ÎCCJ, Decizia nr. 90/2005

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 63 din 21 aprilie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea și sesizarea formulate de petentul C.T., împotriva numiților P.I., B.F., A.A., T.J. și Guvernul României, ca nefondate. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că petentul C.T., invocând dispozițiile art. 29 pct. 1 lit. f) și art. 264 C. proc. pen., precum și art. 21 din Constituția României, s-a plâns și a sesizat instanța, împotriva numiților P.I., B.F.

și A.A., judecători la Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prima fiind și șefa acestei secții, T.J., fost procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație, primii în calitate de autori, iar ultimul în calitate de instigator și complice, precum și împotriva Guvernului României, în calitate de comitent, pentru infracțiunea de abuz în serviciu în formă calificată, prevăzută de art. 248 1 C. pen. Petentul, susținând că în cauză sunt întrunite și elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 246, 247 și 248 C. pen.

și că înțelege să se constituie parte civilă în cauză, a arătat că primii trei învinuiți au format completul care s-a pronunțat în dosarul 1783/2002, aflat pe rolul Curții de Apel București, secția comercială, având ca obiect rejudecarea recursului formulat de A.N.S.V.M., după casarea deciziei irevocabile nr. 279 din 5 noiembrie 2001, a aceleași curți, prin decizia nr. 3902 din 5 iunie 2002, a Curții Supreme de Justiție, pronunțată în soluționarea recursului în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. În modalitatea arătată, petentului i-a fost încălcat dreptul la proprietate garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, pe fondul încălcării dreptului la un proces echitabil, statuat prin art. 6 din aceeași Convenție.

Punând în discuție o hotărâre irevocabilă, cei trei judecători au încălcat cu intenție dispozițiile art. 41 și art. 135 alin. (6) din Constituția României. Petentul a arătat că prin hotărârile menționate i-au fost încălcate drepturile arătate, urmare a modificării sentinței civile nr. 4772 din 7 iunie 2001, în sensul respingerii acțiunii, hotărâre irevocabilă prin care acestuia i se recunoscuse anterior un drept de creanță față de A.N.S.V.M., pentru suma de 129.648 dolari SUA, cu titlu de preț neachitat și 8.330 dolari SUA, reprezentând penalități, precum și 96.413.000 lei cheltuieli de judecată, ca urmare a constatării culpei pârâtei menționate în rezilierea la 5 august 2000, a unui contract de consultanță.

Petentul a arătat că a sesizat organul de urmărire penală care, însă, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale și respingerii plângerii acestuia formulată împotriva soluției de netrimitere în judecată. În concluzie, petentul a precizat că obiectul prezentei plângeri privește stabilirea infracțiunilor comise de magistrații menționați și repararea prejudiciului produs prin casarea hotărârii și admiterea nelegală a recursului îndreptat împotriva sentinței irevocabile precizate anterior. În raport cu susținerile menționate, prima instanță a reținut că în discuție nu este încălcarea unui drept real de proprietate, ci a unui drept de creanță litigios. Totodată, examinând cauza prin prisma criticilor formulate, instanța de fond a reținut că în cauză nu se constată indicii săvârșirii vreunei infracțiuni, iar persoanele nominalizate de petent nu au făcut altceva decât să-și exercite atribuțiile conferite de lege.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul C.T. a declarat recurs, fără a invoca nici unul din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. și fără a formula critici susceptibile a fi încadrate în cazurile menționate. Acesta a precizat că va depune motivele de recurs după comunicarea sentinței atacate, în raport cu considerentele care au stat la baza acestei soluții. Examinând cauza, în raport cu dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc.

pen., se constată următoarele: Exprimându-și nemulțumirea cu privire la declararea unui recurs în anulare și soluția pronunțată în rejudecare într-o cauză civilă, precum și în raport cu împrejurarea că, sesizat cu plângerea penală, organul de urmărire penală a dispus în sensul netrimiterii în judecată, petentul s-a adresat cu plângere directă, instanței de judecată și, expunând situația de fapt, astfel cum acesta a perceput-o, a solicitat să se stabilească infracțiunile săvârșite de magistrații menționați și să se dispună în sensul reparării prejudiciului produs prin modul de soluționare a cauzei civile. I. Cu privire la soluția de neîncepere a urmăririi penale. Potrivit art. 200 C. proc. pen., „ urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată”.

