ÎCCJ, Decizia nr. 90/2005

ÎCCJ, Decizia nr. 90/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față ;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința nr. 63 din 21

aprilie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins

plângerea și sesizarea formulate de petentul C.T., împotriva numiților P.I., B.F.,

A.A., T.J. și Guvernul României, ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că petentul C.T., invocând dispozițiile art. 29 pct.

1 lit. f) și art. 264 C. proc. pen., precum și art. 21 din Constituția României,

s-a plâns și a sesizat instanța, împotriva numiților P.I., B.F. și A.A.,

judecători la Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prima fiind

și șefa acestei secții, T.J., fost procuror general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație, primii în calitate de autori, iar ultimul în calitate

de instigator și complice, precum și împotriva Guvernului României, în calitate

de comitent, pentru infracțiunea de abuz în serviciu în formă calificată,

prevăzută de art. 248

1

C. pen.

Petentul, susținând că în

cauză sunt întrunite și elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de

art. 246, 247 și 248 C. pen. și că înțelege să se constituie parte civilă în

cauză, a arătat că primii trei învinuiți au format completul care s-a pronunțat

în dosarul 1783/2002, aflat pe rolul Curții de Apel București, secția

comercială, având ca obiect rejudecarea recursului formulat de A.N.S.V.M., după

casarea deciziei irevocabile nr. 279 din 5 noiembrie 2001, a aceleași curți,

prin decizia nr. 3902 din 5 iunie 2002, a Curții Supreme de Justiție,

pronunțată în soluționarea recursului în anulare declarat de Procurorul general

al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

În modalitatea arătată,

petentului i-a fost încălcat dreptul la proprietate garantat prin art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, pe fondul încălcării dreptului la un proces echitabil, statuat

prin art. 6 din aceeași Convenție.

Punând în discuție o

hotărâre irevocabilă, cei trei judecători au încălcat cu intenție dispozițiile art.

41 și art. 135 alin. (6) din Constituția României.

Petentul a arătat că prin

hotărârile menționate i-au fost încălcate drepturile arătate, urmare a

modificării sentinței civile nr. 4772 din 7 iunie 2001, în sensul respingerii

acțiunii, hotărâre irevocabilă prin care acestuia i se recunoscuse anterior un

drept de creanță față de A.N.S.V.M., pentru suma de 129.648 dolari SUA, cu

titlu de preț neachitat și 8.330 dolari SUA, reprezentând penalități, precum și

96.413.000 lei cheltuieli de judecată, ca urmare a constatării culpei pârâtei

menționate în rezilierea la 5 august 2000, a unui contract de consultanță.

Petentul a arătat că a

sesizat organul de urmărire penală care, însă, a dispus în sensul neînceperii

urmăririi penale și respingerii plângerii acestuia formulată împotriva soluției

de netrimitere în judecată.

În concluzie, petentul a

precizat că obiectul prezentei plângeri privește stabilirea infracțiunilor

comise de magistrații menționați și repararea prejudiciului produs prin casarea

hotărârii și admiterea nelegală a recursului îndreptat împotriva sentinței irevocabile

precizate anterior.

În raport cu susținerile

menționate, prima instanță a reținut că în discuție nu este încălcarea unui

drept real de proprietate, ci a unui drept de creanță litigios.

Totodată, examinând cauza

prin prisma criticilor formulate, instanța de fond a reținut că în cauză nu se

constată indicii săvârșirii vreunei infracțiuni, iar persoanele nominalizate de

petent nu au făcut altceva decât să-și exercite atribuțiile conferite de lege.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, petentul C.T. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile

de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen. și fără a formula

critici susceptibile a fi încadrate în cazurile menționate. Acesta a precizat

că va depune motivele de recurs după comunicarea sentinței atacate, în raport cu

considerentele care au stat la baza acestei soluții.

Examinând cauza, în raport cu

dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., se constată

următoarele:

Exprimându-și nemulțumirea

cu privire la declararea unui recurs în anulare și soluția pronunțată în

rejudecare într-o cauză civilă, precum și în raport cu împrejurarea că, sesizat

cu plângerea penală, organul de urmărire penală a dispus în sensul netrimiterii

în judecată, petentul s-a adresat cu plângere directă, instanței de judecată și,

expunând situația de fapt, astfel cum acesta a perceput-o, a solicitat să se

stabilească infracțiunile săvârșite de magistrații menționați și să se dispună

în sensul reparării prejudiciului produs prin modul de soluționare a cauzei

civile.

