ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3456/2004

Deliberând asupra recursurilor de față, Prin cererea înregistrată sub nr. 5969 din 18 noiembrie 1997, reclamanta SC T.E. SA București, a solicitat obligarea pârâtelor SC R. SA București și R.A.R. Mediaș la plata sumei de 1.123.557.492 lei diferență de preț și dobânzi legale cât și cheltuieli de judecată. Motivându-și acțiunea reclamanta arată că a livrat către G. din Moldova, în perioada 1993 – 1994 mobilier fabricat în România, pentru a stinge obligațiile de plată către G. din Moscova. La data de 23 februarie 1995 s-a încheiat între reclamantă și pârâte un protocol pentru stingerea datoriei prin care R.A.R. Mediaș se obligă să achite către reclamantă suma de 1.123.557.492 lei diferență de preț, urmând ca după încasarea sumei, reclamanta să confirme către R. SA operațiunea pentru efectuarea înregistrărilor corespunzătoare în evidența contabilă.

Tribunalul București, prin sentința civilă nr. 1919 din 11 mai 1998 a admis, în parte, acțiunea reclamantei, a obligat-o pe pârâta R.A.R. Mediaș la plata sumei de 1.123.557.492 lei diferență de preț și 19.500.574 lei cheltuieli de judecată cât și la dobânda legală de 6% pe an, de la data introducerii acțiunii, respectiv 18 noiembrie 1997 până la 31 ianuarie 1998, data abrogării Decretului 311/1954. A fost respinsă acțiunea față de pârâta SC R. SA București. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că protocolul din 23 februarie 1995 este o convenție tripartită independentă de orice alt contract nefăcându-se nici o referire în conținutul acesteia la vreun alt contract. Prin acest protocol rezultă că pârâta R.A.R.

Mediaș s-a obligat să-i achite reclamantei suma de 1.123.557.492 lei, reprezentând diferență de preț, ea fiind singura care și-a asumat o obligație de plată. S-a apreciat că nu se regăsesc condițiile unei delegații imperfecte reglementate de art. 1132 C. civ. și doar pârâta R.A.R. Mediaș este în culpă pentru neplata sumei datorate în baza protocolului, astfel că trebuie să suporte și dobânda. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta cât și pârâta R.A.R. Mediaș. Reclamanta critică sentința susținând că a fost greșit interpretat protocolul astfel că a fost obligată doar pârâta R.A.R. Mediaș la plata sumei, încălcându-se dispozițiile art. 1132 C. civ., în baza cărora se impunea obligarea și a pârâtei.

Mai arată reclamanta că suma solicitată trebuia actualizată cu indicele de inflație, iar dobânda nu a fost corect calculată. Pârâta susține că dreptul la acțiune al reclamantei este prescris având în vedere că diferențele de preț pretinse sunt aferente anilor 1993 – 1994. Se mai arată că reclamanta nu a depus dovada notificării, conform art. 1079 C. civ., iar protocolul a fost revocat de pârâta R.A.R. prin adresele 2448 din 23 iunie 1995 și 2715 din 17 iulie 1995. A fost invocată și excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantei-pârâte. Curtea de Apel București, prin decizia nr. 299 din 31 ianuarie 2000 a respins, ca nefondate, apelurile reclamantei și pârâtei. S-a reținut că protocolul încheiat nu întrunește elementele constitutive ale unei delegații imperfecte, ci este o convenție prin care pârâta R.A.R.

se obligă să achite reclamantei diferența de preț de 1.123.557.492 lei. De altfel, din contractul de comision pentru importul de gaze naturale, comisionarul R. SA se obligă să realizeze importul, în numele și pe seama comitentului R.A.R., comitenta fiind cea care trebuia să achite contra-valoarea importului. Potrivit O.M.I. nr. 1551 din 22 iunie 1992 R.A.R. era coordonator pentru importul de gaze naturale, acesta urmând a se realiza prin societatea specializată de comerț exterior R. În contul plății contra-valorii acestui import s-a încheiat între SC T. SA și SC R. un acord prin care reclamanta a exportat mobilă către G. Rusia, pentru stingerea obligațiilor de plată pe care le avea de fapt R.A.R., rămânând o diferență de preț pe care aceasta trebuia să o achite, ea fiind beneficiara importului de gaze naturale.

