ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1625/2005

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Sub nr. 112/2001 a fost înregistrată la Prefectura județului Dâmbovița

notificarea adresată de V.G. și V.V. având ca obiect cererea de acordare de

despăgubiri bănești în sumă de 15.000 dolari SUA pentru un imobil compus din

teren în suprafață de 300 mp și o casă cu 5 camere, situat în comuna Moroeni,

județ Dâmbovița, între vecinii V.B. la răsărit, șoseaua Uzina Dobrești la apus,

Sanatoriul TBC Moroeni la miazăzi și muntele Pripor la miazănoapte, cu privire

la care se susține că a constituit proprietatea notificatorilor trecută abuziv

în proprietatea statului prin decizia civilă nr. 64 din 10 februarie 1959 a

Tribunalului Regional Ploiești.

Cu adresa nr. 3148 din 19 mai 2003

Prefectura județului Dâmbovița a transmis notificarea Primăriei comunei

Dâmbovița spre analiză și soluționare.

Prin dispoziția nr. 164 din 23 iulie

2003, Primăria Moroeni a respins notificarea cu motivarea că nu a fost dovedit

dreptul de proprietate asupra imobilului, nu s-au depus acte privind preluarea

imobilului de către stat și nu au fost depuse documente referitoare la

demolarea construcției.

La 27 august 2003 notificatorii V.G.

și V.V. au formulat contestație solicitând anularea dispoziției primăriei și

acordarea de despăgubiri bănești evaluate provizoriu la suma de 600 milioane lei

în echivalentul terenului în suprafață de circa 300 mp și a casei cu 5 camere

demolată.

Prin sentința civilă nr. 24 din 15

ianuarie 2004, Tribunalul Dâmbovița, secția civilă, a admis contestația, a

anulat în parte dispoziția atacată și a constatat că „reclamanții sunt

îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru construcția

compusă din 5 camere”.

Prima instanță a constatat că,

potrivit probelor administrate, V.G. a primit terenul de la mama sa, a

construit pe teren o casă cu 5 camere, că amândoi contestatorii erau exceptați

de la naționalizare, fiind țărani cu gospodării mici, că imobilul teren și casă

au fost preluate de către stat odată cu trecerea pădurilor în proprietate de

stat, fiind apoi transmis în folosința Sanatoriului TBC, casa fiind demolată

între timp rămânând pe teren numai fundația, terenul putând fi restituit în

natură, iar valoarea casei a fost stabilită prin expertiză.

În raport cu această stare de fapt,

tribunalul a statuat că sunt îndeplinite cerințele art. 10 alin. ultim din

Legea nr. 10/2001 în sensul acordării de despăgubiri bănești pentru construcția

demolată, valoarea acestora urmând a fi stabilită prin procedura prevăzută de

art. 36 din Legea nr. 10/2001.

Contestatorii au declarat apel

solicitând în principal schimbarea sentinței în tot și obligarea Primăriei

Moroeni la plata sumei de 201.380.540 lei, reprezentând contravaloarea

construcției demolate și a terenului aferent, iar în subsidiar obligarea

aceleiași primării la plata sumei de 164.069.000 lei, reprezentând

contravaloarea casei, și la restituirea în natură a terenului în suprafață de

999,74 mp, individualizat prin raportul de expertiză efectuat în primă

instanță.

Și Primăria comunei Moroeni a

declarat apel cerând schimbarea sentinței în tot în sensul respingerii

contestației ca nefondate.

Apelurile au fost respinse ca

nefondate prin decizia nr. 872 din 24 martie 2004 pronunțată de Curtea de Apel

Ploiești în dosarul nr. 1807/2004.