I. Cu privire la soluția de

neîncepere a urmăririi penale.

Potrivit art. 200 C. proc.

pen., „

urmărirea

penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența

infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii

acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea

în judecată”.

În vederea realizării

obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul

menționat, legea procesuală penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare

a acestei faze a procesului penal.

Sesizat în unul din modurile

reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte

premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea determinată de lege.

În anumite situații, actele

premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă

existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost

sesizat, pot duce la constatarea existenței unora dintre cazurile, reglementate

în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii

penale este împiedicată.

În raport cu această

împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv,

declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau,

după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune

neînceperea acesteia.

Examinând cauza sub acest

aspect și constatând că nu se relevă indicii săvârșirii unei infracțiuni, în

mod judicios prima instanță a dispus în sensul respingerii plângerii și,

implicit, în sensul menținerii soluției de neîncepere a urmăririi penale.

Petentul a susținut că în

cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art.

246, 247, 248 și 248

1

C. pen.

Pentru a respinge plângerea,

prima instanță a reținut că persoanele nominalizate de petent nu au făcut

altceva decât să-și exercite atribuțiile prevăzute de lege.

Într-adevăr, declarând

recursul în anulare și, respectiv, soluționând cauza civilă în limitele

sesizării, magistrații menționați nu au făcut altceva decât să efectueze acte

de competența acestora, atribuită prin lege.

Petentul a susținut că

interesele sale legitime au fost vătămate ca urmare a unor erori de judecată,

înregistrate în soluționarea cauzei civile.

Însă, sub un prim aspect,

eventualele erori de judecată sau greșeli de ordin procedural fac obiectul controlului

judiciar și sunt remediate prin soluționarea căilor de atac, exercitate de

partea interesată, în condițiile legii procesual civile.

Totodată, în măsura în care

în activitatea de judecată, fără intenția de a păgubi - neinvocată și neprobată

în cauză, s-ar produce erorile menționate ce pot face obiectul căilor de atac,

acestea nu constituie infracțiune.

Or, când fapta nu constituie

infracțiune, nu există răspundere penală.

Așadar, o hotărâre

judecătorească nu poate constitui, în sine, temei de angajare a răspunderii

penale a magistratului care a pronunțat-o.

În fine, legalitatea și

temeinicia hotărârii pronunțate într-o cauză civilă nu poate fi cenzurată de

către instanța penală.

Astfel, legea procesual-civilă

a stabilit un sistem coerent al judecării în fond a cauzelor, menit a asigura

egalitatea în fața legii, prin protecția judiciară oferită imparțial, de natură

a consolida situația juridică a titularului unui drept, prin admiterea sau

respingerea, după caz, a pretenției dedusă judecății.

Este adevărat, însă, că

hotărârile judecătorești pot conține erori de judecată, cu referire la

raționamente jurisdicționale eronate, aplicarea greșită a legii sau

neobservarea unora dintre condițiile formale prevăzute pentru desfășurarea

judecății.

Din acest motiv, legea

procesual-civilă a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou

examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute.

Drept urmare, protecția

judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de

atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei,

formează sistemul procesului civil.

Acest sistem, același pentru

persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având

ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor

corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor și

noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective

determinate de dispozițiile art. 6 și 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale.

Drept urmare,

admisibilitatea, legalitatea și temeinicia unei căi de atac este examinată și

corespunzător dispozițiilor art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cu referire la

principiul potrivit căruia orice hotărâre este supusă unei căi de atac,

concordante cu dispozițiile sistemului nostru procedural privitoare la dreptul

examinării cauzei în două grade de jurisdicție.

Așadar, noua perspectivă a

accesului la justiție, generată de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, concordante cu dispozițiile art.

21 din Constituția României, revizuită, lipsește legea procesuală de acele zone

de acceptabilitate în care căi procesuale diferite să poată fi considerate,

concomitent, corecte și admisibile.

Așa fiind, recunoașterea

unei căi de atac în alte condiții, decât cele legal prevăzute, cu referire la

cenzurarea în instanța penal, a unei hotărâri judecătorești irevocabile, dată

în materie civilă și pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea competenței altei

instanțe, este nelegală și, din acest motiv, constituie caz de casare,

deopotrivă, în procedura civilă și procedura penală.

