ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1397/2005

Decizia nr. 1397

Dosar nr. 2389/2001

Asupra recursului de față ;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele :

La data de 4 aprilie 1997, reclamanții N.V.M. și N.N.D. au

chemat în judecată SC E. SA, cu sediul în Eforie Nord, județul Constanța pentru

ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată să le lase în deplină

proprietate și posesie imobilul compus din construcție și teren în suprafață de

300 mp situat în orașul Eforie Nord, bun care în prezent poartă denumirea de

Barul Intim.

În motivarea acțiunii reclamanții au susținut că prin contractul

de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 27056/1942 de fostul Tribunal Ilfov, Secția

Notariat, tatăl lor V.I.N. a dobândit în proprietate imobilul revendicat,

reclamanții fiind succesorii acestuia conform certificatului de moștenitor nr. 477/1969

eliberat de fostul Notariat de Stat al sectorului 1 București. Imobilul a fost

naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 (poz.5252 din lista anexă) cu încălcarea

legii deoarece autorul reclamanților făcea parte din categoria socială a persoanelor

exceptate de la aplicarea decretului. Mai afirmă reclamanții că pârâta nu poate

invoca în apărare prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990 deoarece bunul

revendicat nu face parte legal din patrimoniul său cât timp cel care i l-a

înstrăinat, Statul Român, nu a fost proprietarul imobilului.

La data de 22 mai 1997 reclamantul N.V.M. a formulat o

precizare de acțiune în care a arătat că fratele său N.N.D. a decedat și că

reclamantul este singurul său moștenitor.

Prin încheierea nr. 1941 din 24 aprilie 1998 Curtea Supremă

de Justiție, secția civilă, a dispus strămutarea soluționării procesului de la

Judecătoria Constanța, la Judecătoria sectorului 2 București.

La 19 aprilie 1999 SC C.S. SRL Constanța a formulat cerere

de intervenție principală, prin care a solicitat ca părțile în proces să-i

restituie cheltuielile efectuate de intervenientă pentru lucrările de reparații

capitale și de modernizare a imobilului pe care îl deține din 1992 în temeiul

unui contract de locație de gestiune.

Prin încheierea din 13 mai 1999 Judecătoria sectorului 2 București

a « respins cererea de intervenție în nume propriu ca neîntemeiată »,

iar prin sentința civilă nr. 8108 din 3 iunie 1999 aceeași instanță a admis acțiunea

reclamantului astfel cum a fost formulată.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin decizia

nr. 1920 din 7 iunie 1999 a admis apelul declarat de pârâta SC E. SA Eforie

Nord, a desființat sentința judecătorească și a reținut cauza pentru

soluționare în primă instanță, având în vedere competența materială după

valoare.

În fața Tribunalului București, la data de 13 septembrie

2000, SC C.S. SRL Constanța a promovat o nouă cerere de intervenție principală

prin care a solicitat contravaloarea lucrărilor efectuate la imobil și care au

sporit valoarea acestuia, estimate provizoriu la suma de 170.000.000 lei,

precum și instituirea unui drept de retenție.

Prin încheierea din 27 septembrie 2000, Tribunalul București,

secția a III-a civilă, a respins ca inadmisibilă în principiu cererea de intervenție

sub cuvânt că ea nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 112 C. proc. civ.,

nu a indicat cu claritate obiectul cererii, iar dreptul pe care îl invocă nu ar

fi opozabil nici reclamantului și nici pârâtei.

Prin sentința nr. 999 din 4 octombrie 2000 Tribunalul București,

secția a III-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantul N.V.M. și a

obligat pe pârâta SC E. SA Eforie Nord să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie reclamantului imobilul format din construcție tip vilă

(denumită vila INTIM) și terenul aferent în suprafață de 300 mp, situat pe

faleza orașului Eforie Nord, Județul Constanța.

Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de pârâta SC E.

SA Eforie Nord și de intervenienta SC C.S. SRL Constanța au fost respinse ca

nefondate prin decizia nr. 184/A din 5 aprilie 2001 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a IV- a civilă.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel București, cu

referire la recursul pârâtei, a reținut că mobilul revendicat, compus din teren

de 300 mp și construcție tip vilă, a fost dobândit în proprietate de N.V. și N.M.

prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 27056/1942 de fostul

Tribunal Ilfov, Secția Notariat. La data naționalizării locuința era folosită

drept casă de vacanță, iar N.V., cel pe numele căruia a operat naționalizarea,

era inginer la Întreprinderea de Construcții București și se încadra în

categoriile de persoane exceptate de la naționalizare, potrivit art. II din

Decretul 92/1950.