Cu privire la apelul

contestatorilor, instanța de apel a statuat că prima instanță a aplicat corect

dispozițiile Legii nr. 10/2001, contestatorii fiind îndreptățiți la despăgubiri

pentru imobilul construcție, urmând ca în situația în care hotărârea va rămâne

definitivă și irevocabilă, stabilirea cuantumului despăgubirilor să se facă pe

cale administrativă potrivit capitolului V din Legea nr. 10/2001, și de

asemenea corect a respins cererea referitoare la teren, deoarece contestatorii

nu au cerut restituirea lui în natură, deși acesta este liber, astfel că nu se

pot acorda despăgubiri bănești.

Cu referire la apelul primăriei,

instanța de apel a reținut că, în contra susținerilor acesteia, contestatorii

au făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul în litigiu, iar în

situația invocată în sensul că prefectura este unitatea deținătoare a

imobilului, primăria trebuia să înainteze notificarea acestei unități, iar nu

să emită decizie de respingere a notificării.

Împotriva hotărârii instanței de

apel au declarat recurs contestatorii V.G. și V.V., precum și intimata Primăria

Moroeni.

Contestatorii au solicitat casarea

hotărârilor pronunțate și, pe fond, obligarea intimatei în principal la plata

de despăgubiri bănești în sumă de 201.380.540 lei reprezentând contravaloarea

casei și terenului, iar în subsidiar, la plata contravalorii construcției

evaluată la 164.069.000 lei și la restituirea în natură a terenului în

suprafață de 999,74 mp.

Intimata a solicitat de asemenea

casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Dezvoltând recursul, contestatorii

au invocat cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. rezultat

din faptul că instanțele s-au limitat la dispoziții generale privind obligația

instituită în sarcina intimatei fără a nominaliza în ce constă și care este

întinderea acesteia, dar și din încălcarea art. 24 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, care reglementează cazurile în care se acordă despăgubiri bănești;

împrejurări care fac ca hotărârile pronunțate în cauză să aibă doar caracter

declarativ și să nu poată fi puse în executare.

La rândul său, intimata a susținut

că instanțele au încălcat dispozițiile art. 36 alin. (2) și (3) din Legea nr.

10/2001, neobservând că notificarea trebuia adresată deținătorului terenului,

care este altă unitate decât intimata, precum și necompetența primăriilor în

rezolvarea cererilor având ca obiect acordarea de despăgubiri bănești.

De asemenea, intimata a susținut că

instanțele au aplicat greșit dispozițiile art. 10 alin. (9) din Legea nr.

10/2001, care reglementează numai situația imobilelor care aveau altă

destinație decât aceea de locuință, încălcând concomitent și dispozițiile art.

9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora sunt posibile în cazul

contestatorilor numai alte măsuri reparatorii, nicidecum cele constând în

despăgubiri bănești.

În fine, intimata a mai susținut că

pricina a fost soluționată în primă instanță și în apel fără a se observa că nu

s-a făcut dovada certă a dreptului de proprietate pretins de contestatori,

nelămurindu-se nici identitatea dintre pretențiile contestatorilor și

evidențele primăriei, fiind posibil ca pretențiile contestatorilor să privească

alte bunuri decât cele care s-au aflat în proprietatea lor.

Examinând recursurile astfel motivate

Înalta Curte constată cele ce succed.

Atât prin notificare, cât și prin

contestația dedusă judecății în primă instanță, contestatorii au solicitat în

mod expres numai despăgubiri bănești în echivalentul terenului și casei

ulterior demolată pretinse a face obiectul Legii nr. 10/2001.

Față de obiectul descris, cauza nu

poate fi examinată decât în limitele acestuia, potrivit dispozițiilor art. 129

alin. ultim C. proc. civ., orice alte cereri formulate întâia oară în căile de

atac fiind inadmisibile conform prevederilor art. 294 C. proc. civ.

