ÎCCJ, Decizia nr. 54/2004

Asupra recursului în anulare de

față,

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

18 august 1993, N.Z. a solicitat să se constate calitatea sa de unic

moștenitor, legal, al părinților săi N.A. și N.R., precum și că imobilul

înscris în C.F. nr. 14430 Arad, cu nr. Top.878/2-879/b1, compus din teren și

construcție, nu intră sub incidența Decretului Lege nr. 92/1950, fiind exceptat

de la naționalizare, conform art. II din acest decret.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

relevat că imobilul menționat a aparținut părinților săi, cărora le-a fost

naționalizat în mod abuziv, deoarece aceștia nu se încadrau în categoriile de

persoane cărora le erau aplicabile dispozițiile Decretului Lege nr. 92/1950.

Prin sentința civilă nr. 10189 din

23 noiembrie 2003, Judecătoria Arad a admis acțiunea formulată de reclamant și,

constatând calitatea sa de unic moștenitor al defuncților N.A. și N.R., a

considerat că imobilul în litigiu nu intră sub incidența art. I alin. (4) din

Decretul Lege nr. 92/1950, fiind exceptat de la naționalizare conform art. II

din același decret. Ca urmare, prin aceeași sentință, s-a dispus ca Notariatul

de Stat al județului Arad să rectifice coala C.F. nr. 14430 Arad, în sensul

radierii mențiunii privind constituirea dreptului de proprietate al statului

asupra imobilului în litigiu cu titlu de naționalizare și să înscrie în cartea

funciară dreptul de proprietate al reclamantului, în calitate de unic

moștenitor al defuncților proprietari.

Tribunalul Arad, prin decizia civilă

nr. 571 din 24 mai 1994, a respins apelul declarat de pârâta Regia Autonomă de

Localuri și Locuințe Arad împotriva sentinței menționate.

Prin decizia nr. 3117 din 15

decembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul în

anulare declarat de procurorul general și, casând cele două hotărâri pronunțate

în cauză, a respins acțiunea formulată de N.Z. împotriva Consiliului Local Arad

și Regiei Autonome de Localuri și Locuințe Arad.

În motivarea acestei decizii, s-a

învederat că instanțele de fond și de apel și-au depășit atribuțiile avute,

respectiv, de a aplica dispozițiile legale, iar nu de a le modifica, deoarece,

soluționând acțiunea în revendicare, i-au constituit reclamantului un drept de

proprietate, stingându-l pe cel al statului, ceea ce constituie o modificare a

anexelor Decretului nr. 92/1950, care, conform art. I alin. (4) fac parte

integrantă din acesta.

N.Z. a sesizat Curtea Europeană a

Drepturilor Omului.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, prin sentința din 26 noiembrie 2002, a constatat că, pronunțând decizia

nr. 3117 din 15 decembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă a

renegat, prin aplicarea dispozițiilor art. 330 C. proc. civ., principiul

securității raporturilor juridice și, implicit, dreptul reclamantului la un

proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 al Convenției.

S-a considerat, de asemenea, că

excluderea de către Curtea Supremă de Justiție a acțiunii în revendicare a

reclamantului din competența instanțelor este contrară dreptului de acces la un

tribunal, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție.

În fine, s-a apreciat că reclamantul

a suferit în mod incontestabil un prejudiciu moral datorită violării art. 6

paragraf 1 din Convenție și art. 1 al Protocolului nr. 1 din Convenție.

Conchizând, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a decis:

- inadmisibilitatea plângerii cu privire

la apartamentele nr. 1-4 din imobil, pe motiv că reclamantul le-a vândut la

data de 31 iulie 1996;

- admisibilitatea plângerii cu

privire la apartamentul nr. 5, locuit de reclamant, pe motiv că este revendicat

în continuare de Regia Autonomă de Localuri și Locuințe Arad.

S-a mai constatat violarea art. 6

paragr.1 al Convenției, datorită lipsei unui proces echitabil și refuzului

dreptului la acces la un tribunal, precum și încălcarea art. 1 din Protocolul nr.

1 al Convenției.

Totodată, statul român a fost

obligat să achite reclamantului, în termen de 3 luni, suma de 5.000 euro cu

titlu de daune morale, precum și suma de 400 euro reprezentând taxe și

cheltuieli de judecată.

Ca urmare, Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, invocând prevederile art. 330

pct. 4 C. proc. civ. și ale art. II alin. (3) din O.U.G. nr. 58/2003, a

declarat un nou recurs în anulare, prin care a vizat decizia nr. 3117 din 15

decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă.

S-a relevat, în acest sens, că

decizia atacată este în vădită contradicție cu prevederile Convenției pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, ratificată de România

prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, deoarece au fost încălcate dispozițiile din

această Convenție, referitoare la dreptul de acces la o instanță de judecată

care să respecte principiul securității raporturilor juridice, precum și la

dreptul reclamantului de a i se respecta proprietatea asupra imobilului, astfel

cum îi fusese recunoscut printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat.

