ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3076/2004
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3076/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Deliberând asupra recursului de
față;
Creditoarea SC A. SA a solicitat
deschiderea procedurii de faliment, împotriva debitoarei SC T. SA, motivat de
faptul că aceasta îi datorează, în baza sentinței civile nr. 1390 din 14
octombrie 1996 a Judecătoriei Oravița, suma de 116.000.000 lei și aflându-se în
stare de insolvență, debitoarea nu a achitat datoria.
Tribunalul Caraș Severin, prin
sentința civilă nr. 261 din 6 februarie 2002 a admis acțiunea creditoarei, a
constatat că pârâta datorează reclamantei 116.000.000 lei. Stabilind starea de
insolvență comercială, instanța a dispus deschiderea procedurii prevăzute de
Legea 64/1995 republicată, a desemnat administratorul judiciar. Totodată a fost
respinsă contestația debitoarei.
Pentru a pronunța această sentință
instanța de fond a reținut că pârâta datorează reclamantei suma de 116.000.000
lei creanță care este certă, lichidă și exigibilă, neplătită de 30 de zile. A
fost aplicat art. 29 alin. (1) din Legea 64/1995.
Împotriva acestei sentințe a
declarat recurs debitoarea susținând că acțiunea reclamantei tinde la
executarea creanței de 116.000.000 lei, dar dreptul la acțiune este prescris
având în vedere că sentința pe care se bazează cererea de executare colectivă
este 1340 din 14 octombrie 1996 a Judecătoriei Oravița.
Curtea de Apel Timișoara, prin
decizia civilă nr. 775 din 27 iunie 2002 a respins ca nefondat recursul
debitoarei reținând că în perioada 28 ianuarie 1997, când s-a cerut executarea
și până la 4 februarie 2000, când s-a fixat termen pentru aplicarea
sechestrului, termenul de prescripție a executării nu a curs astfel încât
cererea creditoarei nu este prescrisă.
Împotriva acestei decizii a formulat
recurs în anulare Procurorul General, susținând că s-a încălcat esențial legea,
respectiv art. 24 din Legea 64/1995, art. 6 din Decretul 167/1958.
Se arată că art. 16 lit. c) din
Decretul 167/1958, stabilește că prescripția se întrerupe printr-un act de
executare însă după fiecare act de executare începe să curgă un nou termen de
prescripție.
Se consideră că executorul
judecătoresc nu putea să stabilească între două acte de executare succesive, un
interval mai mare decât termenul de prescripție.
În sprijinul acestei opinii este
invocată și sentința civilă nr. 471 din 4 martie 2002 a Judecătoriei Oravița
rămasă irevocabilă, prin decizia nr. 898 din 11 septembrie 2002 a Curții de
Apel Timișoara, prin care s-au anulat actele de executare silită întocmite de
executorul judecătoresc G.L. și s-a constatat prescris titlul executoriu.
Recursul este nefondat, pentru
următoarele considerente:
Referitor la admisibilitatea
recursului în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 330 C. proc. civ., pusă în
discuție din oficiu se constată că încălcarea esențială a legii, care determină
o soluționare greșită a cauzei pe fond nu se referă la caracterul normei
încălcate în sensul că aceasta nu poate fi decât de drept substanțial și nu și
o normă de drept procedural ci se referă la modul de soluționare a cauzei.
Încălcarea esențială a oricărui gen
de normă, de drept substanțial sau procedural, de natură a determina
soluționarea pe fond a cauzei este sensul normei din art. 330 C. proc. civ.
Nu se poate considera admisibil un
recurs în anulare, împotriva unei hotărâri prin care s-a casat cu trimitere
spre rejudecare, fără a se soluționa cauza pe fond sau împotriva unei hotărâri,
prin care s-a suspendat judecata cauzei dar orice soluție pe fond poate fi
atacată cu recurs în anulare dacă este rezultatul unei încălcări esențiale a
legii, care determină soluționarea greșită a cauzei.
Pe de altă parte dispozițiile Legii
64/1995 modificată, nu pot fi considerate generic norme procedurale.
