ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3456/2004
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3456/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Deliberând asupra recursurilor
de față,
Prin cererea înregistrată sub nr. 5969
din 18 noiembrie 1997, reclamanta SC T.E. SA București, a solicitat obligarea
pârâtelor SC R. SA București și R.A.R. Mediaș la plata sumei de 1.123.557.492
lei diferență de preț și dobânzi legale cât și cheltuieli de judecată.
Motivându-și acțiunea
reclamanta arată că a livrat către G. din Moldova, în perioada 1993 – 1994
mobilier fabricat în România, pentru a stinge obligațiile de plată către G. din
Moscova.
La data de 23 februarie 1995
s-a încheiat între reclamantă și pârâte un protocol pentru stingerea datoriei
prin care R.A.R. Mediaș se obligă să achite către reclamantă suma de
1.123.557.492 lei diferență de preț, urmând ca după încasarea sumei, reclamanta
să confirme către R. SA operațiunea pentru efectuarea înregistrărilor
corespunzătoare în evidența contabilă.
Tribunalul București, prin
sentința civilă nr. 1919 din 11 mai 1998 a admis, în parte, acțiunea
reclamantei, a obligat-o pe pârâta R.A.R. Mediaș la plata sumei de
1.123.557.492 lei diferență de preț și 19.500.574 lei cheltuieli de judecată
cât și la dobânda legală de 6% pe an, de la data introducerii acțiunii,
respectiv 18 noiembrie 1997 până la 31 ianuarie 1998, data abrogării Decretului
311/1954.
A fost respinsă acțiunea
față de pârâta SC R. SA București.
Pentru a pronunța această
sentință, instanța de fond a reținut că protocolul din 23 februarie 1995 este o
convenție tripartită independentă de orice alt contract nefăcându-se nici o
referire în conținutul acesteia la vreun alt contract.
Prin acest protocol rezultă
că pârâta R.A.R. Mediaș s-a obligat să-i achite reclamantei suma de
1.123.557.492 lei, reprezentând diferență de preț, ea fiind singura care și-a
asumat o obligație de plată.
S-a apreciat că nu se
regăsesc condițiile unei delegații imperfecte reglementate de art. 1132 C. civ.
și doar pârâta R.A.R. Mediaș este în culpă pentru neplata sumei datorate în
baza protocolului, astfel că trebuie să suporte și dobânda.
Împotriva acestei sentințe
au declarat apel atât reclamanta cât și pârâta R.A.R. Mediaș.
Reclamanta critică sentința
susținând că a fost greșit interpretat protocolul astfel că a fost obligată
doar pârâta R.A.R. Mediaș la plata sumei, încălcându-se dispozițiile art. 1132 C.
civ., în baza cărora se impunea obligarea și a pârâtei.
Mai arată reclamanta că suma
solicitată trebuia actualizată cu indicele de inflație, iar dobânda nu a fost
corect calculată.
Pârâta susține că dreptul la
acțiune al reclamantei este prescris având în vedere că diferențele de preț
pretinse sunt aferente anilor 1993 – 1994.
Se mai arată că reclamanta
nu a depus dovada notificării, conform art. 1079 C. civ., iar protocolul a fost
revocat de pârâta R.A.R. prin adresele 2448 din 23 iunie 1995 și 2715 din 17
iulie 1995. A fost invocată și excepția lipsei calității procesuale pasive a
apelantei-pârâte.
Curtea de Apel București,
prin decizia nr. 299 din 31 ianuarie 2000 a respins, ca nefondate, apelurile
reclamantei și pârâtei.
S-a reținut că protocolul
încheiat nu întrunește elementele constitutive ale unei delegații imperfecte,
ci este o convenție prin care pârâta R.A.R. se obligă să achite reclamantei
diferența de preț de 1.123.557.492 lei.
De altfel, din contractul de
comision pentru importul de gaze naturale, comisionarul R. SA se obligă să
realizeze importul, în numele și pe seama comitentului R.A.R., comitenta fiind
cea care trebuia să achite contra-valoarea importului.
Potrivit O.M.I. nr. 1551 din
22 iunie 1992 R.A.R. era coordonator pentru importul de gaze naturale, acesta
urmând a se realiza prin societatea specializată de comerț exterior R. În
contul plății contra-valorii acestui import s-a încheiat între SC T. SA și SC R.
un acord prin care reclamanta a exportat mobilă către G. Rusia, pentru
stingerea obligațiilor de plată pe care le avea de fapt R.A.R., rămânând o
diferență de preț pe care aceasta trebuia să o achite, ea fiind beneficiara
importului de gaze naturale.
