ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3076/2004

Deliberând asupra recursului de față; Creditoarea SC A. SA a solicitat deschiderea procedurii de faliment, împotriva debitoarei SC T. SA, motivat de faptul că aceasta îi datorează, în baza sentinței civile nr. 1390 din 14 octombrie 1996 a Judecătoriei Oravița, suma de 116.000.000 lei și aflându-se în stare de insolvență, debitoarea nu a achitat datoria. Tribunalul Caraș Severin, prin sentința civilă nr. 261 din 6 februarie 2002 a admis acțiunea creditoarei, a constatat că pârâta datorează reclamantei 116.000.000 lei. Stabilind starea de insolvență comercială, instanța a dispus deschiderea procedurii prevăzute de Legea 64/1995 republicată, a desemnat administratorul judiciar. Totodată a fost respinsă contestația debitoarei.

Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că pârâta datorează reclamantei suma de 116.000.000 lei creanță care este certă, lichidă și exigibilă, neplătită de 30 de zile. A fost aplicat art. 29 alin. (1) din Legea 64/1995. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs debitoarea susținând că acțiunea reclamantei tinde la executarea creanței de 116.000.000 lei, dar dreptul la acțiune este prescris având în vedere că sentința pe care se bazează cererea de executare colectivă este 1340 din 14 octombrie 1996 a Judecătoriei Oravița. Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 775 din 27 iunie 2002 a respins ca nefondat recursul debitoarei reținând că în perioada 28 ianuarie 1997, când s-a cerut executarea și până la 4 februarie 2000, când s-a fixat termen pentru aplicarea sechestrului, termenul de prescripție a executării nu a curs astfel încât cererea creditoarei nu este prescrisă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs în anulare Procurorul General, susținând că s-a încălcat esențial legea, respectiv art. 24 din Legea 64/1995, art. 6 din Decretul 167/1958. Se arată că art. 16 lit. c) din Decretul 167/1958, stabilește că prescripția se întrerupe printr-un act de executare însă după fiecare act de executare începe să curgă un nou termen de prescripție. Se consideră că executorul judecătoresc nu putea să stabilească între două acte de executare succesive, un interval mai mare decât termenul de prescripție. În sprijinul acestei opinii este invocată și sentința civilă nr. 471 din 4 martie 2002 a Judecătoriei Oravița rămasă irevocabilă, prin decizia nr. 898 din 11 septembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara, prin care s-au anulat actele de executare silită întocmite de executorul judecătoresc G.L.

și s-a constatat prescris titlul executoriu. Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Referitor la admisibilitatea recursului în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 330 C. proc. civ., pusă în discuție din oficiu se constată că încălcarea esențială a legii, care determină o soluționare greșită a cauzei pe fond nu se referă la caracterul normei încălcate în sensul că aceasta nu poate fi decât de drept substanțial și nu și o normă de drept procedural ci se referă la modul de soluționare a cauzei. Încălcarea esențială a oricărui gen de normă, de drept substanțial sau procedural, de natură a determina soluționarea pe fond a cauzei este sensul normei din art. 330 C. proc. civ.

Nu se poate considera admisibil un recurs în anulare, împotriva unei hotărâri prin care s-a casat cu trimitere spre rejudecare, fără a se soluționa cauza pe fond sau împotriva unei hotărâri, prin care s-a suspendat judecata cauzei dar orice soluție pe fond poate fi atacată cu recurs în anulare dacă este rezultatul unei încălcări esențiale a legii, care determină soluționarea greșită a cauzei. Pe de altă parte dispozițiile Legii 64/1995 modificată, nu pot fi considerate generic norme procedurale. Faptul că această lege instituie un tratament juridic special debitorilor ajunși în stare de insolvență nu înseamnă că toate normele sale sunt de procedură și soluționând, astfel de cauze judecătorii nu aplică norme de drept substanțial.

Doar denumirea de procedura reorganizării sau falimentului aplicată acestui regim juridic special nu este suficientă pentru a considera că întreaga lege conține doar norme de procedură și că, de plan, nu este admisibil un recurs în anulare pentru că nu se soluționează nimic pe fond, ci doar procedural în aceste cazuri. Soluționarea pe fond nu este echivalentă cu aplicarea de norme de drept substanțial. În speță, pentru deschiderea procedurii de reorganizare sau faliment, instanța analizează creanța și starea de insolvență pronunțându-se pe aspecte de drept substanțial și nu procedural. Soluția a fost determinată de modul de aplicare a prescripției, care este o excepție ce afectează însăși creanța pe baza căreia s-a cerut aplicarea Legii 64/1995 modificată.

Referitor la excepția privind caracterul de normă de ordine publică a prescripției, se reține că este o chestiune de lege aferenta ce va putea fi analizată doar după modificarea Codului civil și în raport de modul în care va fi adoptat proiectul noului cod. În cauză nu a fost formulată nici o excepție de neconstituționalitate, privind normele ce reglementează prescripția extinctivă astfel încât și această excepție ce pune în discuție admisibilitatea recursului în anulare se va respinge. Procurorul General consideră că în mod greșit a fost aplicat art. 16 din Decretul 167/1958, apreciindu-se că prescripția a fost întreruptă pe perioada cuprinsă între data când s-a cerut executarea și data când s-a fixat termen, pentru aplicarea sechestrului.

Se apreciază că după fiecare act de executare curge un nou termen de prescripție și că executorul judecătoresc nu putea stabili între două acte de executare succesive un interval mai mare decât termenul de prescripție, astfel că dreptul la acțiune al creditoarei este prescris. Întreaga practică judiciară și doctrina consideră că după fiecare act de executare curge un nou termen de prescripție, dar în speță creditorul a cerut executarea și primul act de executare a fost la 4 februarie 2000. Ar fi greșit și esențial nelegal tocmai a lăsa la latitudinea executorului judecătoresc să facă să se prescrie o creanță prin modul administrativ arbitrar și abuziv, în care fixează datele de realizare a actelor de executare ce i se cer.

Prescripția extinctivă este o sancțiune a inacțiunii creditorului, ori creditoarea în speță a acționat cerând executarea și a avut încredere în executorul judecătoresc că acesta va acționa conform legii și va îndeplini actele de executare pe care creditoarea le-a cerut. Ipoteza prevăzută de art. 16 lit. c) din Decretul 167/1958 a operat la data de 28 ianuarie 1997, când creditoarea a cerut executarea. De la această dată nu s-a făcut de către executorul judecătoresc nici un act de executare, pentru a se putea susține că nu aflăm între două acte de executare. Chiar dacă obiectiv sau prin abuzul executorului judecătoresc termenul de trei ani a fost depășit el nu reprezintă termenul de prescripție, pentru că prescripția se întrerupsese la data depunerii cererii de executare.

Față de data sentinței pe care se bazează executarea, 1340 din 14 octombrie 1996 a Judecătoriei Oravița, cererea de executare depusă la 28 ianuarie 1997 nu este prescrisă, iar ulterior prescripția este întreruptă astfel încât soluția instanțelor este legală, motiv pentru care urmează a fi respins ca nefondat recursul în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței nr. 261 din 6 februarie 2002 a Tribunalului Caraș Severin și a deciziei nr. 775 din 27 iunie 2003 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2004.