ÎCCJ, Decizia nr. 12/2004

în compunerea prevăzută de art. 64

din Legea nr. 92/1992

Asupra plângerii de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 2 decembrie 2003, petenta

M.Z., judecător la Tribunalul Mureș, a formulat plângere împotriva deciziei nr.

40 din 27 octombrie 2003 a Secretarului General al Consiliului Superior al

Magistraturii, arătând că în luna iunie 2003 a participat la examenul de

promovare, într-o funcție de execuție pe loc pentru Curtea de Apel Târgu Mureș,

pe care l-a promovat.

Examenul a fost validat, prin

hotărârea nr. 32 din 9 septembrie 2003 a Consiliului Superior al Magistraturii

și, ca urmare, petenta a obținut gradul de judecător de curte de apel, fiind

avansată pe loc.

După pronunțarea hotărârii

menționate, la cererea expresă a conducerii Curții de Apel Târgu Mureș, petenta

și-a exprimat consimțământul de a fi promovată efectiv pe un post vacant

existent.

În luna octombrie 2003, petentei i

s-a comunicat de către Curtea de Apel Târgu Mureș, cu adresa nr. 1451 din 9

octombrie 2003, avizul negativ, privitor la promovarea efectivă pe un post

vacant, cu motivarea că aceasta nu îndeplinește cerințele art. 5 și 7 din

Regulamentul privind organizarea și desfășurarea examenului, în vederea

promovării într-o funcție de execuție vacantă și că nu se justifică promovarea.

Împotriva acestui aviz, petenta a formulat

contestație la Consiliul Superior al Magistraturii, susținând că nici regulamentul

menționat și nici Legea de organizare judecătorească nu prevăd acordarea unui

nou aviz, pentru ocuparea unui post vacant la instanța superioară, după ce s-a

obținut promovarea pe loc.

De altfel, la examenul organizat în

luna iunie 2003 au mai participat alți trei judecători de la Tribunalul Mureș

care, după exprimarea consimțământului prevăzut de Legea de organizare

judecătorească, au fost promovați efectiv la Curtea de Apel Târgu Mureș, fără

îndeplinirea acestei formalități.

Totodată, prin contestația formulată,

împotriva avizului negativ menționat, petenta a arătat că aprecierile din

conținutul referatului sunt subiective și făcute cu rea credință.

Prin decizia menționată, contestația

formulată de contestatoare a fost respinsă.

Formulând plângere, împotriva

acestei din urmă decizii, petenta a susținut că, în mod greșit, a fost respinsă

contestația, fără a se face o analiză a susținerilor acesteia, fără a fi

ascultată pentru elucidarea tuturor aspectelor semnalate, încălcându-se, astfel,

exigențele dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale.

În concluzie, petenta a solicitat admiterea

plângerii, casarea deciziei atacate și modificarea în tot a acesteia, în sensul

admiterii contestației formulată de aceasta, împotriva avizului negativ dat de

președintele Curții de Apel Târgu Mureș, privitor la promovarea efectivă pe un

post vacant existent la această instanță.

În drept, petenta a invocat

dispozițiile art. 64 și 129 din Legea nr. 92/1992, în sensul aplicării acestora

prin analogie, în condițiile în care legea nu prevede calea de atac, împotriva

hotărârilor pronunțate de Secretarul General al Consiliului Superior al

Magistraturii.

Prin întâmpinare, intimatul a

solicitat respingerea plângerii, ca inadmisibilă. Acesta a arătat că

posibilitatea atacării cu plângere sau contestație a unei decizii a

Secretarului General al Consiliului Superior al Magistraturii nu este prevăzută

de art. 64 sau 129, din legea de organizare și de art. 7 pct. 9, 10 și 11 din

Regulamentul privind organizarea și desfășurarea examenului, în vederea

promovării într-o funcție vacantă sau pe loc la instanțe și parchetele de pe

lângă acestea, dispozițiile menționate privind alte situații.

Plângerea este inadmisibilă, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 109 C. proc. civ.,

„oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o

cerere înaintea instanței competente”.

Pe de altă parte, potrivit art. 129

din Constituția României, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile

interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile

legii”.

Totodată, prin art. 4 din Legea nr. 29/1990,

s-a stabilit că „actele administrative jurisdicționale, cu excepția celor

prevăzute la art. 3 și a celor din domeniul contravențiilor, pot fi atacate cu

recurs, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicționale, în termen de 15

zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a Curții Supreme

de Justiție”.