Dobânda s-a considerat corect calculată. În ceea ce privește apelul pârâtei instanța de apel a reținut că în mod corect a fost respinsă excepția prescripției față de recunoașterea făcută prin încheierea protocolului din 23 februarie 1995, prin care pârâta s-a obligat la plată astfel fiind întreruptă prescripția, conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Având în vedere acest protocol a fost respinsă și excepția lipsei calității procesuale pasive, pârâta fiind parte contractuală. Notificarea prevăzută de art. 1079 C. civ., s-a considerat ca nefiind necesară în raport de dispozițiile art. 43 C. com., potrivit cărora debitorul este de drept în întârziere. Cu privire la denunțarea protocolului s-a considerat că o convenție legal făcută presupune pentru desfacerea sa o modalitate simetrică respectiv un acord de voință, ceea ce în cauză nu a existat.

Această decizie a fost atacată cu recurs de către reclamantă și pârâta R.A.R. Reclamanta susține motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9, 10 și 11 C. proc. civ. și arată că în mod greșit s-a reținut că nu a solicitat o expertiză pentru actualizarea sumelor cu rata inflației. Și exonerarea pârâtei de orice plată este considerată ca neîntemeiată față de raporturile contractuale dintre părți. Este criticată și acordarea dobânzilor doar de la data formulării acțiunii și nu de la data la care obligația principală a devenit exigibilă. Recursul pârâtei a vizat aprecierea eronată a raporturilor contractuale; în opinia acestei părți nu există relații contractuale decât între SC T. SA și SC R. SA.

Se mai susține că trebuiau luate în considerare adresele prin care R.A.R. revocă protocolul încheiat. Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 6765 din 21 noiembrie 2001 a admis recursul reclamantei, a casat decizia cu privire la apelul acestei părți și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. A fost respins ca nefondat recursul pârâtei. Pentru a pronunța această decizie instanța supremă a reținut că din protocolul încheiat între părți nu rezultă că pârâta SC R. SA nu ar mai avea nici o obligație din cele pe care le avusese anterior instituind totodată obligația de plată în sarcina R.A.R. SA. Se mai reține că protocolul nu a fost contestat în conținutul său și el reprezintă un contract între părțile semnatare.

Față de stăruința reclamantei în cererea sa de actualizare a valorii, în raport cu indicele de inflație, Curtea Supremă a apreciat că se impunea efectuarea unei expertize contabile, motiv pentru care s-a casat, în parte, decizia și s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului reclamantei indicându-se analizarea și a celorlalte motive de apel ale reclamantei. Recursul pârâtei a fost respins reținându-se că în mod corect instanța de apel a apreciat că aceasta este ținută să-și îndeplinească obligațiile asumate prin protocolul semnat de părți la 23 februarie 1995, neputând fi înlăturată forța obligatorie a protocolului printr-un act unilateral al R.A.R.

Rejudecând apelul reclamantei, Curtea de Apel București, prin decizia comercială nr. 27 din 24 aprilie 2003 a admis apelul acestei părți, a schimbat sentința în sensul că a admis acțiunea modificată și a obligat-o pe pârâta T. la plata către reclamantă a sumei de 26.230.319.975 lei, actualizarea sumei de 1.123.557.492 lei diferență de preț și 466.478.800 lei cheltuieli de judecată. S-a luat act că reclamanta a renunțat la capătul de cerere privind dobânzile și a fost respinsă ca nefondată acțiunea față de SC R. SA. Instanța de apel, în rejudecare, a reținut că prin protocolul din 23 februarie 1995 pârâta R.A.R. Mediaș s-a obligat să achite reclamantei suma de 1.123.557.492 lei, diferență de preț, iar mențiunea că după încasarea sumei reclamanta va confirma la R. SA operațiunea pentru efectuarea înregistrărilor corespunzătoare în evidența contabilă nu este de natură a reține că în sarcina SC R. s-a stabilit vreo obligație de plată.