În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesuală penală a determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a procesului penal. Sesizat în unul din modurile reglementate în art. 221 C. proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire penală, în succesiunea determinată de lege. În anumite situații, actele premergătoare având ca scop clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la constatarea existenței unora dintre cazurile, reglementate în art. 10 C. proc. pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată.

În raport cu această împrejurare, nejustificându-se începerea urmăririi penale și, respectiv, declanșarea procesului penal, se confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este de competența procurorului, se dispune neînceperea acesteia. Examinând cauza sub acest aspect și constatând că nu se relevă indicii săvârșirii unei infracțiuni, în mod judicios prima instanță a dispus în sensul respingerii plângerii și, implicit, în sensul menținerii soluției de neîncepere a urmăririi penale. Petentul a susținut că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 246, 247, 248 și 248 1 C. pen. Pentru a respinge plângerea, prima instanță a reținut că persoanele nominalizate de petent nu au făcut altceva decât să-și exercite atribuțiile prevăzute de lege.

Într-adevăr, declarând recursul în anulare și, respectiv, soluționând cauza civilă în limitele sesizării, magistrații menționați nu au făcut altceva decât să efectueze acte de competența acestora, atribuită prin lege. Petentul a susținut că interesele sale legitime au fost vătămate ca urmare a unor erori de judecată, înregistrate în soluționarea cauzei civile. Însă, sub un prim aspect, eventualele erori de judecată sau greșeli de ordin procedural fac obiectul controlului judiciar și sunt remediate prin soluționarea căilor de atac, exercitate de partea interesată, în condițiile legii procesual civile. Totodată, în măsura în care în activitatea de judecată, fără intenția de a păgubi - neinvocată și neprobată în cauză, s-ar produce erorile menționate ce pot face obiectul căilor de atac, acestea nu constituie infracțiune.

Or, când fapta nu constituie infracțiune, nu există răspundere penală. Așadar, o hotărâre judecătorească nu poate constitui, în sine, temei de angajare a răspunderii penale a magistratului care a pronunțat-o. În fine, legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate într-o cauză civilă nu poate fi cenzurată de către instanța penală. Astfel, legea procesual-civilă a stabilit un sistem coerent al judecării în fond a cauzelor, menit a asigura egalitatea în fața legii, prin protecția judiciară oferită imparțial, de natură a consolida situația juridică a titularului unui drept, prin admiterea sau respingerea, după caz, a pretenției dedusă judecății. Este adevărat, însă, că hotărârile judecătorești pot conține erori de judecată, cu referire la raționamente jurisdicționale eronate, aplicarea greșită a legii sau neobservarea unora dintre condițiile formale prevăzute pentru desfășurarea judecății.

Din acest motiv, legea procesual-civilă a recunoscut părților, posibilitatea de a provoca un nou examen al procesului, prin exercitarea căilor de atac legal prevăzute. Drept urmare, protecția judiciară a dreptului subiectiv dedus judecății este extinsă și la căile de atac care, împreună cu normele care reglementează judecata în fond a cauzei, formează sistemul procesului civil. Acest sistem, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a răspunde exigențelor și noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective determinate de dispozițiile art. 6 și 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Drept urmare, admisibilitatea, legalitatea și temeinicia unei căi de atac este examinată și corespunzător dispozițiilor art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, cu referire la principiul potrivit căruia orice hotărâre este supusă unei căi de atac, concordante cu dispozițiile sistemului nostru procedural privitoare la dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție. Așadar, noua perspectivă a accesului la justiție, generată de dispozițiile art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, concordante cu dispozițiile art. 21 din Constituția României, revizuită, lipsește legea procesuală de acele zone de acceptabilitate în care căi procesuale diferite să poată fi considerate, concomitent, corecte și admisibile.

