ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2569/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin cererea înregistrată sub nr. 95/2003 pe rolul Tribunalului București, reclamantul B.A.I. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata contravalorii a 1.354.000 mc lemne de esență fag. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că lemnele de foc aparținând tatălui său au fost naționalizate conform Legii nr. 119/1998, cu acest prilej întocmindu-se și un proces verbal, pentru lemnele confiscate nefiind acordate despăgubiri. Reclamantul a mai arătat că s-a adresat cu notificare Ministerului Lucrărilor Publice Transport și Locuințe, Direcției Regionale CFR Craiova, orașului Bumbești-Jiu, Târgu Jiu, precum și Prefecturii Județului Gorj și față de răspunsurile primite, a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în raport de dispozițiile art. 26 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 249 din 21 aprilie 2003, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca inadmisibilă cererea formulată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001, în care se precizează că fac obiectul acestei legi imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, precum și dispozițiile art. 466 C. civ., conform cărora „arborii ce se taie devin mobile”. Instanța a reținut că obiectul cererii reclamantului nu îl constituie un bun imobil pentru a fi incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001, ci 1.354.000 mc lemne esență fag, care constituie bunuri mobile, în speță nefiind vorba de arbori prinși în rădăcini.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul, susținând că soluția instanței de fond este greșită, deoarece din procesul-verbal de preluare a lemnelor, încheiat la data de 31 iulie 1948, rezultă că cea mai mare parte a arborilor erau încă în picioare la data naționalizării. În acest sens, reclamantul a arătat că numai 60.000 mc erau tăiați și se aflau pe rampă în gara Meri, restul lemnelor (1.294.000 mc) fiind preluate direct din pădure, netăiate, din două puncte: pe munte și Valea pârâului Bratu. În consecință, reclamantul a susținut că arborii nefiind tăiați, erau bunuri imobile, putând constitui obiectul Legii nr. 10/2001. Prin decizia nr. 676/A din 10 decembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a III–a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut că din procesul-verbal încheiat la data de 31 iulie 1948, cu ocazia naționalizării, rezultă că autorul reclamantului a predat Economatului CFR din Craiova „următoarele cantități de lemne fasonate” conchizând că naționalizarea nu a privit arbori prinși în rădăcini, aceștia neputând fi fasonați. Instanța a arătat că precizarea făcută în procesul-verbal, în sensul că o parte din cantitate se află în Gara Meri, pe rampă, iar o altă parte pe munte, respectiv pe Valea pârâului Bratu, trebuie interpretată în sensul că respectiva cantitate de lemne fasonate se afla depozitată în acele locuri, apreciind că instanța a aplicat corect dispozițiile art. 466 C. civ.

Totodată, instanța a apreciat că Legea nr. 10/2001, pe care reclamantul și-a întemeiat cererea, nu este aplicabilă speței, invocând în acest sens prevederile art. 6 alin. (1) din lege, potrivit cărora „Prin imobile în sensul prezentei legi se înțelege terenurile cu sau fără construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcții, inclusiv terenurile fără construcții afectate de lucrări de investiții de interes public aprobate, dacă nu a început construcția acestora”. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul susținând că instanța a încălcat prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care se referă la oricare dintre destinațiile avute de imobile la data preluării în mod abuziv.

Susține reclamantul că în mod greșit a reținut instanța că la data naționalizării lemnele erau bunuri mobile, fiind tăiate, câtă vreme cu actul de vânzare-cumpărare încheiat între el și tatăl său, dovedește că cea mai mare parte a lemnelor se găsea sub forma unor arbori netăiați. Reclamantul mai susține că în cuprinsul notificării a menționat că este moștenitorul de drept al tatălui său, având și calitatea de cumpărător al lemnelor în picioare, conform actului de vânzare-cumpărare-convenție. La data de 11 noiembrie 2004, reclamantul B.A.I. a depus o completare a motivelor de recurs. Recursul va fi respins, pentru considerentele ce urmează. Deși reclamantul nu a invocat vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., criticile formulate pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În raport de conținutul procesului verbal încheiat la data de 31 iulie 1948 cu ocazia preluării materialului lemnos aparținând autorului reclamantului, în care se menționează predarea de către acesta a unei cantități de 1.354.000 mc de lemne „fasonate”, în mod corect instanța de apel a reținut că lemnele ce au format obiectul naționalizării constituie bunuri mobile în sensul art. 466 C. civ. Drept urmare, confirmând soluția primei instanțe, curtea de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1 și art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reținând că dispozițiile acestei legi nu sunt aplicabile speței.

Cu ocazia judecării recursului, reclamantul a depus un înscris sub semnătură privată din data de 7 iunie 1948, intitulat „contract de vânzare-cumpărare-convenție”, încheiat între el în calitate de cumpărător și tatăl său B.A. în calitate de vânzător, prin care acesta înstrăina fiului său o cantitate de 1.454.105 mc material lemnos, din care 60.000 mc lemne fasonate pe rampa CFR Meri, 860.950 mc arbori netăiați în picioare pe munte și 535.155 mc arbori netăiați în picioare pe valea pârâului Bratu. Trebuie observat că pentru prima dată în recurs, reclamantul exhibă acest înscris. De altfel, contrar susținerilor reclamantului, acesta nu s-a referit în cuprinsul notificării la acest act de vânzare-cumpărare.

Trecerea sub tăcere de către reclamant a actului de vânzare-cumpărare duce la concluzia că între data de 7 iunie 1948 când acesta a fost încheiat și data de 31 iulie 1948, când s-a întocmit procesul-verbal de predare-primire, arborii au fost tăiați în totalitate și că mențiunile din procesul-verbal, semnat de autorul reclamantului, corespund realității. Ca atare, înscrisul prezentat de reclamant, chiar dacă ar fi fost cunoscut de instanța de fond, nu era de natură să schimbe soluția procesului, cu atât mai mult cu cât instanța în mod corect a respins acțiunea, reținând că obiectul acesteia îl constituie 1.354.000 mc lemne esență fag. De altfel, atât în cuprinsul acțiunii, cât și al notificării adresate instituțiilor mai înainte menționate, reclamantul nu s-a referit la arborii netăiați care au fost preluați de la autorul său.

Pentru considerentele ce preced, se va respinge recursul declarat de reclamant. Înalta Curte nu va analiza motivele de recurs formulate de reclamant prin cererea completatoare, deoarece au fost depuse cu depășirea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamantul B.A.I. împotriva deciziei nr. 676 A din 16 decembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 martie 2005.