În concluzie, s-a cerut casarea

deciziei atacate și admiterea în parte a acțiunii, în sensul înscrierii în cartea

funciară a dreptului de proprietate al reclamantului asupra apartamentului nr. 5

din imobilul moștenit de la părinții săi.

Recursul în anulare este fondat, în

sensul celor ce urmează:

Din examinarea actelor dosarului

rezultă că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1936, N.A.

și N.R. au cumpărat imobilul înscris în C.F. nr. 14430 Arad cu nr. Top.878/2-879/b1,

situat în Arad, strada Voltaire nr. 2, format din 5 apartamente.

În anul 1967, invocându-se

prevederile Decretului nr. 92/1950, imobilul a fost naționalizat, soții N. fiind

lăsați să locuiască în unul din apartamente.

În anul 1975, reclamantul N.Z., unic

moștenitor al părinților săi N.A. și N.R., în calitate de locatar al

apartamentului nr. 5 din imobil, a cumpărat acel apartament de la stat.

În anul 1993, în calitatea sa de

unic moștenitor, reclamantul a introdus acțiune prin care a solicitat să se

constate nulitatea naționalizării casei părinților săi, susținând că imobilul a

fost naționalizat, deși, părinții săi, fiind pensionari, erau exceptați de la

aplicarea prevederilor Decretului nr. 92/1950.

Așa cum s-a arătat, Judecătoria

Arad, prin sentința civilă nr. 10189 din 23 noiembrie 1993, a admis acțiunea, a

constatat calitatea reclamantului de unic moștenitor legal al defuncților N.A.

și N.R., precum și că imobilul rămas în urma acestora nu intră sub incidența

dispozițiilor de naționalizare ale Decretului nr. 92/1950, dispunând să fie

înscris în cartea funciară dreptul de proprietate al reclamantului asupra

imobilului respectiv.

Această sentință a rămas definitivă,

în urma respingerii apelului declarat de pârâta Regia Autonomă de Localuri și

Locuințe Arad, prin decizia civilă nr. 571 din 24 mai 1994 a Tribunalului Arad.

Prin decizia nr. 3117 din 15

decembrie 1995, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, a admis recursul în

anulare declarat de procurorul general, casând cele două hotărâri menționate.

La data de 31 iulie 1996,

reclamantul, care figura ca proprietar în cartea funciară, a vândut patru din

cele 5 apartamente (de la nr. 1 la nr. 4) soților S.Gh. și S.S., dreptul de

proprietate al acestora fiind înscris în cartea funciară la data de 1 august

1996.

După mai multe cicluri procesuale,

Judecătoria Arad, prin sentința civilă nr. 4393 din 5 iulie 2001, a respins

acțiunea civilă exercitată de reclamantul. Consiliul Local al municipiului

Arad, împotriva pârâților S.Gh., S.S. și N.Z., pentru constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare intervenit între aceștia și de

rectificare a cărții funciare, motivându-se că pârâții au fost de bună credință

la încheierea contractului respectiv.

Apelurile declarate de reclamantul

Consiliul Local al municipiului Arad și intervenienții D.Ș. și D.J., împotriva

acestei sentințe, au fost respinse prin decizia civilă nr. 137 din 31 noiembrie

2001 a Tribunalului Arad.

Ulterior, prin sentința din 26

noiembrie 2002, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, așa cum s-a

mai relevat, că, prin decizia nr. 3117 din 15 decembrie 1995 a Curții Supreme

de Justiție, secția civilă s-a încălcat principiul securității raporturilor

juridice și dreptul reclamantului la un proces echitabil, în sensul art. 6

paragr.1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale.

Așa fiind, față de dispozițiile art.

46 alin. (1) din Convenție, prin care statele membre ale Consiliului Europei

s-au angajat „să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile

în care ele sunt părți”, nerespectarea acestora constituind, potrivit art. 3 și

8 din Statutul Consiliului Europei, o încălcare gravă, ce poate duce la

încetarea calității de membru al Consiliului Europei, urmează ca, în

conformitate cu art. 330 pct. 4 C. proc. civ., să se dispună admiterea noului

recurs în anulare și să fie casată decizia atacată.

Pe cale de consecință, primul recurs

în anulare va fi respins, impunându-se menținerea în totalitate a celor două

hotărâri desființate prin decizia atacată, astfel ca raporturile juridice

firești, decurgând din recunoașterea dreptului de proprietate a reclamantului,

în calitate de unic moștenitor al proprietarilor deposedați abuziv prin

Decretul nr. 92/1950, să fie restabilite în totalitate asupra întregului imobil

ce a făcut obiectul litigiului, legitimându-se, în acest mod, și vânzarea de

către el a celor patru apartamente din imobilul respectiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Casează decizia nr. 3117 din 15

decembrie 1995 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă.

Respinge recursul în anulare declarat

de procurorul general împotriva sentinței civile nr. 10189 din 23 noiembrie

1993 a Judecătoriei Arad și deciziei civile nr. 571 din 24 mai 1994 a

Tribunalului Arad.

Pronunțată, în ședință publică, azi,

26 ianuarie 2004.