ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1400/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin notificarea nr. 1076 din 21 martie 2001 adresată Primăriei

municipiului Brăila, numita G.V., în nume propriu și al moștenitorilor

defunctei V.P.(fostă C.), a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001,

restituirea în natură sau despăgubiri bănești pentru o parte din imobilul

situat în Brăila, rămas ca moștenire în urma donației făcută de V.C. nepotului

său T.S. și anume pentru apartamentul în suprafață de 56 mp situat la parterul

imobilului, bun naționalizat conform Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 93 din

listele anexe.

Primarul municipiului Brăila, prin dispoziția nr. 7378 din 24 septembrie

2002, a respins solicitarea numitei G.V. cu motivarea că petenta nu face dovada

calității de persoană îndreptățită, iar situația imobilului revendicat a fost definitiv

și irevocabil soluționată în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 112/1995.

Conform prevederilor acestei legi, imobilul a fost revendicat de T.E. și în

baza Hotărârii nr. 1053 din 9 septembrie 1999 a Consiliului județean Brăila și

a sentinței civile nr. 5350 din 26 iulie 1999 a Judecătoriei Brăila numitei T.E.

i s-au acordat despăgubiri, pe care le-a încasat.

La data de 22 octombrie 2002 G.V., în nume propriu și ca mandatară a

numiților

B.M.,

P.E., V.M. și B.V. a contestat în justiție dispoziția dată de Primarul

Municipiului Brăila, solicitând anularea ei și restituirea în natură a

imobilului situat în Brăila.

În motivarea acțiunii s-a arătat că imobilul revendicat, care a

aparținut mătușei reclamanților, P.(fostă C.)V., este compus din șase apartamente

din care unul a fost donat lui S.T., nepotul defunctei și vărul reclamanților.

Revendicarea imobilului de către T.E. s-a făcut cu încălcarea Legii nr.

112/1995 deoarece apartamentul donat lui S.T. a fost naționalizat fără titlu și

nu făcea obiectul acestei legi, iar pentru celelalte cinci apartamente,

naționalizate de la P.(fostă C.)V., numita T.E. nu avea vocație succesorală.

Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Brăila, secția civilă, prin

sentința nr. 505 din 20 decembrie 2002, a respins ca nefondată acțiunea

reclamanților.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut și motivat că

potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1869/1921 de

Tribunalul Brăila și transcris la același tribunal sub nr. 3021 din 11 noiembrie

1921 imobilul din Brăila, a aparținut lui C.(P.)V. Defuncta a fost sora lui B.N.,

tatăl reclamantei G.V., a lui B.E., tatăl lui B.M. și a lui B.C., tatăl

celorlalți trei reclamanți (P.E., V.M. și B.V.). Față de actele analizate,

tribunalul a constatat că reclamanții au calitate procesuală activă; în sensul

prevăzut de art. 3 din Legea nr. 10/2001, făcând parte din categoria

moștenitorilor colaterali.

Pe fond însă, acțiunea formulată nu a fost primită întrucât prin

sentința civilă nr. 5350 din 26 iulie 2002 a Judecătoriei Brăila, definitivă

prin neexercitarea căilor de atac, imobilul ce formează obiectul litigiului de

față a fost restituit lui T.E., caz în care tribunalul a aplicat prevederile

art. 15 alin. (3) din Legea nr. 112/1995 potrivit cu care, dacă după data

pronunțării hotărârii de restituire a imobilului, apar și alte persoane cu

vocație succesorală, aceștia din urmă își pot valorifica dreptul printr-o

acțiune de drept comun.

Apelul declarat împotriva acestei sentințe de reclamanții G.V. și B.M. a

fost respins ca nefondat prin decizia nr. 40/A din 14 martie 2003 a Curții de

Apel Galați, secția civilă.

