ÎCCJ, Decizia nr. 12/2004

în compunerea prevăzută de art. 64 din Legea nr. 92/1992 Asupra plângerii de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 2 decembrie 2003, petenta M.Z., judecător la Tribunalul Mureș, a formulat plângere împotriva deciziei nr. 40 din 27 octombrie 2003 a Secretarului General al Consiliului Superior al Magistraturii, arătând că în luna iunie 2003 a participat la examenul de promovare, într-o funcție de execuție pe loc pentru Curtea de Apel Târgu Mureș, pe care l-a promovat. Examenul a fost validat, prin hotărârea nr. 32 din 9 septembrie 2003 a Consiliului Superior al Magistraturii și, ca urmare, petenta a obținut gradul de judecător de curte de apel, fiind avansată pe loc.

După pronunțarea hotărârii menționate, la cererea expresă a conducerii Curții de Apel Târgu Mureș, petenta și-a exprimat consimțământul de a fi promovată efectiv pe un post vacant existent. În luna octombrie 2003, petentei i s-a comunicat de către Curtea de Apel Târgu Mureș, cu adresa nr. 1451 din 9 octombrie 2003, avizul negativ, privitor la promovarea efectivă pe un post vacant, cu motivarea că aceasta nu îndeplinește cerințele art. 5 și 7 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea examenului, în vederea promovării într-o funcție de execuție vacantă și că nu se justifică promovarea. Împotriva acestui aviz, petenta a formulat contestație la Consiliul Superior al Magistraturii, susținând că nici regulamentul menționat și nici Legea de organizare judecătorească nu prevăd acordarea unui nou aviz, pentru ocuparea unui post vacant la instanța superioară, după ce s-a obținut promovarea pe loc.

De altfel, la examenul organizat în luna iunie 2003 au mai participat alți trei judecători de la Tribunalul Mureș care, după exprimarea consimțământului prevăzut de Legea de organizare judecătorească, au fost promovați efectiv la Curtea de Apel Târgu Mureș, fără îndeplinirea acestei formalități. Totodată, prin contestația formulată, împotriva avizului negativ menționat, petenta a arătat că aprecierile din conținutul referatului sunt subiective și făcute cu rea credință. Prin decizia menționată, contestația formulată de contestatoare a fost respinsă. Formulând plângere, împotriva acestei din urmă decizii, petenta a susținut că, în mod greșit, a fost respinsă contestația, fără a se face o analiză a susținerilor acesteia, fără a fi ascultată pentru elucidarea tuturor aspectelor semnalate, încălcându-se, astfel, exigențele dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În concluzie, petenta a solicitat admiterea plângerii, casarea deciziei atacate și modificarea în tot a acesteia, în sensul admiterii contestației formulată de aceasta, împotriva avizului negativ dat de președintele Curții de Apel Târgu Mureș, privitor la promovarea efectivă pe un post vacant existent la această instanță. În drept, petenta a invocat dispozițiile art. 64 și 129 din Legea nr. 92/1992, în sensul aplicării acestora prin analogie, în condițiile în care legea nu prevede calea de atac, împotriva hotărârilor pronunțate de Secretarul General al Consiliului Superior al Magistraturii. Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea plângerii, ca inadmisibilă.

Acesta a arătat că posibilitatea atacării cu plângere sau contestație a unei decizii a Secretarului General al Consiliului Superior al Magistraturii nu este prevăzută de art. 64 sau 129, din legea de organizare și de art. 7 pct. 9, 10 și 11 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea examenului, în vederea promovării într-o funcție vacantă sau pe loc la instanțe și parchetele de pe lângă acestea, dispozițiile menționate privind alte situații. Plângerea este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 109 C. proc. civ., „oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanței competente”. Pe de altă parte, potrivit art. 129 din Constituția României, „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.

Totodată, prin art. 4 din Legea nr. 29/1990, s-a stabilit că „actele administrative jurisdicționale, cu excepția celor prevăzute la art. 3 și a celor din domeniul contravențiilor, pot fi atacate cu recurs, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicționale, în termen de 15 zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a Curții Supreme de Justiție”. Din dispozițiile citate, rezultă că existența unui drept subiectiv dă dreptul persoanei de a solicita protecția judiciară, admiterea acțiunii exercitate fiind condiționată de probarea, în fața instanței competente, legal sesizate, a realității dreptului pretins și a faptului că acesta este ocrotit de lege. Pe de altă parte, din aceleași dispoziții, rezultă că erorile de judecată sau de procedură pot fi supuse controlului judecătoresc, prin exercitarea căilor de atac prevăzute de legea procesuală civilă sau penală, după caz.