Cu referire la măsura reparatorie

constatând în despăgubiri bănești, Legea nr. 10/2001 prevede că asemenea măsură

este posibilă în următoarele cazuri:

- la alegerea persoanei îndreptățite

dintre măsurile reparatorii prevăzute prin art. 1 alin. (2) dacă imobilul face

obiectul unui contract de concesiune, locație de gestiune, asociere în

participațiune sau al unei operațiuni de leasing [art. 14 alin. (1)], este

ocupat de una din instituțiile enumerate la art. 16 alin. (1), dacă unitatea

deținătoare nu a fost identificată [art. 26 alin. (3)] și dacă s-a negociat în

acest sens de către persoana îndreptățită cu instituția publică implicată în

privatizare [art. 32 alin. (8)];

- cu acordul persoanei îndreptățite,

alternativ sau combinat cu acțiuni sau titluri de valoare nominală, dacă

persoana îndreptățită a optat pentru despăgubiri și imobilul a fost vândut cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 [art. 19 alin. (2) și (3)];

- la alegere între despăgubiri

bănești și măsura compensării cu alte bunuri ori servicii dacă imobilul este

deținut de o organizație cooperatistă [art. 20 alin. (4)] ori dacă a fost

înstrăinat de aceasta cu respectarea legii [art. 27 alin. (4)];

- dacă părțile interesate au

negociat în sensul acordării de despăgubiri bănești în ipoteza persoanelor care

aveau calitatea de asociați ai persoanelor juridice naționalizate prin Legea

nr. 119/1948 sau alte acte normative [art. 32 alin. (1)].

De asemenea, restituirea prin

echivalent, inclusiv sub forma despăgubirilor bănești, dar numai dacă sunt

expres prevăzute, este obligatorie, chiar dacă restituirea în natură ar fi

posibilă, în cazurile arătate prin art. 16 alin. (1) (mai sus redat), prin art.

16 alin. (2) (dacă Guvernul va stabili prin hotărâre, la propunerea

ministerelor și altor instituții publice interesate, imobilele care nu vor fi

retrocedate în natură), prin art. 18 (persoana îndreptățită era coasociat la

persoana juridică proprietară la data preluării, imobilul nu mai există la data

intrării în vigoare a legii sau a fost transformat devenind un imobil nou),

prin art. 27 alin. (1) (imobilul a fost preluat cu titlu valabil și este

evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea

dispozițiilor legale) și prin art. 32 alin. (1) descris anterior.

În raport cu obiectul cererii deduse

judecății lor, instanțele aveau obligația de a stabili situația reală de fapt,

în raport de care să analizeze dacă și care din dispozițiile legale mai sus

enunțate sunt aplicabile în cazul contestatorilor.

Ori, instanțele s-au limitat la a

constata că terenul și casa au aparținut contestatorilor fiind preluate de

stat, că a fost demolată casa, iar terenul este liber, fără a verifica prin

probe concludente deținătorul casei la data demolării și deținătorul actual al

terenului, elemente de fapt absolut necesare pentru stabilirea regimului

juridic al imobilului și, implicit, identificarea dispozițiilor legale

aplicabile.

Mai mult însă, soluția dată cauzei

în primă instanță și păstrată în apel nu constituie rezolvarea contestației

dedusă judecății, fiind generică, fundamentată pe un text legal (art. 10 alin.

ultim) care reglementează situația imobilelor care aveau altă destinație decât

aceea de locuință, deși instanțele nu s-au preocupat a stabili dacă fosta casă

a contestatorilor avea sau nu destinația de locuință.

În aceste condiții, instanța supremă

nu poate exercita pe deplin controlul judiciar cu privire la fondul pricinii în

scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt complet lămurite, așa cum

dispune art. 314 C. proc. civ.

Se impune astfel lămurirea deplină a

situației de fapt în sensul celor arătate în prezentele considerente, ceea ce

este de natură să determine admiterea ambelor recursuri, casarea deciziei

atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel care a

dat hotărârea recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

contestatorii V.G. și V.V. și de intimata Primăria Moroieni împotriva deciziei

civile nr. 872 din 24 martie 2004 a Curții de Apel Ploiești, casează decizia

atacată și trimite cauza la aceeași instanță de apel pentru rejudecarea

apelurilor declarate împotriva sentinței civile nr. 24 din 15 ianuarie 2004

pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2005.