ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7897/2004

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 22 august 2003, la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, reclamanta O.E. a chemat în judecată Uniunea Avocaților din România, solicitând obligarea acesteia, să-i comunice decizia prin care i s-a respins cererea de restituire a onorariului de avocat. În motivarea acțiunii, reclamanta arată că prin cererea adresată pârâtei, la 27 mai 2002, a solicitat obligarea avocatului C.T., din cadrul Baroului Dolj, să-i restituie onorariul de avocat, pe care l-a achitat acestuia, pentru a o apăra într-un proces. Mai arată că în luna septembrie 2002, a primit o adresă de la pârâtă, prin care i s-a comunicat că i-a fost respinsă solicitarea, de către Comisia Permanentă, dar nu i s-a trimis decizia acesteia, cu toate că a făcut repetate cereri, pentru a i se comunica.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care invocă excepția de necompetență teritorială a Curții de Apel București, în soluționarea cauzei, solicitând declinarea competenței, în favoarea curții de apel în raza căreia își are domiciliul, reclamanta. În ce privește fondul cauzei, consideră că cererea este nefondată, pentru că se comunică numai actele administrative supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 51/1995, între care nu se cuprind contestațiile, reclamațiile și plângerile privind onorariile, care se rezolvă de Consiliul baroului și de Comisia Permanentă a Uniunii Avocaților din România, acestea comunicându-i reclamantei, soluțiile luate. Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1439 din 25 septembrie 2003, și-a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel Pitești.

Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 272/F-C din 10 noiembrie 2003, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând că nu există un refuz nejustificat al pârâtei, în rezolvarea cererii reclamantei, în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990, pentru că acesteia i s-a comunicat modul de soluționare a plângerii și pentru că Legea nr. 51/1995, nu prevede emiterea unei decizii în acest sens, ci folosește sintagma „soluție”. Reclamanta a declarat recurs împotriva sentinței, susținând că instanța nu s-a pronunțat asupra mijloacelor sale de apărare și anume, asupra cererii de suspendare a cauzei, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ. și asupra solicitării, ca pârâta să comunice înscrisul întocmit în urma soluționării plângerii.

Recursul este nefondat. Conform prevederilor art. 31 din Legea nr. 51/1995, pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată, „Contestațiile și reclamațiile privind onorariile, se soluționează de consiliul baroului. Deciziile consiliului baroului pot fi atacate cu plângere, la Comisia permanentă, a cărei soluție este definitivă.” În cauză sunt aplicabile aceste dispoziții, care prevăd o procedură specială necontencioasă. Recurenta s-a adresat, inițial, Baroului Dolj, solicitând restituirea onorariului în sumă de 2.400.000 lei, achitat unui avocat din cadrul baroului, respectiv pentru susținerea intereselor sale într-un proces. Prin adresa nr. 587 din 27 decembrie 2001, Baroul Dolj i-a comunicat că cererea i s-a respins ca neîntemeiată.

Ulterior, recurenta s-a adresat cu plângere, Comisiei Permanente a Uniunii Avocaților din România, soluționată în ședința din 6 septembrie 2002, prin respingerea acesteia, ca neîntemeiată, rezultat ce i s-a comunicat cu adresa nr. 109/2002/S din 11 septembrie 2002, la care s-a revenit cu adresa nr. 109/S din 27 martie 2003, prin care s-a indicat motivul respingerii plângerii. Recurenta a stăruit în a i se comunica decizia emisă de Comisia permanentă, dar cum aceasta nu a emis o decizie, ci a dat o soluție de respingere a plângerii, nu avea cum să-i trimită un astfel de act. De altfel, Legea nr. 51/1995 nu a prevăzut o anumită formă pe care să o îmbrace măsura luată de Comisia permanentă, în urma soluționării plângerilor.

Ca atare, nu se constată că a existat un refuz nejustificat al intimatei, în rezolvarea cererii recurentei. Trebuie reținut și că în fața organelor din sistemul avocaturii a existat o procedură specială, necontencioasă, prealabilă adresării instanței de judecată, intervenită în urma unui conflict de drept civil, rezultând dintr-un mandat dat de recurentă, pentru reprezentarea acesteia într-un proces. Chiar dacă printr-o cerere înregistrată la 22 septembrie 2003, la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, recurenta-reclamantă a solicitat suspendarea judecății, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la data primirii răspunsului de la intimata-pârâtă, trebuie reținut că textul invocat era aplicabil situației în care exista un alt proces, de rezolvarea căruia depindea soluționarea cauzei de față, ceea ce nu este cazul.

Dar, ulterior, în fața instanței Curții de Apel Pitești, recurenta nici n-a mai stăruit în această cerere. Cum se constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, se va respinge recursul, ca nefondat, în temeiul art. 299 și 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de O.E. împotriva sentinței civile nr. 272/F-C din 10 noiembrie 2003 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 octombrie 2004.