Dobânda s-a considerat
corect calculată.
În ceea ce privește apelul
pârâtei instanța de apel a reținut că în mod corect a fost respinsă excepția
prescripției față de recunoașterea făcută prin încheierea protocolului din 23
februarie 1995, prin care pârâta s-a obligat la plată astfel fiind întreruptă
prescripția, conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Având în vedere acest
protocol a fost respinsă și excepția lipsei calității procesuale pasive, pârâta
fiind parte contractuală.
Notificarea prevăzută de art.
1079 C. civ., s-a considerat ca nefiind necesară în raport de dispozițiile art.
43 C. com., potrivit cărora debitorul este de drept în întârziere.
Cu privire la denunțarea
protocolului s-a considerat că o convenție legal făcută presupune pentru
desfacerea sa o modalitate simetrică respectiv un acord de voință, ceea ce în
cauză nu a existat.
Această decizie a fost
atacată cu recurs de către reclamantă și pârâta R.A.R.
Reclamanta susține motivele
prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9, 10 și 11 C. proc. civ. și arată că în mod
greșit s-a reținut că nu a solicitat o expertiză pentru actualizarea sumelor cu
rata inflației. Și exonerarea pârâtei de orice plată este considerată ca
neîntemeiată față de raporturile contractuale dintre părți.
Este criticată și acordarea
dobânzilor doar de la data formulării acțiunii și nu de la data la care
obligația principală a devenit exigibilă.
Recursul pârâtei a vizat
aprecierea eronată a raporturilor contractuale; în opinia acestei părți nu există
relații contractuale decât între SC T. SA și SC R. SA. Se mai susține că
trebuiau luate în considerare adresele prin care R.A.R. revocă protocolul
încheiat.
Curtea Supremă de Justiție,
prin decizia nr. 6765 din 21 noiembrie 2001 a admis recursul reclamantei, a
casat decizia cu privire la apelul acestei părți și a trimis cauza spre
rejudecare aceleiași instanțe.
A fost respins ca nefondat
recursul pârâtei.
Pentru a pronunța această
decizie instanța supremă a reținut că din protocolul încheiat între părți nu
rezultă că pârâta SC R. SA nu ar mai avea nici o obligație din cele pe care le
avusese anterior instituind totodată obligația de plată în sarcina R.A.R. SA.
Se mai reține că protocolul nu a fost contestat în conținutul său și el
reprezintă un contract între părțile semnatare.
Față de stăruința
reclamantei în cererea sa de actualizare a valorii, în raport cu indicele de
inflație, Curtea Supremă a apreciat că se impunea efectuarea unei expertize
contabile, motiv pentru care s-a casat, în parte, decizia și s-a trimis cauza
spre rejudecarea apelului reclamantei indicându-se analizarea și a celorlalte
motive de apel ale reclamantei.
Recursul pârâtei a fost
respins reținându-se că în mod corect instanța de apel a apreciat că aceasta
este ținută să-și îndeplinească obligațiile asumate prin protocolul semnat de
părți la 23 februarie 1995, neputând fi înlăturată forța obligatorie a
protocolului printr-un act unilateral al R.A.R.
Rejudecând apelul
reclamantei, Curtea de Apel București, prin decizia comercială nr. 27 din 24
aprilie 2003 a admis apelul acestei părți, a schimbat sentința în sensul că a
admis acțiunea modificată și a obligat-o pe pârâta T. la plata către reclamantă
a sumei de 26.230.319.975 lei, actualizarea sumei de 1.123.557.492 lei
diferență de preț și 466.478.800 lei cheltuieli de judecată.
S-a luat act că reclamanta a
renunțat la capătul de cerere privind dobânzile și a fost respinsă ca nefondată
acțiunea față de SC R. SA.
Instanța de apel, în
rejudecare, a reținut că prin protocolul din 23 februarie 1995 pârâta R.A.R.
