ÎCCJ, Decizia nr. 218/2004

Asupra recursului în anulare de față ;

În baza lucrărilor din dosar , constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 409 din 18 decembrie 2002, Tribunalul Hunedoara, secția penală, a condamnat pe inculpatul

P.I.V.  la 11 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (2) lit. b

1

) și alin. (3), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de incest, prevăzută de art. 203 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., a contopit pedepsele stabilite și a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 11 ani închisoare.

S-a reținut că, în perioada 1999-21 august 2002, prin constrângere, în mod repetat, inculpatul a întreținut raporturi sexuale cu P.R.O., fiica sa în vârstă de 11 ani.

Împotriva hotărârii primei instanțe, inculpatul a declarat apel, susținând că nu se face vinovat de faptele reținute în sarcina sa.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, prin decizia penală nr. 57/A din 20 februarie 2003, a respins apelul, ca nefondat, apreciind că în cauză s-a reținut o corectă stare de fapt, în baza probelor administrate, iar încadrarea juridică este cea legală.

S-a reținut că susținerea inculpatului, în sensul că nu a săvârșit faptele reținute în sarcina sa, nu are corespondent în probele administrate, cu referire la declarațiile minorei, mătușii și mamei acesteia și prin capcana chimică care atestă întreținerea actelor sexuale.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, inculpatul a declarat recurs, susținând că, în mod greșit, s-a reținut de către instanțe că ar fi întreținut raporturi sexuale cu fiica sa.

Prin decizia nr. 2531 din 28 mai 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a respins recursul declarat de inculpat, ca nefondat.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că, din probele administrate în cauză, rezultă cu certitudine că inculpatul, prin constrângere, mai ales de natură psihică, a întreținut raporturi sexuale cu fiica sa minoră, repetate timp îndelungat.

Prin urmare, instanțele au reținut o situație de fapt corespunzătoare realității și au dat o corectă încadrare juridică faptelor comise.

Pe de altă parte, s-a reținut că sancțiunea aplicată, situată spre minimul prevăzut de norma încriminatoare, nu este prea severă.

Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 409 și art. 410 partea II pct. 4 teza I și pct. 7

1

teza I C. proc. pen.

S-a susținut că pedeapsa aplicată inculpatului a fost greșit individualizată, în raport cu prevederile art. 72 C. pen.

Astfel, profitând de neputința victimei de a se apăra, inculpatul, prin constrângeri, mai ales de natură psihică, și-a violat propria fiică, minoră, în vârstă de 11 ani, în mod repetat, pe o perioadă îndelungată de timp.

În raport de cele arătate, decizia instanței de a aplica, pentru cele două infracțiuni intenționate, comise în condițiile stării de agravare a pluralității infracționale, în forma concursului real, pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare, este nejustificat de blândă și nu atinge scopul preventiv-educativ atribuit de lege.

În consecință, se impunea ca instanța de fond să acorde semnificația cuvenită prevederilor art. 72 C. pen., stabilind pedepse orientate spre maximul special.

S-a mai susținut că hotărârile judecătorești sunt contrare legii, cu referire la dispozițiile art. 197 alin. (2) lit. b

1

) și alin. (3) C. pen., sub aspectul neaplicării pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi.

În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și rejudecarea cauzei, în sensul majorării pedepselor aplicate inculpatului, precum și aplicării pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi.

Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Unul din principiile de bază ale dreptului penal este cel al individualizării pedepsei, potrivit căruia stabilirea în lege a naturii și limitelor pentru o anumită infracțiune, precum și aplicarea pedepsei concret determinate pentru infracțiunea săvârșită, trebuie să corespundă gravității acesteia, pericolului social concret, determinat de împrejurările în care fapta a fost comisă, precum și de situația personală a infractorului, de periculozitatea acestuia, în așa fel încât aceasta să-și poată îndeplini funcțiile și realiza scopul.

Prin urmare, temeinicia și legalitatea hotărârilor judecătorești de condamnare este dată de existența proporției juste, dintre riposta socială determinată în procesul de stabilire și aplicare a pedepsei și culpabilitatea și periculozitatea, relevate de probatoriul administrat în cauză.

Astfel, potrivit art. 72 alin. (1) C. pen., „la stabilirea și aplicarea pedepselor se ține seama de dispozițiile părții generale a acestui cod, de limitele de pedeapsă fixate în partea specială, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoana infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală”.

Așadar, în raport de determinarea coordonatelor de bază, stabilite prin individualizarea legală, în cadrul individualizării judiciare a pedepsei are loc o operațiune de adaptare a acesteia la cazul concret dedus judecății, în raport de criteriile generale prevăzute în art. 72 C. pen. și de care trebuie să se țină seama, cumulativ.

Cu alte cuvinte, cum scopul și funcțiile pedepsei se realizează în primul rând în raport cu inculpatul, apare ca esențial a se ține seama de persoana acestuia, așa încât, în procesul individualizării judiciare, răspunderea penală să fie diferențiată în fiecare caz în parte.

Concomitent, adaptarea pedepsei pe măsura tulburării pe care faptele comise au produs-o în mediul social, privește realizarea proporționalității cu măsura gradului de pericol social creat, prin săvârșirea infracțiunii.

În cauză, criticile formulate, prin recursul în anulare, privesc greșita adaptare a pedepsei aplicate, în raport de pericolul social al faptei deduse judecății, de persoana inculpatului, care a mai fost condamnat, precum și de conduita procesuală a acestuia, în parte nesinceră.

