ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1397/2005

Decizia nr. 1397 Dosar nr. 2389/2001 Asupra recursului de față ; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : La data de 4 aprilie 1997, reclamanții N.V.M. și N.N.D. au chemat în judecată SC E. SA, cu sediul în Eforie Nord, județul Constanța pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată să le lase în deplină proprietate și posesie imobilul compus din construcție și teren în suprafață de 300 mp situat în orașul Eforie Nord, bun care în prezent poartă denumirea de Barul Intim. În motivarea acțiunii reclamanții au susținut că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 27056/1942 de fostul Tribunal Ilfov, Secția Notariat, tatăl lor V.I.N. a dobândit în proprietate imobilul revendicat, reclamanții fiind succesorii acestuia conform certificatului de moștenitor nr. 477/1969 eliberat de fostul Notariat de Stat al sectorului 1 București.

Imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 (poz.5252 din lista anexă) cu încălcarea legii deoarece autorul reclamanților făcea parte din categoria socială a persoanelor exceptate de la aplicarea decretului. Mai afirmă reclamanții că pârâta nu poate invoca în apărare prevederile art. 20 din Legea nr. 15/1990 deoarece bunul revendicat nu face parte legal din patrimoniul său cât timp cel care i l-a înstrăinat, Statul Român, nu a fost proprietarul imobilului. La data de 22 mai 1997 reclamantul N.V.M. a formulat o precizare de acțiune în care a arătat că fratele său N.N.D. a decedat și că reclamantul este singurul său moștenitor. Prin încheierea nr. 1941 din 24 aprilie 1998 Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a dispus strămutarea soluționării procesului de la Judecătoria Constanța, la Judecătoria sectorului 2 București.

La 19 aprilie 1999 SC C.S. SRL Constanța a formulat cerere de intervenție principală, prin care a solicitat ca părțile în proces să-i restituie cheltuielile efectuate de intervenientă pentru lucrările de reparații capitale și de modernizare a imobilului pe care îl deține din 1992 în temeiul unui contract de locație de gestiune. Prin încheierea din 13 mai 1999 Judecătoria sectorului 2 București a « respins cererea de intervenție în nume propriu ca neîntemeiată », iar prin sentința civilă nr. 8108 din 3 iunie 1999 aceeași instanță a admis acțiunea reclamantului astfel cum a fost formulată. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 1920 din 7 iunie 1999 a admis apelul declarat de pârâta SC E. SA Eforie Nord, a desființat sentința judecătorească și a reținut cauza pentru soluționare în primă instanță, având în vedere competența materială după valoare.

În fața Tribunalului București, la data de 13 septembrie 2000, SC C.S. SRL Constanța a promovat o nouă cerere de intervenție principală prin care a solicitat contravaloarea lucrărilor efectuate la imobil și care au sporit valoarea acestuia, estimate provizoriu la suma de 170.000.000 lei, precum și instituirea unui drept de retenție. Prin încheierea din 27 septembrie 2000, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca inadmisibilă în principiu cererea de intervenție sub cuvânt că ea nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 112 C. proc. civ., nu a indicat cu claritate obiectul cererii, iar dreptul pe care îl invocă nu ar fi opozabil nici reclamantului și nici pârâtei. Prin sentința nr. 999 din 4 octombrie 2000 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantul N.V.M.

și a obligat pe pârâta SC E. SA Eforie Nord să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantului imobilul format din construcție tip vilă (denumită vila INTIM) și terenul aferent în suprafață de 300 mp, situat pe faleza orașului Eforie Nord, Județul Constanța. Apelurile declarate împotriva acestei sentințe de pârâta SC E. SA Eforie Nord și de intervenienta SC C.S. SRL Constanța au fost respinse ca nefondate prin decizia nr. 184/A din 5 aprilie 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă. Pentru a decide astfel, Curtea de Apel București, cu referire la recursul pârâtei, a reținut că mobilul revendicat, compus din teren de 300 mp și construcție tip vilă, a fost dobândit în proprietate de N.V.