II. Cu privire la sesizarea

directă a instanței de judecată,

ulterior pronunțării de către

organul de urmărire penală a unei soluții de netrimitere în judecată.

Este supusă controlului

judecătoresc, în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., exclusiv

dispoziția de neîncepere a urmăririi penale, confirmată ca urmare a respingerii

plângerii formulate de partea interesată, corespunzător posibilității legale

reglementate în favoarea acesteia, prin art. 275 - 278 din același cod.

Ca atare, are aptitudinea

declanșării controlului judecătoresc exclusiv, plângerea care privește actul

procesual prevăzut în textul menționat, formulată de persoana care își

justifică calitatea în condițiile legii.

În consecință, neparcurgerea

procedurii prevăzute de art. 275 - 278 C. proc. pen., constituie fine de

neprimire a plângerii de către instanța competentă să judece în fond cauza

penală.

Or, petentul a sesizat secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără a urma procedura menționată,

în sensul că nu a formulat plângere care să declanșeze, în cadrul Ministerului

Public, verificarea de către procurorul competent, a temeiniciei și legalității

dispoziției primare de neîncepere a urmăririi penale.

Așa fiind, soluția de

respingere a plângerii petentului de către prima instanță, se constată a fi

judicioasă.

Este adevărat că în raport cu

prevederile legale menționate, plângerea petentului urma a fi respinsă ca

inadmisibilă.

Admiterea, însă, a căii de

atac exercitate de petent, exclusiv sub acest aspect și menținerea în fond a

soluției de respingere a plângerii, e drept ca inadmisibilă, și nu nefondată,

apare ca o soluție excesiv de formalistă ce nu satisface natura juridică a

recursului de remediu procesual și nu creează petentului o situație mai

favorabilă în propria-i cale de atac.

III. Cu privire la cererea

de constatare a infracțiunilor săvârșite de magistrați,

de către instanța de judecată,

sesizată cu plângere directă.

Este de reținut că plângerea

adresată instanței de judecată competente, prin care persoana nemulțumită de

modul în care a fost soluționată, în cadrul Ministerului Public, plângerea

prevăzută de art. 275 - 278 C. proc. pen., între altele, are natura juridică a

unei căi de atac și vizează controlul judecătoresc al soluției de netrimitere

în judecată.

Această plângere, astfel cum

a fost reglementată prin art. 278

1

C. proc. pen., de natură a da

eficiență dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 13 din

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, învestește

instanța de judecată, cu examinarea legalității și temeiniciei rezoluției

atacate.

Cum soluționarea plângerii

nu a fost reglementată printr-o procedură specială, aceasta este supusă

regimului căilor ordinare de atac și, ca atare, nu are aptitudinea provocării

unui control judecătoresc în alte condiții, decât cele prevăzute de legea

procesual-penală.

Rezultă, așadar că, sesizată

cu plângerea menționată, instanța de judecată nu este învestită cu atribuții de

urmărire penală, așa încât controlul judecătoresc privește exclusiv efectuarea

actelor premergătoare sau, după caz, de urmărire penală, cu respectarea

dispozițiilor legii procesuale.

În raport cu concluziile pe

care această examinare le impune, cu referire la lucrările din dosarul cauzei,

precum și a oricăror înscrisuri noi prezentate, instanța de judecată competentă

va pronunța una din soluțiile prevăzute de art. 278

1

alin. (8) C.

proc. pen.

În consecință, chiar și în

ipoteza în care petentul ar fi sesizat instanța în condițiile art. 278

1

C. proc. pen., cererea acestuia, de efectuare a controlului judecătoresc în

alte condiții, decât cele legal prevăzute, respectiv în sensul efectuării de

către instanță, a actelor de competența organului de urmărire penală, ar fi

fost respinsă.

Aceeași soluție de

respingere a cererii formulate de petent, în sensul arătat, era impusă și de

dispozițiile Codului de procedură penală, privitoare la competența efectuării

urmăririi penale după calitatea persoanei.

Față de considerentele ce

preced, se constată că hotărârea atacată cu recurs nu este supusă nici unuia

din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul C.T.,

ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin.

(2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petentul C.T. împotriva sentinței nr. 63 din 21 aprilie

2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în

dosarul nr. 5401/2003.

Obligă pe recurentul-petent

să plătească statului, suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare

în recurs.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 aprilie 2005.