Este de reținut, în acest sens, că în vederea atingerii finalității actului de justiție, privitor la protecția ordinii sociale și garantarea drepturilor persoanei, legea procesuală a stabilit riguros regulile de desfășurare a procesului și a determinat un sistem coerent al căilor de atac. Importanței activității organizate, în vederea pronunțării unei soluții juste în rezolvarea conflictului de drept dedus spre soluționare organelor competente, legea procesuală a răspuns logic și coerent, așa cum s-a arătat, eliminând din sistemul procesului civil posibilitatea folosirii de către partea interesată de acțiuni sau căi de atac diferite, apreciate ca fiind echivalente și, în consecință, admisibile, deși situațiile sunt identice sub aspectul dreptului afirmat.

Așadar, normele legale privind sesizarea instanțelor judecătorești, astfel cum acestea au fost determinate de C. proc. civ. și alte acte normative conținând dispoziții procesuale, sunt de ordine publică și, ca atare, încălcarea acestora duce la nulitatea oricărei hotărâri judecătorești care le-ar nesocoti. Totodată, din aceleași dispoziții legale menționate, rezultă că și actele administrative jurisdicționale sunt supuse controlului judecătoresc, la instanța de contencios administrativ. Rezultă, așadar, din modul cum a fost reglementată protecția judiciară a drepturilor subiective ocrotite de lege, că legea procesuală civilă a stabilit un cadru legal, corespunzător dispozițiilor art. 129 din Constituția României, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, în măsură a satisface exigențele art. 1, 5, 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În consecință, revine părții interesate obligația de a solicita protecția judiciară în condițiile menționate, aceleași pentru toate persoanele care se adresează jurisdicției competente, iar formularea de cereri sau căi de atac, cu neobservarea condițiilor de exercițiu menționate, duce la respingerea acestora, ca inadmisibile. Plângerea dedusă spre soluționare Completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație, întemeiată pe dispozițiile art. 64 și 129 din Legea nr. 92/1992, nu îndeplinește cerințele textelor menționate, care vizează exclusiv declanșarea controlului judecătoresc, cu privire la refuzul Consiliului Superior al Magistraturii de a propune Președintelui României, numirea în funcția de magistrat a candidatului declarat reușit la examenul de capacitate, validat în condițiile legii, precum și cu privire la angajarea răspunderii disciplinare a magistraților de către același consiliu.

Or, recunoașterea unei căi de atac, cu referire la plângerea formulată de petenta M.Z., neprevăzută de lege, apare ca inadmisibilă, în ordinea de drept. Ca atare, excepția invocată de intimat este întemeiată, iar admiterea acesteia înlătură posibilitatea examinării pe fond a plângerii, de către Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție. Așa fiind, plângerea cu care petenta a învestit Completul de 9 judecători urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă. Pe de altă parte, plângerea nu poate fi examinată pe fond nici în raport de dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, invocate de petentă, care nu au rol de norme procesuale pentru instanțele române.

Garantarea recursului efectiv înaintea unei instanțe naționale, avut în vedere de Convenție, este asigurată prin normele procesuale civile menționate. Consiliul Superior al Magistraturii emite acte administrative și acte administrativ jurisdicționale, care pot fi cenzurate de instanța de judecată, în condițiile legii. Această împrejurare nu dă dreptul Completului de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, la stăruința petentei, să examineze în fond plângerea cu care a fost sesizată, deși aceasta excede competenței speciale de judecată, atribuită prin dispozițiile art. 64 și 129 din Legea de organizare judecătorească. În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge plângerea, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge plângerea formulată de M.Z., judecător la Tribunalul Mureș, împotriva deciziei nr. 40 din 27 octombrie 2003 a Secretarului General al Consiliului Superior al Magistraturii, ca inadmisibilă. Pronunțată, în ședință publică, azi, 16 februarie 2004.