și N.M. prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 27056/1942 de fostul Tribunal Ilfov, Secția Notariat. La data naționalizării locuința era folosită drept casă de vacanță, iar N.V., cel pe numele căruia a operat naționalizarea, era inginer la Întreprinderea de Construcții București și se încadra în categoriile de persoane exceptate de la naționalizare, potrivit art. II din Decretul 92/1950. N.M. a decedat la 1 decembrie 1967, iar N.V. la 16 octombrie 1969, succesorii celor doi fiind N.V.M. și N.D.D., iar acesta din urmă a decedat și el, printr-o tranzacție încheiată, anterior cu reclamantul, a declarat că este de acord ca întreaga masă succesorală să revină reclamantului. Cu referire la apelul intervenientei s-a motivat că în mod corect cererea de intervenție a fost respinsă în principiu, întrucât nu au fost îndeplinite cerințele art. 49 C. proc.

civ., intervenienta putând să-și valorifice pretențiile pe calea unei acțiuni separate după ce reclamantul va intra în posesia bunului revendicat. Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a confiscat soluția tribunalului , în termen legal au declarat recurs pârâta SC E. SA Eforie Nord și intervenienta SC C.S. SRL Constanța.

În motivarea recursului pârâta a susținut următoarele critici: în mod greșit instanțele au apreciat că fără temei și în mod nelegal imobilul a fost preluat de către stat, iar prin retrocedarea bunului , instanțele și-au depășit atribuțiile puterii judecătorești ; instanța de apel nu a făcut nici o referire la motivele invocate de pârâtă privind aplicarea Legii nr. 10/2001 ; în mod greșit s-a dispus restituirea în natură a imobilului deoarece trebuiau aplicate prevederile art. 18 alin. (1), lit. c), art. 27 și art. 47 din Legea nr. 10/2001; instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la probele depuse în apărare de pârâtă cu referire la titlul de proprietate în temeiul căruia societatea deține imobilul și anume H.G.

nr. 1041/1990 și Ordonanța Ministrului Turismului nr. 154/1991 cu anexele ce cuprind imobilele ce intră în patrimoniul societății; nu s-a procedat la o identificare corectă a imobilului. Recursul pârâtei nu este fondat. Imobilul revendicat de reclamant , compus din construcție tip vilă și teren în suprafață de 300 mp, situat în orașul Eforie Nord județul Constanța a fost dobândit în proprietate de părinții reclamantului, M.V.N. și V.I.N., în temeiul contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 27056 din 12 septembrie 1942 de fostul Tribunal Ilfov, Secția Notariat, și transcris la grefa Tribunalului Constanța, secția a III-a, sub nr. 640 din 22 aprilie 1943 (dosar nr. 4835/1997 al Judecătoriei Constanța).

Reclamantul N.V.M. este unicul succesor al defuncților săi părinți M.V.N. și V.I.N. precum și al fratelui său N.D.D., aspect reținut cu caracter irevocabil prin decizia nr. 3372 din 4 iulie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă, proces în care același reclamant a revendicat imobilul părinților săi din București. Potrivit art. II din Decretul 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, nu intră în prevederile acestui act normativ și nu se naționalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcționarilor, micilor meseriași, intelectualilor, profesioniști, pensionarilor. Pe cale de consecință , instanțele de fond și de apel au reținut corect că tatăl reclamantului, inginer la Întreprinderea de Construcții București, făcând parte din categoria socială a intelectualilor profesioniști, era o persoană exceptată de la naționalizare.

În aceste condiții, imobilul proprietatea acestuia, situat în Orașul Eforie Nord, nu a trecut în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil. Conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de către foștii proprietari sau succesorii acestora, iar potrivit alin. (3) din același articol, instanțele judecătorești sub competente să stabilească valabilitatea titlului ; situație în care se constată că reproșul adus tribunalului și Curții de Apel București că restituind nemișcătorul, ar fi depășit atributele puterii judecătorești, este neîntemeiat. Cu privire la motivele de casare prin care pârâta reproșează instanțelor că nu au aplicat la speța dedusă judecății prevederile Legii nr. 10/2001, se constată că această lege a fost adoptată de Camera Deputaților în ședința din 16 ianuarie 2001 și a fost publicată în M. Of.

nr. 75 din 14 februarie 2001. Reclamantul a promovat prezenta acțiune în revendicare la data de 4 aprilie 1997. Unul din principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp este cel al neretroactivității legii civile noi, potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc ori se nasc în practică, după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare, trecute. Într-o altă formulare, potrivit acestui principiu, trecutul scapă legii civile noi. Acest principiu este unul constituțional și de drept civil în același timp, fiind consacrat expres prin art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ. Nici prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu s-a abătut de la acest principiu , mai mult, l-a consacrat și l-a recunoscut în mod expres.