Faptul că această lege instituie un
tratament juridic special debitorilor ajunși în stare de insolvență nu înseamnă
că toate normele sale sunt de procedură și soluționând, astfel de cauze
judecătorii nu aplică norme de drept substanțial.
Doar denumirea de procedura
reorganizării sau falimentului aplicată acestui regim juridic special nu este
suficientă pentru a considera că întreaga lege conține doar norme de procedură
și că, de plan, nu este admisibil un recurs în anulare pentru că nu se soluționează
nimic pe fond, ci doar procedural în aceste cazuri.
Soluționarea pe fond nu este
echivalentă cu aplicarea de norme de drept substanțial.
În speță, pentru deschiderea
procedurii de reorganizare sau faliment, instanța analizează creanța și starea
de insolvență pronunțându-se pe aspecte de drept substanțial și nu procedural.
Soluția a fost determinată de modul de aplicare a prescripției, care este o
excepție ce afectează însăși creanța pe baza căreia s-a cerut aplicarea Legii
64/1995 modificată.
Referitor la excepția privind
caracterul de normă de ordine publică a prescripției, se reține că este o
chestiune de lege aferenta ce va putea fi analizată doar după modificarea
Codului civil și în raport de modul în care va fi adoptat proiectul noului cod.
În cauză nu a fost formulată nici o
excepție de neconstituționalitate, privind normele ce reglementează prescripția
extinctivă astfel încât și această excepție ce pune în discuție admisibilitatea
recursului în anulare se va respinge.
Procurorul General consideră că în
mod greșit a fost aplicat art. 16 din Decretul 167/1958, apreciindu-se că
prescripția a fost întreruptă pe perioada cuprinsă între data când s-a cerut
executarea și data când s-a fixat termen, pentru aplicarea sechestrului.
Se apreciază că după fiecare act de
executare curge un nou termen de prescripție și că executorul judecătoresc nu
putea stabili între două acte de executare succesive un interval mai mare decât
termenul de prescripție, astfel că dreptul la acțiune al creditoarei este
prescris.
Întreaga practică judiciară și
doctrina consideră că după fiecare act de executare curge un nou termen de
prescripție, dar în speță creditorul a cerut executarea și primul act de
executare a fost la 4 februarie 2000.
Ar fi greșit și esențial nelegal tocmai
a lăsa la latitudinea executorului judecătoresc să facă să se prescrie o
creanță prin modul administrativ arbitrar și abuziv, în care fixează datele de
realizare a actelor de executare ce i se cer.
Prescripția extinctivă este o
sancțiune a inacțiunii creditorului, ori creditoarea în speță a acționat cerând
executarea și a avut încredere în executorul judecătoresc că acesta va acționa
conform legii și va îndeplini actele de executare pe care creditoarea le-a
cerut.
Ipoteza prevăzută de art. 16 lit. c)
din Decretul 167/1958 a operat la data de 28 ianuarie 1997, când creditoarea a
cerut executarea. De la această dată nu s-a făcut de către executorul
judecătoresc nici un act de executare, pentru a se putea susține că nu aflăm
între două acte de executare.
Chiar dacă obiectiv sau prin abuzul
executorului judecătoresc termenul de trei ani a fost depășit el nu reprezintă
termenul de prescripție, pentru că prescripția se întrerupsese la data
depunerii cererii de executare.
Față de data sentinței pe care se
bazează executarea, 1340 din 14 octombrie 1996 a Judecătoriei Oravița, cererea
de executare depusă la 28 ianuarie 1997 nu este prescrisă, iar ulterior
prescripția este întreruptă astfel încât soluția instanțelor este legală, motiv
pentru care urmează a fi respins ca nefondat recursul în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul în anulare
declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație
și Justiție, împotriva sentinței nr. 261 din 6 februarie 2002 a Tribunalului
Caraș Severin și a deciziei nr. 775 din 27 iunie 2003 a Curții de Apel
Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.
Irevocabilă.
Pronunțata în ședință publică,
astăzi 29 septembrie 2004.