Pentru a decide astfel, tribunalul a motivat că „reclamanții au optat

pentru o acțiune a cărei finalitate era previzibilă întrucât așa cum afirmă aveau

deja cunoștință despre existența unei hotărâri judecătorești definitive, prin

care pentru imobilul respectiv se acordă despăgubiri unei alte persoane. În

situația în care s-ar admite punctul de vedere al reclamanților, de restituire

în natură a imobilului, s-ar ajunge la un paradox juridic, nefiind posibilă

acordarea de despăgubiri și consecutiv restituirea în natură, pentru persoane

diferite. În această situație ar fi pronunțate hotărâri judecătorești

contradictorii, ceea ce ar duce în viitor la generarea de alte litigii, cu

consecințe nefaste asupra părților, care pentru a-și valorifica dreptul lor, ar

fi prejudiciate prin temporizarea rezolvării acestora”.

Împotriva deciziei dată în apel prin care s-a menținut sentința

tribunalului, în termen legal, a declarat recurs reclamanta G.V. care a

criticat hotărârile pronunțate în cauză pe motiv că instanțele au încălcat

prevederile art. 19 alin. (4) și art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, art.

1 și 5 din Legea nr. 112/1995 și că de situația creată se face vinovat

reprezentantul Consiliului Local Brăila care nu a exercitat căile legale de

atac împotriva sentinței care a dat câștig de cauză numitei T.E.

Recursul este fondat, în sensul considerentelor care succed:

La data de 25 iulie 1996 numita T.E. s-a adresat Comisiei județene

Brăila pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 și a solicitat acordarea de

despăgubiri pentru imobilul din Brăila. Prin Hotărârea nr. 1035 din 7 mai 1999

a acestei comisii s-a respins cererea formulată de T.E. pe motiv că nu există

identitate între persoana menționată ca proprietar în listele anexă la Decretul

nr. 92/1950, respectiv V.C. și fostul proprietar S.T.

Nemulțumită de soluția dată de comisie, numita T.E. s-a adresat

instanței și prin sentința civilă nr. 5350 din 26 iulie 1999 Judecătoria Brăila

a admis contestația formulată de T.E., a desființat Hotărârea nr. 1035 din 7

mai 1999 și a obligat Comisia Județeană Brăila pentru aplicarea Legii nr.

112/1995 la plata de despăgubiri ce urmau a fi calculate conform art. 12 din

Legea nr. 112/1995.

Sentința Judecătoriei Brăila a rămas definitivă și irevocabilă ca urmare

a neexercitării căilor de atac de reformare și, datorită prevederilor legale în

vigoare la acea dată, nu a fost nici motivată, așa încât nu se cunosc

considerentele pentru care instanța a ajuns la concluzia desființării hotărârii

dată de comisie.

Important pentru recursul de față este că, odată cu întreprinderea de

demersuri conform Legii nr. 10/2001, reclamanții G.V. și B.V. au formulat și

plângere penală contra lui T.E., solicitând organelor de urmărire penală

cercetarea acesteia pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, fals în

declarații și uz de fals. Reclamanții au mai cerut și efectuarea de cercetări

față de persoanele din cadrul Comisiei Județene Brăila pentru aplicarea Legii

nr. 112/1995 care nu au exercitat căile legale de atac împotriva sentinței prin

care s-au acordat despăgubiri numitei T.E.

Procurorul și prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila

au respins plângerea formulată de cei doi reclamanți, soluție confirmată de

Judecătoria Brăila prin sentința penală nr. 467 din 17 februarie 2004.

împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta G.V., recurs ce i-a

fost respins prin decizia penală nr. 121 din 16 aprilie 2004 a Tribunalului Brăila,

secția penală.

În justificarea soluției de respingere a recursului, instanța penală a

reținut, printre altele: „Ne aflam astfel în fața unei succesiuni legale și

față de actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că și alte persoane

printre care și recurenta de față ar fi fost îndreptățite la despăgubiri

alături de T.E. dacă ar fi formulat cerere conform Legii nr. 112/1995. Numai că

singura persoană care și-a valorificat în termen legal dreptul de a solicita

despăgubiri a fost T.E. culegând astfel întreaga succesiune”.