Din actele dosarului, rezultă că inculpatul, profitând de neputința victimei de a se apăra, prin constrângere, mai ales de natură psihică, și-a violat propria-i fiică, minoră, de numai 11 ani, în mod repetat, pe o perioadă îndelungată de timp.

Acest complex de trăsături și împrejurări concrete, specific faptelor comise, caracterizează un pericol social ridicat al acestora, situat spre limita superioară a pericolului social abstract, propriu normelor incriminatoare menționate.

În același timp, elementele caracterizante ale persoanei inculpatului, relevate de probatoriul administrat în cauză și invocate de titularul recursului în anulare, pun în evidență o periculozitate sporită a acestuia, căreia, de asemenea, nu i s-a dat semnificația cuvenită în operațiunea de individualizare a pedepselor.

Având în vedere cele arătate, decizia instanței de a aplica pentru cele două infracțiuni intenționate, comise în condițiile stării de agravare a pluralității de infracțiuni, în forma concursului real, o pedeapsă rezultantă de numai 11 ani închisoare, nejustificat de blândă și neavând aptitudinea de a realiza scopul preventiv-educativ prevăzut de lege și nu pedepse orientate spre maximul special, este greșită, hotărârea pronunțată fiind supusă cazului de casare, prevăzut de art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. 81) partea I pct. 4 teza I din același cod, invocat de procurorul general.

Pe de altă parte, potrivit art. 52 C. pen., pedeapsa reprezintă o sancțiune de drept penal, constând într-o măsură de constrângere și reeducare prevăzută de lege, pentru săvârșirea unei infracțiuni, care se aplică inculpatului, de către instanța de judecată, în scopul prevenirii comiterii de noi infracțiuni.

Prin art. 53 din același cod, s-a stabilit un sistem general de pedepse, pe categorii, natură și limite generale, constând în pedepse principale, pedepse complimentare și pedepse accesorii.

Pedepsele complimentare, prevăzute de art. 64 C. pen., constau în interzicerea temporară a unor drepturi ale condamnatului, ca un adaos la pedeapsa principală a închisorii, pe lângă care se aplică în condițiile legii.

Astfel, potrivit art. 65 C. pen., pedeapsa complimentară a interzicerii, pe durată determinată, a exercitării unora dintre drepturile prevăzute în art. 64 din același cod, poate fi aplicată când pedeapsa principală este de peste doi ani și este obligatorie când norma specială prevede această pedeapsă, iar condiția stabilirii unei pedepse principale de peste doi ani închisoare este îndeplinită.

Cu referire la cauză, art. 197 alin. (2) lit. b

1

) C. pen., astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 89/2001, prevede pedeapsa cu închisoarea de la 5 la 18 ani și interzicerea unor drepturi, dacă victima infracțiunii de viol este un membru de familie.

În același timp, pentru situația în care victima infracțiunii de viol nu a împlinit vârsta de 15 ani, prin alin. (3) al aceluiași articol, s-a stabilit că pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 ani și interzicerea unor drepturi.

Cum, în cauză, inculpatul a fost condamnat la 11 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) și (2) lit. b

1

) și alin. (3) C. pen., fiind astfel îndeplinite condițiile aplicării obligatorii a pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi, instanța de fond a pronunțat o hotărâre contrară legii, supusă cazului de casare, prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. 81) partea I pct. 7

1

teza I din același cod, invocat de procurorul general.

Sesizată exclusiv cu căile de atac exercitate de inculpat, instanțele de control judiciar nu au avut posibilitatea legală de îndreptare a greșelii instanței de fond.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 414

1

, cu referire la art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Înalta Curte va admite recursul în anulare și va casa hotărârile atacate, numai cu privire la pedeapsa principală și la omisiunea aplicării pedepsei complimentare a interzicerii unor drepturi.

În aceste limite, va descontopi pedeapsa rezultantă aplicată pentru infracțiunile concurente menționate și va repune pedepsele în individualitatea lor.

Pedeapsa aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (2) lit. b

1

) și alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., va fi majorată de la 11 ani închisoare la 15 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., dispune ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare.

Aceluiași inculpat i se va aplica pedeapsa complementară a interzicerii pe timp de 10 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.

Celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate vor fi menținute.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva sentinței penale nr. 409 din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Hunedoara, deciziei penale nr. 57 din 20 februarie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia, secția penală și deciziei nr. 2531 din 28 mai 2003 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, privind pe inculpatul P.I.V.

Casează hotărârile atacate, numai cu privire la cuantumul pedepsei principale, aplicate pentru infracțiunea prevăzută de art. 197 alin. (1) și (2) lit. b

1

) și alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și la omisiunea aplicării pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi.

Înlătură aplicarea art. 33 lit. b), art. 34 lit. b) C. pen., descontopește pedepsele aplicate pentru infracțiunile concurente și le repune în individualitatea lor:

- 11 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (2) lit. b

1

) și alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.; - 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de incest prevăzută de art. 203 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Majorează, de la 11 ani închisoare la 15 ani închisoare, pedeapsa prevăzută pentru săvârșirea infracțiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (2) lit. b

1

) și alin. (3) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În urma contopirii acestei pedepse cu pedeapsa de 3 ani închisoare, aplicată pentru săvârșirea infracțiunii de incest, dispune ca inculpatul menționat să execute pedeapsa cea mai grea de 15 ani închisoare.

Aplică inculpatului P.I.V. pedeapsa complementară a interzicerii pe timp de 10 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), d) și e) C. pen.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

Anulează mandatul anterior și dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.

Onorariul de avocat în sumă de 400.000 lei, pentru apărarea din oficiu, se va plăti din fondul Ministerului Justiției

Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 5 iulie 2004.