N.M. a decedat la 1 decembrie 1967, iar N.V. la 16 octombrie

1969, succesorii celor doi fiind N.V.M. și N.D.D., iar acesta din urmă a

decedat și el, printr-o tranzacție încheiată, anterior cu reclamantul, a

declarat că este de acord ca întreaga masă succesorală să revină reclamantului.

Cu referire la apelul intervenientei s-a motivat că în mod

corect cererea de intervenție a fost respinsă în principiu, întrucât nu au fost

îndeplinite cerințele art. 49 C. proc. civ., intervenienta putând să-și

valorifice pretențiile pe calea unei acțiuni separate după ce reclamantul va

intra în posesia bunului revendicat.

Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a confiscat

soluția tribunalului , în termen legal au declarat recurs pârâta SC E. SA Eforie

Nord și intervenienta SC C.S. SRL Constanța.

În motivarea recursului pârâta a susținut următoarele critici:

în mod greșit instanțele au apreciat că fără temei și în mod nelegal imobilul a

fost preluat de către stat, iar prin retrocedarea bunului , instanțele și-au

depășit atribuțiile puterii judecătorești ; instanța de apel nu a făcut

nici o referire la motivele invocate de pârâtă privind aplicarea Legii nr. 10/2001 ;

în mod greșit s-a dispus restituirea în natură a imobilului deoarece trebuiau

aplicate prevederile art. 18 alin. (1), lit. c), art. 27 și art. 47 din

Legea nr. 10/2001; instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la probele

depuse în apărare de pârâtă cu referire la titlul de proprietate în temeiul

căruia societatea deține imobilul și anume H.G. nr. 1041/1990 și Ordonanța

Ministrului Turismului nr. 154/1991 cu anexele ce cuprind imobilele ce intră în

patrimoniul societății; nu s-a procedat la o identificare corectă a imobilului.

Recursul pârâtei nu este fondat.

Imobilul revendicat de reclamant , compus din construcție

tip vilă și teren în suprafață de 300 mp, situat în orașul Eforie Nord județul

Constanța a fost dobândit în proprietate de părinții reclamantului, M.V.N. și V.I.N.,

în temeiul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 27056 din 12

septembrie 1942 de fostul Tribunal Ilfov, Secția Notariat, și transcris la

grefa Tribunalului Constanța, secția a III-a, sub nr. 640 din 22 aprilie 1943

(dosar nr. 4835/1997 al Judecătoriei Constanța).

Reclamantul N.V.M. este unicul succesor al defuncților săi

părinți M.V.N. și V.I.N. precum și al fratelui său N.D.D., aspect reținut cu

caracter irevocabil prin decizia nr. 3372 din 4 iulie 2001 a Curții Supreme de

Justiție, secția civilă, proces în care același reclamant a revendicat imobilul

părinților săi din București.

Potrivit art. II din Decretul 92/1950 pentru naționalizarea

unor imobile, nu intră în prevederile acestui act normativ și nu se naționalizează

imobilele proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași,

intelectualilor, profesioniști, pensionarilor. Pe cale de consecință ,

instanțele de fond și de apel au reținut corect că tatăl reclamantului, inginer

la Întreprinderea de Construcții București, făcând parte din categoria socială

a intelectualilor profesioniști, era o persoană exceptată de la naționalizare.

În aceste condiții, imobilul proprietatea acestuia, situat în Orașul Eforie

Nord, nu a trecut în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil.

Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 bunurile

preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de către foștii proprietari

sau succesorii acestora, iar potrivit alin. (3) din același articol, instanțele

judecătorești sub competente să stabilească valabilitatea titlului ;

situație în care se constată că reproșul adus tribunalului și Curții de Apel

București că restituind nemișcătorul, ar fi depășit atributele puterii

judecătorești, este neîntemeiat.

Cu privire la motivele de casare prin care pârâta reproșează

instanțelor că nu au aplicat la speța dedusă judecății prevederile Legii nr. 10/2001,

se constată că această lege a fost adoptată de Camera Deputaților în ședința

din 16 ianuarie 2001 și a fost publicată în M. Of. nr. 75 din 14 februarie

aprilie 1997.