Așa fiind, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții, decât cele legal prevăzute, cu referire la cenzurarea în instanța penal, a unei hotărâri judecătorești irevocabile, dată în materie civilă și pronunțarea unei hotărâri cu încălcarea competenței altei instanțe, este nelegală și, din acest motiv, constituie caz de casare, deopotrivă, în procedura civilă și procedura penală. II. Cu privire la sesizarea directă a instanței de judecată, ulterior pronunțării de către organul de urmărire penală a unei soluții de netrimitere în judecată. Este supusă controlului judecătoresc, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., exclusiv dispoziția de neîncepere a urmăririi penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate de partea interesată, corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea acesteia, prin art. 275 - 278 din același cod.

Ca atare, are aptitudinea declanșării controlului judecătoresc exclusiv, plângerea care privește actul procesual prevăzut în textul menționat, formulată de persoana care își justifică calitatea în condițiile legii. În consecință, neparcurgerea procedurii prevăzute de art. 275 - 278 C. proc. pen., constituie fine de neprimire a plângerii de către instanța competentă să judece în fond cauza penală. Or, petentul a sesizat secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fără a urma procedura menționată, în sensul că nu a formulat plângere care să declanșeze, în cadrul Ministerului Public, verificarea de către procurorul competent, a temeiniciei și legalității dispoziției primare de neîncepere a urmăririi penale.

Așa fiind, soluția de respingere a plângerii petentului de către prima instanță, se constată a fi judicioasă. Este adevărat că în raport cu prevederile legale menționate, plângerea petentului urma a fi respinsă ca inadmisibilă. Admiterea, însă, a căii de atac exercitate de petent, exclusiv sub acest aspect și menținerea în fond a soluției de respingere a plângerii, e drept ca inadmisibilă, și nu nefondată, apare ca o soluție excesiv de formalistă ce nu satisface natura juridică a recursului de remediu procesual și nu creează petentului o situație mai favorabilă în propria-i cale de atac. III. Cu privire la cererea de constatare a infracțiunilor săvârșite de magistrați, de către instanța de judecată, sesizată cu plângere directă.

Este de reținut că plângerea adresată instanței de judecată competente, prin care persoana nemulțumită de modul în care a fost soluționată, în cadrul Ministerului Public, plângerea prevăzută de art. 275 - 278 C. proc. pen., între altele, are natura juridică a unei căi de atac și vizează controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată. Această plângere, astfel cum a fost reglementată prin art. 278 1 C. proc. pen., de natură a da eficiență dispozițiilor art. 21 din Constituția României și art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, învestește instanța de judecată, cu examinarea legalității și temeiniciei rezoluției atacate. Cum soluționarea plângerii nu a fost reglementată printr-o procedură specială, aceasta este supusă regimului căilor ordinare de atac și, ca atare, nu are aptitudinea provocării unui control judecătoresc în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesual-penală.

Rezultă, așadar că, sesizată cu plângerea menționată, instanța de judecată nu este învestită cu atribuții de urmărire penală, așa încât controlul judecătoresc privește exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, de urmărire penală, cu respectarea dispozițiilor legii procesuale. În raport cu concluziile pe care această examinare le impune, cu referire la lucrările din dosarul cauzei, precum și a oricăror înscrisuri noi prezentate, instanța de judecată competentă va pronunța una din soluțiile prevăzute de art. 278 1 alin. (8) C. proc. pen. În consecință, chiar și în ipoteza în care petentul ar fi sesizat instanța în condițiile art. 278 1 C. proc. pen., cererea acestuia, de efectuare a controlului judecătoresc în alte condiții, decât cele legal prevăzute, respectiv în sensul efectuării de către instanță, a actelor de competența organului de urmărire penală, ar fi fost respinsă.

Aceeași soluție de respingere a cererii formulate de petent, în sensul arătat, era impusă și de dispozițiile Codului de procedură penală, privitoare la competența efectuării urmăririi penale după calitatea persoanei. Față de considerentele ce preced, se constată că hotărârea atacată cu recurs nu este supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. În consecință, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul C.T., ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.T. împotriva sentinței nr. 63 din 21 aprilie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 5401/2003. Obligă pe recurentul-petent să plătească statului, suma de 1.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2005.