Conform art. 19 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 „persoanele îndreptățite

care nu au formulat cereri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, precum și

cele ale căror cereri au fost respinse ori nu au fost soluționate până la data

intrării în vigoare a prezentei legi au dreptul de a formula o asemenea cerere

în condițiile prezentei legi”.

Textul citat se referă la trei categorii de persoane îndreptățite: 1)

persoanele care nu au formulat cereri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995;

2) persoanele care au formulat cereri potrivit acestei legi, dar acestea nu au

fost soluționate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001; 3) persoanele

care au formulat cereri potrivit Legii nr. 112/1995, dar acestea au fost

respinse.

În acord cu decizia penală mai susmenționată, reclamanții în cauza de

față fac parte în două din cele trei categorii amintite: reclamanții G.V., B.M.,

P.E. și V.M. nu au formulat cu referire la imobilul litigios vreo cerere în

baza prevederilor Legii nr. 112/1995; reclamantul B.V. a formulat o atare

cerere, dar aceasta a fost respinsă, deoarece a fost depusă peste termenul

prevăzut de Legea nr. 112/1995.

Doctrina nu este unanimă în a desluși natura juridică a instituției

introdusă prin textul citat. Astfel, s-a susținut că prin art. 19 din Legea nr.

10/2001 a operat o repunere în termenul de 6 luni prevăzut de Legea nr.

112/1995 a persoanelor îndreptățite, ori, din contra, că prin art. 19 a fost

creat un nou drept de care pot beneficia foștii proprietari ai imobilelor cu

destinația de locuințe sau moștenitorii acestora, locuințe care nu mai pot fi

restituite în natură. Doctrina este însă unanimă în a explica rațiunea textului

și anume că prin art. 19 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a urmărit

să înlăture posibilitatea creării unei discriminări în ceea ce privește

acordarea de despăgubiri prin echivalent, între persoanele îndreptățite care au

urmat procedura Legii nr. 112/1995 și persoanele care nu au urmat această

procedură.

Pe de altă parte, potrivit art. 52 din Legea nr. 10/2001 „la data

intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice alte dispoziții contrare”.

Este de observat astfel că dispozițiile art. 15 alin. (3) din Legea nr.

112/1995 prin care alte persoane cu vocație succesorală, ivite după pronunțarea

hotărârii, erau îndreptate pentru valorificarea drepturilor la acțiunea de

drept comun, au fost implicit abrogate de prevederile art. 19 din Legea nr.

10/2001.

Desigur că situația prezentă poate crea, aparent, nu paradox. Dar în

conflictul de drepturi și interese între persoana care a obținut o despăgubire

peste cota succesorală ce i se cuvenea și persoana care, neurmând procedura

Legii nr. 112/1995 nu a primit despăgubirea (măsura reparatorie) cuvenită,

Legea nr. 10/2001 a preferat-o, din considerente de echitate, pe aceasta din

urmă.

Realitatea constatată în procesul penal și anume că pentru imobilul din

Brăila, erau îndreptățite la măsuri reparatorii și alte persoane cu vocație

succesorală decât aceea care a încasat despăgubirea integrală în temeiul unei

hotărâri judecătorești dată în baza Legii nr. 112/1995, nu poate fi ignorată și

nu poate justifica, în nici un caz, soluția de respingere a acțiunii promovată

de celelalte persoane îndreptățite numai pentru considerentul că o terță

persoană a încasat acea despăgubire.

Față de cele ce preced, și ținând seama că instanțele au soluționat

pretențiile reclamanților în temeiul unui text de lege abrogat, ceea ce

echivalează cu nerezolvarea în fond a cauzei, se impune admiterea recursului,

casarea hotărârilor și reluarea judecății la tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul

declarat de reclamanta G.V. împotriva deciziei nr. 40 A din 14 martie 2003 a

Curții de Apel Galați, secția civilă.

Casează decizia atacată precum și sentința nr. 505 din 20 decembrie 2002

a Tribunalului Brăila și trimite cauza la același tribunal pentru rejudecare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie

2005.