ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2569/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele :

Prin cererea înregistrată sub nr. 95/2003

pe rolul Tribunalului București, reclamantul B.A.I. a chemat în judecată Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la

plata contravalorii a 1.354.000 mc lemne de esență fag.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat

că lemnele de foc aparținând tatălui său au fost naționalizate conform Legii

nr. 119/1998, cu acest prilej întocmindu-se și un proces verbal, pentru lemnele

confiscate nefiind acordate despăgubiri.

Reclamantul a mai arătat că s-a adresat

cu notificare Ministerului Lucrărilor Publice Transport și Locuințe, Direcției

Regionale CFR Craiova, orașului Bumbești-Jiu, Târgu Jiu, precum și Prefecturii

Județului Gorj și față de răspunsurile primite, a chemat în judecată Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în raport de dispozițiile art. 26

alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 249 din 21

aprilie 2003, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca

inadmisibilă cererea formulată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a avut în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001, în

care se precizează că fac obiectul acestei legi imobilele preluate în mod

abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane

juridice în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, precum și dispozițiile

art. 466 C. civ., conform cărora „arborii ce se taie devin mobile”.

Instanța a reținut că obiectul cererii

reclamantului nu îl constituie un bun imobil pentru a fi incidente dispozițiile

Legii nr. 10/2001, ci 1.354.000 mc lemne esență fag, care constituie bunuri

mobile, în speță nefiind vorba de arbori prinși în rădăcini.

Împotriva acestei sentințe a formulat

apel reclamantul, susținând că soluția instanței de fond este greșită, deoarece

din procesul-verbal de preluare a lemnelor, încheiat la data de 31 iulie 1948,

rezultă că cea mai mare parte a arborilor erau încă în picioare la data

naționalizării.

În acest sens, reclamantul a arătat că

numai 60.000 mc erau tăiați și se aflau pe rampă în gara Meri, restul lemnelor

(1.294.000 mc) fiind preluate direct din pădure, netăiate, din două puncte: pe

munte și Valea pârâului Bratu.

În consecință, reclamantul a susținut că

arborii nefiind tăiați, erau bunuri imobile, putând constitui obiectul Legii

nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 676/A din 10 decembrie

2003, Curtea de Apel București, secția a III–a civilă, a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamant.

Pentru a pronunța această decizie,

instanța a reținut că din procesul-verbal încheiat la data de 31 iulie 1948, cu

ocazia naționalizării, rezultă că autorul reclamantului a predat Economatului

CFR din Craiova „următoarele cantități de lemne fasonate” conchizând că

naționalizarea nu a privit arbori prinși în rădăcini, aceștia neputând fi

fasonați.

Instanța a arătat că precizarea făcută în

procesul-verbal, în sensul că o parte din cantitate se află în Gara Meri, pe

rampă, iar o altă parte pe munte, respectiv pe Valea pârâului Bratu, trebuie

interpretată în sensul că respectiva cantitate de lemne fasonate se afla

depozitată în acele locuri, apreciind că instanța a aplicat corect dispozițiile

art. 466 C. civ.

Totodată, instanța a apreciat că Legea

nr. 10/2001, pe care reclamantul și-a întemeiat cererea, nu este aplicabilă speței,

invocând în acest sens prevederile art. 6 alin. (1) din lege, potrivit cărora

„Prin imobile în sensul prezentei legi se înțelege terenurile cu sau fără

construcții, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod

abuziv, precum și bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste

construcții, inclusiv terenurile fără construcții afectate de lucrări de

investiții de interes public aprobate, dacă nu a început construcția acestora”.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul susținând că instanța a încălcat prevederile art. 6 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, care se referă la oricare dintre destinațiile avute de

imobile la data preluării în mod abuziv.

Susține reclamantul că în mod greșit a

reținut instanța că la data naționalizării lemnele erau bunuri mobile, fiind

tăiate, câtă vreme cu actul de vânzare-cumpărare încheiat între el și tatăl

său, dovedește că cea mai mare parte a lemnelor se găsea sub forma unor arbori netăiați.

Reclamantul mai susține că în cuprinsul

notificării a menționat că este moștenitorul de drept al tatălui său, având și

calitatea de cumpărător al lemnelor în picioare, conform actului de vânzare-cumpărare-convenție.

La data de 11 noiembrie 2004, reclamantul

B.A.I. a depus o completare a motivelor de recurs.

Recursul va fi respins, pentru

considerentele ce urmează.

Deși reclamantul nu a invocat vreunul din

motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., criticile formulate pot

fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În raport de conținutul procesului verbal

încheiat la data de 31 iulie 1948 cu ocazia preluării materialului lemnos

aparținând autorului reclamantului, în care se menționează predarea de către

acesta a unei cantități de 1.354.000 mc de lemne „fasonate”, în mod corect

instanța de apel a reținut că lemnele ce au format obiectul naționalizării

constituie bunuri mobile în sensul art. 466 C. civ.

Drept urmare, confirmând soluția primei

instanțe, curtea de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1 și art.

6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reținând că dispozițiile acestei legi nu

sunt aplicabile speței.

Cu ocazia judecării recursului,

reclamantul a depus un înscris sub semnătură privată din data de 7 iunie 1948,

intitulat „contract de vânzare-cumpărare-convenție”, încheiat între el în

calitate de cumpărător și tatăl său B.A. în calitate de vânzător, prin care

acesta înstrăina fiului său o cantitate de 1.454.105 mc material lemnos, din

care 60.000 mc lemne fasonate pe rampa CFR Meri, 860.950 mc arbori netăiați în

picioare pe munte și 535.155 mc arbori netăiați în picioare pe valea pârâului

Bratu.

Trebuie observat că pentru prima dată în

recurs, reclamantul exhibă acest înscris.

De altfel, contrar susținerilor

reclamantului, acesta nu s-a referit în cuprinsul notificării la acest act de

vânzare-cumpărare.

Trecerea sub tăcere de către reclamant a

actului de vânzare-cumpărare duce la concluzia că între data de 7 iunie 1948

când acesta a fost încheiat și data de 31 iulie 1948, când s-a întocmit

procesul-verbal de predare-primire, arborii au fost tăiați în totalitate și că

mențiunile din procesul-verbal, semnat de autorul reclamantului, corespund

realității.

Ca atare, înscrisul prezentat de

reclamant, chiar dacă ar fi fost cunoscut de instanța de fond, nu era de natură

să schimbe soluția procesului, cu atât mai mult cu cât instanța în mod corect a

respins acțiunea, reținând că obiectul acesteia îl constituie 1.354.000 mc

lemne esență fag.

De altfel, atât în cuprinsul acțiunii,

cât și al notificării adresate instituțiilor mai înainte menționate,

reclamantul nu s-a referit la arborii netăiați care au fost preluați de la

autorul său.

Pentru considerentele ce preced, se va respinge

recursul declarat de reclamant.

Înalta Curte nu va analiza motivele de

recurs formulate de reclamant prin cererea completatoare, deoarece au fost

depuse cu depășirea termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamantul

B.A.I. împotriva deciziei nr. 676 A din 16 decembrie 2003 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 31 martie 2005.