Astfel, potrivit art. 47 alin. (1) din legea citată, prevederile acesteia sunt aplicabile și acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea ei. Este evident, în speță, că instanțele au interpretat corect această prevedere, deoarece aplicarea legii civile noi (Legea nr. 10/2001) era posibilă numai în cazul în care persoana îndreptățită (reclamantul) își exprima în mod neechivoc voința, fie în sensul renunțării la prezenta judecată, începută la data de 4 aprilie 1997 potrivit dreptului comun, fie cerând suspendarea acestei judecăți.

Pe cale de consecință, reproșul adus de pârâtă instanțelor în sensul că nu au aplicat dispozițiile legii civile noi unui proces început și finalizat la instanța de fond (4 octombrie 2000) mai înainte de adoptarea și intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, se privește ca nefondat, întrucât, într-o soluție contrară s-ar încălca principiul constituțional și de drept civil al neretroactivității legii civile. Cu referire la motivul de recurs prin care pârâta susține că instanțele nu au ținut seama de H.G. nr. 1041/1990 și Ordonanța Ministrului Turismului nr. 154/1991 și că aceste acte ar reprezenta titlul său de proprietate asupra nemișcătorului, solicitarea nu este întemeiată cât timp, așa cum s-a demonstrat mai sus, statul care a transmis bunul pârâtei nu a avut constituit asupra lui un titlu valabil.

De altfel, art. 645 C. civ. prevede că proprietatea se mai dobândește prin accesiune sau încorporațiune, prin prescripție, prin lege și prin ocupațiune. Pe cale de consecință, nici Statul și nici pârâta subdobânditoare nu a putut dobândi proprietatea asupra bunului prin Hotărâre de Guvern sau Ordin al unui minister, deoarece acestea nu sunt legi în sensul art. 645 C. civ., întrucât ele se emit în baza și pentru aplicarea legilor. Imobilul revendicat de reclamant a fost corect identificat prin expertiza tehnică judiciară întocmită de ing. C.C. din dispoziția instanței de fond. Față de cele ce preced, recursul declarat de pârâtă se privește ca nefondat și va fi respins în consecință. Cu privire la recursul declarat de intervenienta SC C.S.

SRL Constanța se constată că prin încheierea din 30 ianuarie 2002 i s-a pus în vedere acestei părți obligația de a plăti taxe judiciare de timbru și timbrul judiciar la valoarea pretențiilor solicitate, obligație ce a vizat atât fazele procesuale anterioare , cât și pe acea a recursului și cu toate că intervenientei i s-a adus la cunoștință în scris această obligație legală, ea nu s-a conformat. Potrivit art. 1 din Legea nr. 146 din 29 iulie 1997 acțiunile, cererile și căile de atac introduse la instanțele judecătorești, cu excepțiile prevăzute de lege se timbrează în raport cu criteriile stabilite de art. 2 și art. 3 din lege, iar art. 20 stipulează că taxele de timbru se plătesc anticipat și neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea cererii sau acțiunii : Aceleași prevederi sunt cuprinse și în O.G.

nr. 32 din 18 august 1997, cu modificările ulterioare, referitoare la timbrul judiciar. Chiar dacă soluția dată de instanțe cererii de intervenție principală este greșită, ea nu poate fi reformată cât timp intervenienta nu a timbrat cererea de recurs și având în vedere prevalența acestei obligații, recursul intervenientei va fi anulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E. SA Eforie Nord împotriva deciziei nr. 184 A din 5 aprilie 2001 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Anulează ca netimbrat recursul declarat de intervenienta SC C.S. SRL Constanța împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2005.