ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 7897/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 22 august 2003, la Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, reclamanta O.E. a chemat în judecată Uniunea Avocaților din

România, solicitând obligarea acesteia, să-i comunice decizia prin care i s-a

respins cererea de restituire a onorariului de avocat.

În motivarea acțiunii,

reclamanta arată că prin cererea adresată pârâtei, la 27 mai 2002, a solicitat

obligarea avocatului C.T., din cadrul Baroului Dolj, să-i restituie onorariul

de avocat, pe care l-a achitat acestuia, pentru a o apăra într-un proces.

Mai arată că în luna

septembrie 2002, a primit o adresă de la pârâtă, prin care i s-a comunicat că

i-a fost respinsă solicitarea, de către Comisia Permanentă, dar nu i s-a trimis

decizia acesteia, cu toate că a făcut repetate cereri, pentru a i se comunica.

Pârâta a formulat

întâmpinare, prin care invocă excepția de necompetență teritorială a Curții de

Apel București, în soluționarea cauzei, solicitând declinarea competenței, în

favoarea curții de apel în raza căreia își are domiciliul, reclamanta.

În ce privește fondul

cauzei, consideră că cererea este nefondată, pentru că se comunică numai actele

administrative supuse căilor de atac prevăzute de Legea nr. 51/1995, între care

nu se cuprind contestațiile, reclamațiile și plângerile privind onorariile,

care se rezolvă de Consiliul baroului și de Comisia Permanentă a Uniunii

Avocaților din România, acestea comunicându-i reclamantei, soluțiile luate.

Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 1439 din 25 septembrie

2003, și-a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de

Apel Pitești.

Curtea de Apel Pitești, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 272/F-C din 10

noiembrie 2003, a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând că nu există un

refuz nejustificat al pârâtei, în rezolvarea cererii reclamantei, în sensul art.

1 din Legea nr. 29/1990, pentru că acesteia i s-a comunicat modul de

soluționare a plângerii și pentru că Legea nr. 51/1995, nu prevede emiterea

unei decizii în acest sens, ci folosește sintagma „soluție”.

Reclamanta a declarat recurs

împotriva sentinței, susținând că instanța nu s-a pronunțat asupra mijloacelor

sale de apărare și anume, asupra cererii de suspendare a cauzei, în baza art. 244

pct. 1 C. proc. civ. și asupra solicitării, ca pârâta să comunice înscrisul

întocmit în urma soluționării plângerii.

Recursul este nefondat.

Conform prevederilor art. 31

din Legea nr. 51/1995, pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat,

republicată, „Contestațiile și reclamațiile privind onorariile, se soluționează

de consiliul baroului. Deciziile consiliului baroului pot fi atacate cu

plângere, la Comisia permanentă, a cărei soluție este definitivă.”

În cauză sunt aplicabile

aceste dispoziții, care prevăd o procedură specială necontencioasă.

Recurenta s-a adresat,

inițial, Baroului Dolj, solicitând restituirea onorariului în sumă de 2.400.000

lei, achitat unui avocat din cadrul baroului, respectiv pentru susținerea

intereselor sale într-un proces.

Prin adresa nr. 587 din 27

decembrie 2001, Baroul Dolj i-a comunicat că cererea i s-a respins ca

neîntemeiată.

Ulterior, recurenta s-a

adresat cu plângere, Comisiei Permanente a Uniunii Avocaților din România,

soluționată în ședința din 6 septembrie 2002, prin respingerea acesteia, ca

neîntemeiată, rezultat ce i s-a comunicat cu adresa nr. 109/2002/S din 11

septembrie 2002, la care s-a revenit cu adresa nr. 109/S din 27 martie 2003,

prin care s-a indicat motivul respingerii plângerii.

Recurenta a stăruit în a i

se comunica decizia emisă de Comisia permanentă, dar cum aceasta nu a emis o

decizie, ci a dat o soluție de respingere a plângerii, nu avea cum să-i trimită

un astfel de act.

De altfel, Legea nr. 51/1995

nu a prevăzut o anumită formă pe care să o îmbrace măsura luată de Comisia

permanentă, în urma soluționării plângerilor.

Ca atare, nu se constată că

a existat un refuz nejustificat al intimatei, în rezolvarea cererii recurentei.

Trebuie reținut și că în fața

organelor din sistemul avocaturii a existat o procedură specială,

necontencioasă, prealabilă adresării instanței de judecată, intervenită în urma

unui conflict de drept civil, rezultând dintr-un mandat dat de recurentă,

pentru reprezentarea acesteia într-un proces.

Chiar dacă printr-o cerere

înregistrată la 22 septembrie 2003, la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, recurenta-reclamantă a solicitat suspendarea

judecății, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la data primirii

răspunsului de la intimata-pârâtă, trebuie reținut că textul invocat era

aplicabil situației în care exista un alt proces, de rezolvarea căruia depindea

soluționarea cauzei de față, ceea ce nu este cazul.

Dar, ulterior, în fața

instanței Curții de Apel Pitești, recurenta nici n-a mai stăruit în această

cerere.

Cum se constată că hotărârea

instanței de fond este legală și temeinică, se va respinge recursul, ca

nefondat, în temeiul art. 299 și 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de O.E. împotriva sentinței civile nr. 272/F-C din 10 noiembrie 2003 a Curții

de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 octombrie 2004.