Mediaș s-a obligat să achite reclamantei suma de 1.123.557.492 lei, diferență
de preț, iar mențiunea că după încasarea sumei reclamanta va confirma la R. SA
operațiunea pentru efectuarea înregistrărilor corespunzătoare în evidența
contabilă nu este de natură a reține că în sarcina SC R. s-a stabilit vreo
obligație de plată.
Au fost apreciate ca fiind
corecte reținerile instanței de fond în sensul că pârâta SC R. SA nu s-a
obligat alături sau în locul pârâtei R.A.R. Mediaș să plătească suma
reprezentând plata diferenței de preț.
Protocolul a fost corect
interpretat ca nefiind o delegație imperfectă reglementată de art. 1132 C. civ.
Cererea cu privire la
actualizarea sumei cu indicele de inflație a fost admisă, în temeiul art. 1073 C.
civ., iar suma s-a stabilit pe baza expertizei astfel cum s-a dispus prin
decizia de casare.
Această decizie a fost
atacată cu recurs atât de reclamantă cât și de pârâta T. SA (succesoare R.A.R.).
Reclamanta invocă motivele
prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.
Se arată că, în mod greșit a
fost interpretat protocolul concluzionându-se că nu ar consemna delegația
imperfectă din art. 1132 C. civ. și păstrarea de către R. a calității de
debitor.
Se mai arată că se încalcă art.
315.1 C. proc. civ., care este imperativ și se ignoră că instanța supremă a
casat cu trimitere pronunțându-se asupra calității de debitor a SC R.
Pârâta, în recursul său
invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se arată că au fost
încălcate dispozițiile art. 1132 C. civ., în speță SC R. SA, rămânând debitor
și art. 315.1 C. proc. civ., ignorându-se dezlegarea dată de Curtea Supremă
problemelor de drept, respectiv interpretarea protocolului ca fiind o delegație
imperfectă.
Recursurile sunt nefondate,
pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește recursul
reclamantei se constată că protocolul încheiat între părți este o convenție
independentă de alte raporturi juridice anterioare, întrucât în conținutul său
nu este menționată nici o referire la alte contracte sau raporturi juridice
nefiind îndeplinite cerințele delegației imperfecte reglementate de art. 1132 C.
civ. De asemenea prin acest protocol SC R. nu-și asumă nici o obligație de
plată a sumei de 1.123.557.492 lei, singura sa obligație fiind aceea de a opera
în evidența contabilă înregistrările corespunzătoare. Această obligație nu este
una de a da și instanța supremă prin decizia de casare nu a stabilit că în
cauză ne aflăm în ipoteza delegației imperfecte, prevăzute de art. 1132 C. civ.,
ci doar a făcut considerații referitoare la dispozițiile art. 984 și art. 978 C.
civ.
Referirea privind calitatea
de debitor a SC R. alături de R.A.R. Mediaș, prin decizia de casare este legată
de calificarea obligațiilor din protocol care rămân, prima, a R.A.R. obligație
de plată, de a da, iar cea a SC R. obligație de a face, obligația de a opera în
evidențele contabile.
Instanțele nu pot adăuga în
procesul de interpretare a convențiilor încheiate între părți, obligații pe
care părțile nu le-au trecut în acele convenții, indiferent de raporturile
juridice anterioare dintre părți.
În ceea ce privește recursul
pârâtei T. SA Mediaș și acesta este nefondat, pentru aceleași considerente
referitoare la neîndeplinirea condițiilor, pentru interpretarea protocolului ca
delegație imperfectă, prevăzută de art. 1132 C. civ.
Faptul că protocolul nu
cuprinde nici o mențiune cu privire la stingerea obligațiilor pe care SC R.
le-ar fi putut avea anterior, ea însăși nu înseamnă că aceasta în calitate de
debitor aduce alături un alt debitor, instanțele stabilind că protocolul este o
convenție independentă de obligațiile anterioare dintre părți tocmai, pentru că
părțile au înțeles să-și soluționeze raporturile anterior, iar înscrisul
intitulat protocol este o convenție autonomă și nu o delegație imperfectă prin
care se transmite o datorie, ci este urmare a unor compensări.
Așadar nu au fost încălcate
nici dispozițiile art. 1132 C. civ. și nici art. 315.1 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate,
recursurile declarate de reclamanta SC T.E. SA București și pârâta T. SA Mediaș,
împotriva deciziei nr. 27/ A din 24 aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția
a VI a comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința
publică, astăzi 7 octombrie 2004.