Din dispozițiile citate, rezultă că

existența unui drept subiectiv dă dreptul persoanei de a solicita protecția

judiciară, admiterea acțiunii exercitate fiind condiționată de probarea, în

fața instanței competente, legal sesizate, a realității dreptului pretins și a

faptului că acesta este ocrotit de lege.

Pe de altă parte, din aceleași

dispoziții, rezultă că erorile de judecată sau de procedură pot fi supuse

controlului judecătoresc, prin exercitarea căilor de atac prevăzute de legea

procesuală civilă sau penală, după caz. Este de reținut, în acest sens, că în

vederea atingerii finalității actului de justiție, privitor la protecția

ordinii sociale și garantarea drepturilor persoanei, legea procesuală a

stabilit riguros regulile de desfășurare a procesului și a determinat un sistem

coerent al căilor de atac. Importanței activității organizate, în vederea

pronunțării unei soluții juste în rezolvarea conflictului de drept dedus spre soluționare

organelor competente, legea procesuală a răspuns logic și coerent, așa cum s-a

arătat, eliminând din sistemul procesului civil posibilitatea folosirii de

către partea interesată de acțiuni sau căi de atac diferite, apreciate ca fiind

echivalente și, în consecință, admisibile, deși situațiile sunt identice sub

aspectul dreptului afirmat.

Așadar, normele legale privind sesizarea

instanțelor judecătorești, astfel cum acestea au fost determinate de C. proc.

civ. și alte acte normative conținând dispoziții procesuale, sunt de ordine

publică și, ca atare, încălcarea acestora duce la nulitatea oricărei hotărâri

judecătorești care le-ar nesocoti.

Totodată, din aceleași dispoziții

legale menționate, rezultă că și actele administrative jurisdicționale sunt supuse

controlului judecătoresc, la instanța de contencios administrativ.

Rezultă, așadar, din modul cum a

fost reglementată protecția judiciară a drepturilor subiective ocrotite de

lege, că legea procesuală civilă a stabilit un cadru legal, corespunzător

dispozițiilor art. 129 din Constituția României, cu referire la art. 21 din

legea fundamentală, în măsură a satisface exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În consecință, revine părții

interesate obligația de a solicita protecția judiciară în condițiile menționate,

aceleași pentru toate persoanele care se adresează jurisdicției competente, iar

formularea de cereri sau căi de atac, cu neobservarea condițiilor de exercițiu

menționate, duce la respingerea acestora, ca inadmisibile.

Plângerea dedusă spre soluționare

Completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație, întemeiată pe

dispozițiile art. 64 și 129 din Legea nr. 92/1992, nu îndeplinește cerințele textelor

menționate, care vizează exclusiv declanșarea controlului judecătoresc, cu

privire la refuzul Consiliului Superior al Magistraturii de a propune

Președintelui României, numirea în funcția de magistrat a candidatului declarat

reușit la examenul de capacitate, validat în condițiile legii, precum și cu

privire la angajarea răspunderii disciplinare a magistraților de către același

consiliu.

Or, recunoașterea unei căi de atac,

cu referire la plângerea formulată de petenta M.Z., neprevăzută de lege, apare

ca inadmisibilă, în ordinea de drept.

Ca atare, excepția invocată de

intimat este întemeiată, iar admiterea acesteia înlătură posibilitatea

examinării pe fond a plângerii, de către Completul de 9 judecători al Înaltei

Curți de Casație și Justiție. Așa fiind, plângerea cu care petenta a învestit

Completul de 9 judecători urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.

Pe de altă parte, plângerea nu poate

fi examinată pe fond nici în raport de dispozițiile Convenției pentru apărarea

drepturilor omului și libertăților fundamentale, invocate de petentă, care nu

au rol de norme procesuale pentru instanțele române. Garantarea recursului

efectiv înaintea unei instanțe naționale, avut în vedere de Convenție, este

asigurată prin normele procesuale civile menționate.

Consiliul Superior al Magistraturii

emite acte administrative și acte administrativ jurisdicționale, care pot fi

cenzurate de instanța de judecată, în condițiile legii.

Această împrejurare nu dă dreptul

Completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, la

stăruința petentei, să examineze în fond plângerea cu care a fost sesizată,

deși aceasta excede competenței speciale de judecată, atribuită prin

dispozițiile art. 64 și 129 din Legea de organizare judecătorească.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte va respinge plângerea, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge plângerea formulată de M.Z.,

judecător la Tribunalul Mureș, împotriva deciziei nr. 40 din 27 octombrie 2003

a Secretarului General al Consiliului Superior al Magistraturii, ca

inadmisibilă.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

16 februarie 2004.