ÎCCJ, Decizia nr. 175/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Petentul I.V.V. a formulat plângere

penală, solicitând începerea urmăririi penale și trimiterea în judecată a

judecătorilor B.T. de la Judecătoria sectorului 1 București, F.E. și T.M. de la

Tribunalul București, P.A., F.E.L. și S.G. de la Curtea de Apel București,

precum și a executorului judecătoresc P.V., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute

de art. 246, art. 264 și art. 288 C. pen.

Plângerea a format obiectul

dosarului penal nr. 134/P/2003 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție și a fost soluționată prin rezoluția din 22 aprilie 2003, în sensul

neînceperii urmăririi penale. Prin aceeași rezoluție, s-a dispus disjungerea

cauzei, cercetările față de judecătorul B.T. și executorul judecătoresc P.V.,

urmând a fi continuate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Din cercetările efectuate a rezultat

că Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința nr. 2736, pronunțată, la

data de 20 martie 1995, în dosarul nr. 14482/1984, a admis acțiunea

reclamantului I.V.V. și a obligat pârâtul D.Gh. să permită acestuia liberul

acces la podul imobilului în care locuiau, descuind ușa dintre casa scării și

culoarul spre pod.

Sentința a rămas definitivă prin

respingerea apelului de către Tribunalul București, prin decizia nr. 1385 din 9

iunie 1995 și a devenit irevocabilă, ca urmare a respingerii recursului de

către Curtea de Apel București, prin decizia nr. 972 din 22 septembrie 1995.

Pentru punerea în executare a

sentinței menționate, I.V.V. s-a adresat executorilor judecătorești din cadrul

Judecătoriei sectorului 1 București.

Fiind desemnat cu soluționarea

cererii de punere în executare a sentinței, executorul judecătoresc P.V. s-a

prezentat la locul situării imobilului, la 6 martie 1996, încheind un proces-verbal

în care a menționat, între altele, că modalitatea de executare urmează a fi

stabilită în cadrul unei contestații la executare.

Contestația la executare formulată

de pârâtul D.Gh. a fost respinsă de Judecătoria sectorului 1 București, prin

sentința nr. 6570 din 6 iulie 1996.

Totodată, contestația la executare

formulată de reclamantul P.V. Valentin a fost respinsă prin sentința nr. 6126

din 13 mai 1997.

Deși, aparent, această soluție era

favorabilă reclamantului, acesta a fost nemulțumit de modificarea minutei, în

sensul ștergerii dispoziției privitoare la acordarea cheltuielilor de judecată.

Cum căile de atac, exercitate de

reclamant împotriva acestei din urmă hotărâri, au fost respinse ca nefondate,

reclamantul s-a adresat cu un memoriu Prefecturii București. Memoriul a fost

dirijat spre competentă soluționare la Ministerul Justiției și, de aici, la

Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Deși acest memoriu, în sine, nu

reprezenta o plângere penală, cu ocazia audierii la parchet, petentul I.V.V. a

precizat că dorește cercetarea persoanelor reclamate pentru săvârșirea

infracțiunilor menționate.

Din examinarea actelor existente la

dosar, s-a constatat, însă, că nu există elemente care să contureze comiterea

vreunei fapte penale de către judecătorii F.E., T.M., P.A., F.E.L. și S.G.

Plângerea împotriva acestei

rezoluții a fost respinsă de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția

de urmărire penală și criminalistică, prin rezoluția din 30 iulie 2003 a

procurorului șef adjunct de secție.

Împotriva acestei din urmă rezoluții,

petentul I.V.V. a formulat plângere, solicitând continuarea cercetărilor față

de magistrații menționați.

Prin sentința nr. 123 din 5

decembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, învestită

prin declinarea competenței soluționării în fond a plângerii de către Judecătoria

sectorului 1 București, a respins plângerea formulată de petentul I.V.V., ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut

că au fost respectate dispozițiile legale, care reglementează urmărirea penală.

Totodată, s-a reținut că s-au efectuat acte premergătoare, pe baza cărora s-a

stabilit situația de fapt, din care rezultă că nu există elemente care să

contureze comiterea vreunei fapte penale de către judecătorii F.E., T.M., P.A.,

F.E.L. și S.G.

