ÎCCJ, Decizia nr. 175/2004

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Petentul I.V.V. a formulat plângere penală, solicitând începerea urmăririi penale și trimiterea în judecată a judecătorilor B.T. de la Judecătoria sectorului 1 București, F.E. și T.M. de la Tribunalul București, P.A., F.E.L. și S.G. de la Curtea de Apel București, precum și a executorului judecătoresc P.V., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 264 și art. 288 C. pen. Plângerea a format obiectul dosarului penal nr. 134/P/2003 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și a fost soluționată prin rezoluția din 22 aprilie 2003, în sensul neînceperii urmăririi penale. Prin aceeași rezoluție, s-a dispus disjungerea cauzei, cercetările față de judecătorul B.T.

și executorul judecătoresc P.V., urmând a fi continuate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Din cercetările efectuate a rezultat că Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința nr. 2736, pronunțată, la data de 20 martie 1995, în dosarul nr. 14482/1984, a admis acțiunea reclamantului I.V.V. și a obligat pârâtul D.Gh. să permită acestuia liberul acces la podul imobilului în care locuiau, descuind ușa dintre casa scării și culoarul spre pod. Sentința a rămas definitivă prin respingerea apelului de către Tribunalul București, prin decizia nr. 1385 din 9 iunie 1995 și a devenit irevocabilă, ca urmare a respingerii recursului de către Curtea de Apel București, prin decizia nr. 972 din 22 septembrie 1995. Pentru punerea în executare a sentinței menționate, I.V.V.

s-a adresat executorilor judecătorești din cadrul Judecătoriei sectorului 1 București. Fiind desemnat cu soluționarea cererii de punere în executare a sentinței, executorul judecătoresc P.V. s-a prezentat la locul situării imobilului, la 6 martie 1996, încheind un proces-verbal în care a menționat, între altele, că modalitatea de executare urmează a fi stabilită în cadrul unei contestații la executare. Contestația la executare formulată de pârâtul D.Gh. a fost respinsă de Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința nr. 6570 din 6 iulie 1996. Totodată, contestația la executare formulată de reclamantul P.V. Valentin a fost respinsă prin sentința nr. 6126 din 13 mai 1997. Deși, aparent, această soluție era favorabilă reclamantului, acesta a fost nemulțumit de modificarea minutei, în sensul ștergerii dispoziției privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.

Cum căile de atac, exercitate de reclamant împotriva acestei din urmă hotărâri, au fost respinse ca nefondate, reclamantul s-a adresat cu un memoriu Prefecturii București. Memoriul a fost dirijat spre competentă soluționare la Ministerul Justiției și, de aici, la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Deși acest memoriu, în sine, nu reprezenta o plângere penală, cu ocazia audierii la parchet, petentul I.V.V. a precizat că dorește cercetarea persoanelor reclamate pentru săvârșirea infracțiunilor menționate. Din examinarea actelor existente la dosar, s-a constatat, însă, că nu există elemente care să contureze comiterea vreunei fapte penale de către judecătorii F.E., T.M., P.A., F.E.L.

și S.G. Plângerea împotriva acestei rezoluții a fost respinsă de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, prin rezoluția din 30 iulie 2003 a procurorului șef adjunct de secție. Împotriva acestei din urmă rezoluții, petentul I.V.V. a formulat plângere, solicitând continuarea cercetărilor față de magistrații menționați. Prin sentința nr. 123 din 5 decembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, învestită prin declinarea competenței soluționării în fond a plângerii de către Judecătoria sectorului 1 București, a respins plângerea formulată de petentul I.V.V., ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că au fost respectate dispozițiile legale, care reglementează urmărirea penală.