Unul din principiile care guvernează aplicarea legii civile

în timp este cel al neretroactivității legii civile noi, potrivit cu care o

lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc ori se nasc în practică,

după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare, trecute. Într-o altă

formulare, potrivit acestui principiu, trecutul scapă legii civile noi. Acest

principiu este unul constituțional și de drept civil în același timp, fiind

consacrat expres prin art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C.

civ.

Nici prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu s-a

abătut de la acest principiu , mai mult, l-a consacrat și l-a recunoscut în mod

expres. Astfel, potrivit art. 47 alin. (1) din legea citată, prevederile

acesteia sunt aplicabile și acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită

putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea

ei.

Este evident, în speță, că instanțele au interpretat corect

această prevedere, deoarece aplicarea legii civile noi (Legea nr. 10/2001) era

posibilă numai în cazul în care persoana îndreptățită (reclamantul) își exprima

în mod neechivoc voința, fie în sensul renunțării la prezenta judecată,

începută la data de 4 aprilie 1997 potrivit dreptului comun, fie cerând

suspendarea acestei judecăți.

Pe cale de consecință, reproșul adus de pârâtă instanțelor

în sensul că nu au aplicat dispozițiile legii civile noi unui proces început și

finalizat la instanța de fond (4 octombrie 2000) mai înainte de adoptarea și

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, se privește ca nefondat, întrucât,

într-o soluție contrară s-ar încălca principiul constituțional și de drept

civil al neretroactivității legii civile.

Cu referire la motivul de recurs prin care pârâta susține că

instanțele nu au ținut seama de H.G. nr. 1041/1990 și Ordonanța Ministrului

Turismului nr. 154/1991 și că aceste acte ar reprezenta titlul său de

proprietate asupra nemișcătorului, solicitarea nu este întemeiată cât timp, așa

cum s-a demonstrat mai sus, statul care a transmis bunul pârâtei nu a avut constituit

asupra lui un titlu valabil.

De altfel, art. 645 C. civ. prevede că proprietatea se mai

dobândește prin accesiune sau încorporațiune, prin prescripție, prin lege și

prin ocupațiune.

Pe cale de consecință, nici Statul și nici pârâta

subdobânditoare nu a putut dobândi proprietatea asupra bunului prin Hotărâre de

Guvern sau Ordin al unui minister, deoarece acestea nu sunt legi în sensul art.

645 C. civ., întrucât ele se emit în baza și pentru aplicarea legilor.

Imobilul revendicat de reclamant a fost corect identificat

prin expertiza tehnică judiciară întocmită de ing. C.C. din dispoziția

instanței de fond.

Față de cele ce preced, recursul declarat de pârâtă se

privește ca nefondat și va fi respins în consecință.

Cu privire la recursul declarat de intervenienta SC C.S. SRL

Constanța se constată că prin încheierea din 30 ianuarie 2002 i s-a pus în

vedere acestei părți obligația de a plăti taxe judiciare de timbru și timbrul

judiciar la valoarea pretențiilor solicitate, obligație ce a vizat atât fazele

procesuale anterioare , cât și pe acea a recursului și cu toate că

intervenientei i s-a adus la cunoștință în scris această obligație legală, ea

nu s-a conformat.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 146 din 29 iulie 1997

acțiunile, cererile și căile de atac introduse la instanțele judecătorești, cu

excepțiile prevăzute de lege se timbrează în raport cu criteriile stabilite de

art. 2 și art. 3 din lege, iar art. 20 stipulează că taxele de timbru se

plătesc anticipat și neîndeplinirea obligației de plată până la termenul

stabilit se sancționează cu anularea cererii sau acțiunii :

Aceleași prevederi sunt cuprinse și în O.G. nr. 32 din 18

august 1997, cu modificările ulterioare, referitoare la timbrul judiciar.

Chiar dacă soluția dată de instanțe cererii de intervenție principală

este greșită, ea nu poate fi reformată cât timp intervenienta nu a timbrat

cererea de recurs și având în vedere prevalența acestei obligații, recursul

intervenientei va fi anulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E. SA Eforie

Nord împotriva deciziei nr. 184 A din 5 aprilie 2001 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă.

Anulează ca netimbrat recursul declarat de intervenienta SC C.S.

SRL Constanța împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2005.