Au fost apreciate ca fiind corecte reținerile instanței de fond în sensul că pârâta SC R. SA nu s-a obligat alături sau în locul pârâtei R.A.R. Mediaș să plătească suma reprezentând plata diferenței de preț. Protocolul a fost corect interpretat ca nefiind o delegație imperfectă reglementată de art. 1132 C. civ. Cererea cu privire la actualizarea sumei cu indicele de inflație a fost admisă, în temeiul art. 1073 C. civ., iar suma s-a stabilit pe baza expertizei astfel cum s-a dispus prin decizia de casare. Această decizie a fost atacată cu recurs atât de reclamantă cât și de pârâta T. SA (succesoare R.A.R.). Reclamanta invocă motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ. Se arată că, în mod greșit a fost interpretat protocolul concluzionându-se că nu ar consemna delegația imperfectă din art. 1132 C. civ.

și păstrarea de către R. a calității de debitor. Se mai arată că se încalcă art. 315.1 C. proc. civ., care este imperativ și se ignoră că instanța supremă a casat cu trimitere pronunțându-se asupra calității de debitor a SC R. Pârâta, în recursul său invocă motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Se arată că au fost încălcate dispozițiile art. 1132 C. civ., în speță SC R. SA, rămânând debitor și art. 315.1 C. proc. civ., ignorându-se dezlegarea dată de Curtea Supremă problemelor de drept, respectiv interpretarea protocolului ca fiind o delegație imperfectă. Recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește recursul reclamantei se constată că protocolul încheiat între părți este o convenție independentă de alte raporturi juridice anterioare, întrucât în conținutul său nu este menționată nici o referire la alte contracte sau raporturi juridice nefiind îndeplinite cerințele delegației imperfecte reglementate de art. 1132 C. civ.

De asemenea prin acest protocol SC R. nu-și asumă nici o obligație de plată a sumei de 1.123.557.492 lei, singura sa obligație fiind aceea de a opera în evidența contabilă înregistrările corespunzătoare. Această obligație nu este una de a da și instanța supremă prin decizia de casare nu a stabilit că în cauză ne aflăm în ipoteza delegației imperfecte, prevăzute de art. 1132 C. civ., ci doar a făcut considerații referitoare la dispozițiile art. 984 și art. 978 C. civ. Referirea privind calitatea de debitor a SC R. alături de R.A.R. Mediaș, prin decizia de casare este legată de calificarea obligațiilor din protocol care rămân, prima, a R.A.R. obligație de plată, de a da, iar cea a SC R. obligație de a face, obligația de a opera în evidențele contabile.

Instanțele nu pot adăuga în procesul de interpretare a convențiilor încheiate între părți, obligații pe care părțile nu le-au trecut în acele convenții, indiferent de raporturile juridice anterioare dintre părți. În ceea ce privește recursul pârâtei T. SA Mediaș și acesta este nefondat, pentru aceleași considerente referitoare la neîndeplinirea condițiilor, pentru interpretarea protocolului ca delegație imperfectă, prevăzută de art. 1132 C. civ.

Faptul că protocolul nu cuprinde nici o mențiune cu privire la stingerea obligațiilor pe care SC R. le-ar fi putut avea anterior, ea însăși nu înseamnă că aceasta în calitate de debitor aduce alături un alt debitor, instanțele stabilind că protocolul este o convenție independentă de obligațiile anterioare dintre părți tocmai, pentru că părțile au înțeles să-și soluționeze raporturile anterior, iar înscrisul intitulat protocol este o convenție autonomă și nu o delegație imperfectă prin care se transmite o datorie, ci este urmare a unor compensări. Așadar nu au fost încălcate nici dispozițiile art. 1132 C. civ. și nici art. 315.1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC T.E. SA București și pârâta T. SA Mediaș, împotriva deciziei nr. 27/ A din 24 aprilie 2003 a Curții de Apel București, secția a VI a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 7 octombrie 2004.