Totodată, s-a reținut că s-au efectuat acte premergătoare, pe baza cărora s-a stabilit situația de fapt, din care rezultă că nu există elemente care să contureze comiterea vreunei fapte penale de către judecătorii F.E., T.M., P.A., F.E.L. și S.G. Împotriva acestei sentințe, petentul a declarat recurs, fără a formula critici și fără a invoca nici unul din motivele de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. Prin declarația de recurs, petentul a solicitat repunerea în termenul de exercitare a acestei căi de atac. În motivarea cererii de repunere în termen, petentul a susținut că nu a putut declara recurs în termenul prevăzut de legea procesuală penală, deoarece, în perioada respectivă, a fost bolnav, imobilizat la pat.

Pentru dovedirea motivului invocat, recurentul a depus în copie adeverința medicală nr. 4532 din 18 decembrie 2003. Recursul este tardiv declarat. În raport cu dispozițiile art. 1 C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un mijloc de apărare, concomitent, a societății și a membrilor care o compun, ca titulari de drepturi și obligații legal stabilite. Activitatea de judecată, finalizată prin pronunțarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil asigurării judecării corecte și garantării drepturilor procesuale. Ilustrând acest formalism, între altele, prin art. 185 C. proc.

pen., legiuitorul a stabilit, vizând concomitent dinamizarea procesului penal, asigurarea drepturilor procesuale și sancționarea conduitei procesuale neconforme, sub titlul marginal „consecințele nerespectării termenului”, următoarele: „când, pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”. Așadar, potrivit formalismului legii procesuale penale, având caracter de garanție egală pentru toate părțile interesate în sensul arătat, prin textul menționat a fost impusă obligația îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii. Ca atare, neexercitarea în termen a unei căi de atac, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea dreptului privitor la declararea acesteia.

Cu privire la calea de atac exercitată de petent, potrivit art. 385 3 alin. (1) C. proc. pen., „termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel”. Potrivit art. 416 1 și art. 385 15 C. proc. pen., hotărârea rămâne definitivă la data expirării termenului de recurs, iar instanța sesizată cu calea de atac exercitată peste termen, respinge recursul ca tardiv și menține hotărârea atacată. Din dispozițiile menționate rezultă, însă, și că, deși termenul legal de declarare a recursului este prevăzut prin normă imperativă, sancțiunea decăderii din exercițiul acestui drept nu intervine automat, ci trebuie să fie constatată de instanță. Totodată, cum nerespectarea termenului de declarare a recursului, în mod excepțional, poate să nu fie imputabilă părții decăzute din termenul de exercitare a acestuia, prin art. 385 3 alin. (2) C. proc.

pen., cu trimitere la art. 364 din același cod, a fost reglementată posibilitatea considerării recursului ca fiind făcut în termen, cu consecința repunerii în termen și realizării controlului judecătoresc al hotărârii atacate, dacă instanța constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare. În cauză, solicitând repunerea în termenul de declarare a recursului, petentul a invocat drept motiv temeinic de împiedicare imobilizarea la pat, împrejurare pentru dovedirea căreia a depus copie după o adeverință medicală. Examinând cererea de repunere în termen, în raport cu actele dosarului, se constată următoarele: Sentința atacată a fost pronunțată la 5 decembrie 2003, termenul de declarare a recursului expirând la data de 16 decembrie 2003. Cauza de împiedicare invocată de petent a intervenit la data de 18 decembrie 2003, ulterior datei la care a expirat termenul de declarare a recursului.

Așa fiind, cauza de împiedicare invocată de recurent apare ca fiind lipsită de relevanță asupra sancțiunii decăderii prevăzută de art. 185 C. proc. pen. În consecință, Înalta Curte va respinge cererea petentului de repunere în termen, va constata că acesta este decăzut din termenul de declarare a recursului și, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge recursul ca tardiv. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea petentului I.V.V. de repunere în termenul de declarare a recursului, ca neîntemeiată. Respinge, ca tardiv, recursul declarat de petentul I.V.V. împotriva sentinței nr. 123 din 5 decembrie 2003, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4635/2003. Obligă recurentul să plătească statului 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 17 mai 2004.