Împotriva acestei sentințe, petentul

a declarat recurs, fără a formula critici și fără a invoca nici unul din

motivele de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

Prin declarația de recurs, petentul

a solicitat repunerea în termenul de exercitare a acestei căi de atac.

În motivarea cererii de repunere în

termen, petentul a susținut că nu a putut declara recurs în termenul prevăzut

de legea procesuală penală, deoarece, în perioada respectivă, a fost bolnav, imobilizat

la pat.

Pentru dovedirea motivului invocat,

recurentul a depus în copie adeverința medicală nr. 4532 din 18 decembrie 2003.

Recursul este tardiv declarat.

În raport cu dispozițiile art. 1 C.

proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un

mijloc de apărare, concomitent, a societății și a membrilor care o compun, ca

titulari de drepturi și obligații legal stabilite.

Activitatea de judecată, finalizată

prin pronunțarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul

de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist,

indispensabil asigurării judecării corecte și garantării drepturilor

procesuale.

Ilustrând acest formalism, între

altele, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit, vizând concomitent

dinamizarea procesului penal, asigurarea drepturilor procesuale și sancționarea

conduitei procesuale neconforme, sub titlul marginal „consecințele

nerespectării termenului”, următoarele: „când, pentru exercitarea unui drept

procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage

decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”.

Așadar, potrivit formalismului legii

procesuale penale, având caracter de garanție egală pentru toate părțile

interesate în sensul arătat, prin textul menționat a fost impusă obligația

îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii.

Ca atare, neexercitarea în termen a

unei căi de atac, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea dreptului

privitor la declararea acesteia.

Cu privire la calea de atac

exercitată de petent, potrivit art. 385

3

alin. (1) C. proc. pen.,

„termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel”.

Potrivit art. 416

1

și art.

385

15

C. proc. pen., hotărârea rămâne definitivă la data expirării

termenului de recurs, iar instanța sesizată cu calea de atac exercitată peste

termen, respinge recursul ca tardiv și menține hotărârea atacată.

Din dispozițiile menționate rezultă,

însă, și că, deși termenul legal de declarare a recursului este prevăzut prin

normă imperativă, sancțiunea decăderii din exercițiul acestui drept nu

intervine automat, ci trebuie să fie constatată de instanță.

Totodată, cum nerespectarea

termenului de declarare a recursului, în mod excepțional, poate să nu fie

imputabilă părții decăzute din termenul de exercitare a acestuia, prin art. 385

3

alin. (2) C. proc. pen., cu trimitere la art. 364 din același cod, a fost

reglementată posibilitatea considerării recursului ca fiind făcut în termen, cu

consecința repunerii în termen și realizării controlului judecătoresc al

hotărârii atacate, dacă instanța constată că întârzierea a fost determinată de

o cauză temeinică de împiedicare.

În cauză, solicitând repunerea în

termenul de declarare a recursului, petentul a invocat drept motiv temeinic de împiedicare

imobilizarea la pat, împrejurare pentru dovedirea căreia a depus copie după o

adeverință medicală.

Examinând cererea de repunere în

termen, în raport cu actele dosarului, se constată următoarele:

Sentința atacată a fost pronunțată

la 5 decembrie 2003, termenul de declarare a recursului expirând la data de 16

decembrie 2003.

Cauza de împiedicare invocată de

petent a intervenit la data de 18 decembrie 2003, ulterior datei la care a

expirat termenul de declarare a recursului.

Așa fiind, cauza de împiedicare invocată

de recurent apare ca fiind lipsită de relevanță asupra sancțiunii decăderii prevăzută

de art. 185 C. proc. pen.

În consecință, Înalta Curte va

respinge cererea petentului de repunere în termen, va constata că acesta este

decăzut din termenul de declarare a recursului și, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., va respinge recursul ca tardiv.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea petentului I.V.V.

de repunere în termenul de declarare a recursului, ca neîntemeiată.

Respinge, ca tardiv, recursul

declarat de petentul I.V.V. împotriva sentinței nr. 123 din 5 decembrie 2003,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr.

4635/2003.

Obligă recurentul să plătească

statului 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 17 mai 2004.