ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5015/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1820 din 29 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIIl-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârât, a admis în parte cererea reclamantului D.M., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, constatând refuzul nejustificat al pârâtului de soluționare a cererii reclamantului privind programarea datei pentru primirea actelor necesare redobândirii cetățeniei române. Totodată a obligat pe pârât să stabilească data de depunere de către reclamant a cererii de redobândire a cetățeniei române și a respins cererea reclamantului privind plata daunelor morale, ca neîntemeiat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, în ceea ce privește excepția prescripției, aceasta nu este întemeiată, având în vedere că sesizarea instanței – 19 februarie 2009 – a avut loc în cadrul termenului de 6 luni, prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, termen care a început să curgă de la expirarea termenului legal de soluționare a ultimei cereri, care a fost înregistrată pe data de 19 ianuarie 2009. Pe fondul cauzei, a reținut prima instanță că, dispozițiile Legii cetățeniei române nr. 21/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu prevăd un termen în care autoritatea pârâtă să primească și să înregistreze cererile de acordare sau redobândire a cetățeniei române, iar existenta unui număr de 360.000 de persoane care și-au manifestat intenția de depunere a cererilor, precum și capacitatea limitată a Secției Consulare a Ambasadei României din Chișinău de a procesa dosarele cuprinzând cererile și actele doveditoare privind acordarea sau redobândirea cetățeniei române, conduc la concluzia imposibilității obiective de aplicare a termenului de 30 de zile prevăzut de art. 2 lit. h) din Legea nr. 554/2004.

A mai constatat prima instanță că, în lipsa unei dispoziții exprese referitoare la termenul de înregistrare a cererilor, îi revine instanței judecătorești obligația de a exercita un control asupra dreptului de apreciere al autorității administrative pentru asigura o protecție reală a drepturilor fundamentale consfințite de Constituția României și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pentru realizarea acestui scop, a apreciat prima instanță că omisiunea legiuitorului poate fi complinită prin raportare la „termenul rezonabil” statuat de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, termen care constituie o componentă esențială a dreptului prevăzut de art. 6 din Convenție, anume dreptul la un proces echitabil.

În acest context, instanța de fond a constatat că de la data depunerii primei cereri (16 octombrie 2006) și până la data sesizării instanței (19 februarie 2009), raportat la cerința impusă de legiuitor în sensul ca aceste cereri să fie înaintate de îndată Comisiei pentru cetățenie, a trecut mai mult de 1 an de zile, nefiind respectat termenul rezonabil de către autoritatea pârâtă. În ceea ce privește cererea privind acordarea daunelor morale, instanța de fond a reținut că aceasta nu este întemeiată, având în vedere că reclamantul nu a administrat probatorii în dovedirea prejudiciului moral pretins a fi cauzat, reclamantul nemaistăruind în soluționarea acestei cereri. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Ministerul Afacerilor Externe criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9, precum și dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ. În motivarea recursului s-a arătat în esență: că nu este un caz de refuz nejustificat, întrucât Ministerul Afacerilor Externe a emis un răspuns, prin care îi încunoștinta că cererea lor va fi rezolvată favorabil la momentul în care urmau să fie procesate cererile similare ale altor cetățeni moldoveni; că Ministerul Afacerilor Externe a recunoscut reclamanților realizarea dreptului legal, dar s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a procesa solicitările, mai ales având în vedere faptul că Secția consulară există într-un teritoriu ce nu se află sub suveranitatea statului român. Recurentul a invocat excepția prescrierii dreptului la acțiune față de dispozițiile art. 11 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004, referitor la cererea formulată în luna octombrie 2006. În ce privește cererile formulate în anul 2008 și 2009, recurentul a arătat că acțiunea nu este întemeiată, întrucât nu s-a împlinit termenul rezonabil, apreciat de instanță ca fiind de 6 luni.

Verificând cauza în funcție de motivarea recursului și având în vedere dispozițiile art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că sentința este legală și temeinică. Referitor la prescripția dreptului la acțiune, raportat la cererea depusă de reclamanți în luna octombrie 2006, Curtea constată că solicitarea recurentului este neîntemeiată. În conținutul Legii nr. 21/1991 nu este prevăzut un termen expres față de care petenții să-și poată valorifica dreptul la acțiune. Pe de altă parte există culpa pârâtului pentru nerezolvarea petiției, iar prin invocarea acesteia de către intimat (a propriei culpe), reclamantul nu poate fi sancționat prin considerarea ca prescrisă a acțiunii pe care au formulat-o în justiție.

De altfel, reclamantul a stăruit în demersul lui revenind cu două cereri similare la datele de 03 decembrie 2008 și de 19 ianuarie 2009, iar răspunsurile pârâtului în sensul că reclamantul va fi invitat prin poștă să depună cererile de redobândire a cetățeniei române nu reprezintă o rezolvare a petiției formulate de intimat. Prin răspunsurile și prin atitudinea pârâtului s-a realizat restricționarea, fără temei legal, a dreptului persoanelor de a înregistra o cerere, pentru considerentele care țin de organizarea administrativă a serviciului din Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău. În speță este vorba de fixarea unui termen pentru înregistrarea cererilor, lucru care i-a fost refuzat reclamantului, prin aceasta fiind vătămat în drepturile lui conform art. 1 din Legea nr. 554/2004.

Chiar dacă Legea nr. 21/1991 nu cuprinde prevederi în care să se precizeze un anume termen în intervalul căruia pârâtul să soluționeze cererea reclamanților, nu înseamnă că ministerul poate amâna fără o limitare rezonabilă în timp soluționarea cererii reclamantului, care tinde să-și valorifice drepturile conferite de Legea nr. 21/1991. Prin atitudinea sa recurentul a încălcat principiul termenului rezonabil prevăzut de art. 10 din Legea nr. 396/2002 pentru ratificarea Convenției europene asupra cetățeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997, care prevede că fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind redobândirea cetățeniei. Pentru considerentele expuse recursul va fi respins ca nefondat, în cauză neexistând temeiuri de casare de ordine publică în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc.

civ. În baza art. 274 C. proc. civ. recurentul va fi obligat să plătească intimatului 500 RON cheltuieli de judecată în recurs reprezentând onorariul de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe, împotriva sentinței civile nr. 1820 din 29 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2009.