 punguțe – 0,39 grame fiecare, declarând că cele 29 doze, 10 vândute și 19 găsite la el, aparțineau lui și inculpatei. A mai arătat că au fost cumpărate cu o zi înainte din Ferentari și el a trimis-o pe inculpată să vândă cele 10 doze, după ce a luat legătura cu denunțătorul B. Denunțătorul a declarat organelor de poliție la 27 aprilie 2004, că își procura de obicei drogurile de la inculpată, a adus banii care au fost tratați în vederea flagrantului și care au fost găsiți asupra inculpatei. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București și inculpații Z.C.

și M.S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În apelul său, parchetul a susținut că instanța de fond nu a dispus confiscarea sumei de 2.000.000 lei de la inculpata Z.C. și nu a constatat că drogurile confiscate au fost consumate în timpul analizelor de laborator, iar cu ocazia judecării, procurorul a arătat că susține numai al doilea motiv invocat. Inculpata Z.C. a solicitat, în principal, restituirea dosarului la organul de urmărire penală, invocând că în această fază procesuală deși erau interese contrare între inculpați, ei au fost asistați de același avocat, iar în subsidiar, s-a cerut o nouă individualizare a pedepsei prin reconsiderarea circumstanțelor sale personale. Inculpatul M.S.

în apelul său a cerut reducerea pedepsei. Prin decizia nr. 818/ A din 2 noiembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul București și de inculpații Z.C. și M.S. Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs inculpații Z.C. și M.S. În recursul său, inculpata Z.C. a solicitat în principal, restituirea cauzei la organul de urmărire penală, apreciind că în această fază procesuală, deși aveau interese contrare, inculpații au fost asistați de același apărător. În subsidiar, a cerut restituirea cauzei pentru rejudecare, susținând că nu au fost audiați toți martorii de la urmărirea penală. S-a mai susținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 16 din Legea nr. 143/2000.

În recursul său, inculpatul M.S. a cerut individualizarea pedepsei, în sensul reducerii acesteia în raport de circumstanțele atenuante personale. Examinând motivele de recurs în raport de probele administrate în cauză, Înalta Curte constată netemeinicia recursurilor, pentru considerentele ce urmează. Inculpații, în cursul urmăririi penale și a cercetării judecătorești au avut o atitudine constantă de recunoaștere a săvârșirii infracțiunilor reținute în sarcina lor, așa încât, nu se poate susține că aveau interese contrare, ce impuneau ca aceștia să nu fie apărați de același apărător. Așa fiind, susținerea că urmărirea penală este lovită de nulitate absolută nu poate fi primită. Este nefondată susținerea inculpatei și în ceea ce privește faptul că prima instanță nu a audiat martorii ascultați în cadrul urmăririi penale.

Analizând actele și lucrările dosarului rezultă că la data de 10 august 2004, cu ocazia dezbaterilor în fond s-a constatat că apărătorul inculpaților a arătat că renunță la audierea martorilor și că își însușește declarațiile acestora date la urmărirea penală. Se constată ca fiind nefondat și motivul de recurs referitor la aplicarea unei pedepse greșit individualizate. Potrivit art. 72 C. pen., la stabilirea și aplicarea pedepsei se ține seama de dispozițiile Părții generale a codului, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului, de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Pe de altă parte, art. 52 C. pen., arată că pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul ei fiind prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.

Din analizarea textelor invocate rezultă cu necesitate respectarea principiului proporționalității dintre fapta săvârșită, gradul de pericol social concret al acesteia și pedeapsa aplicată. Procedând la stabilirea pedepsei, instanța de fond a apreciat că fapta inculpatei Z.C., constând în aceea că a vândut 10 doze de heroină, găsindu-se asupra sa banii primiți pentru aceasta, prezintă un grad ridicat de pericol social. Avându-se însă în vedere atitudinea inculpatei în cursul procesului penal, lipsa antecedentelor penale, în mod judicios au fost reținute în favoarea inculpatei circumstanțele judiciare atenuante. Pe cale de consecință, pedeapsa aplicată de 7 ani închisoare, răspunde scopului ei, așa cum prevede art. 52 C. pen., nefiind justificată o reducere a acesteia.

Cât privește reținerea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 143/2000, se constată că acestea nu pot fi incidente în cauză. Inculpata nu a furnizat organelor judiciare informații de natură a conduce în mod concret la identificarea altor persoane implicate în traficul de droguri. Inculpatul M.S. a criticat decizia recurată cu privire la pedeapsa aplicată, susținând că s-a făcut o greșită individualizare și a cerut reducerea acesteia. Critica este nefondată. Prima instanță a făcut o justă individualizare a pedepsei în raport cu criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., fiind corespunzătoare în raport cu gravitatea faptelor săvârșite, cu împrejurările în care au fost comise și cu pericolul social al inculpatului, săvârșind infracțiunile în stare de recidivă postcondamnatorie.

Se constată astfel că, pedeapsa de 10 ani închisoare aplicată, a fost just individualizată și este de natură a realiza scopul pedepsei așa cum acesta este prevăzut de art. 52 C. pen. Așadar, hotărârile atacate nu sunt supuse cazurilor de casare invocate de recurenți și examinând cauza în raport de dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., nici alte cazuri susceptibile de a fi puse în discuție din oficiu, nu se constată. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursurile ca nefondate. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) și (4) C. proc. pen., inculpații vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.S. și Z.C. împotriva deciziei penale nr. 818/ A din 2 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Deduce din pedepsele aplicate inculpaților durata arestării preventive de la 27 aprilie 2004 la 26 ianuarie 2005. Obligă pe recurentul inculpat M.S. la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 1.600.000 lei, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 400.000 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției, iar pe recurenta inculpată Z.C. la plata sumei de 1.200.000 lei, cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 26 ianuarie 2005.