ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6463/2004

Asupra recursului în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

La data de 27 august 2003 Procurorul

general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat, în

conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art.

330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la acel moment, recurs în anulare

împotriva deciziei civile nr. 1153 din 14 octombrie 2002 pronunțată de Curtea

de Apel Oradea, susținându-se că aceasta a încălcat esențial legea, ceea ce a

condus la soluționarea greșită a cauzei pe fond și este și vădit netemeinică.

A fost atașat dosarul cauzei, din

care rezultă că prin acțiunea înregistrată la 9 octombrie 2000 la Judecătoria

Oradea, ulterior precizată, reclamantul C.I. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâții V.P., V.A., Comisia locală de fond funciar Nojorid și respectiv

județeană Bihor, să se constate nulitatea absolută a certificatului de

moștenitor nr. 13 din 20 ianuarie 1998, să se dispună rectificarea situației

din cartea funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris sub

nr. B

1

, B

2

, B

3

și anularea înscrierilor de

intabulare nr. 1667 din 14 noiembrie 1997 și nr. 4495 din 3 martie 1998, iar

după sistarea colii C.F. Nojorid cu nr.top 1478/4, să se reînscrie imobilul în

coala inițială nr. 533.

S-a mai solicitat constatarea

nulității absolute parțiale a titlului de proprietate nr. 496 din 30 septembrie

1994, emis autorilor pârâților, reconstituirea dreptului de proprietate pentru

suprafața în litigiu și eliberarea titlului de proprietate pe numele

reclamantului.

În motivarea acțiunii s-a arătat că autorii

reclamantului au dobândit, prin contractul de vânzare-cumpărare din anul 1937,

suprafața de teren în litigiu, pe care au folosit-o până la colectivizare iar

pârâții nu au nici un drept cu privire la acest imobil.

Prin întâmpinare pârâții persoane fizice

au solicitat respingerea acțiunii întrucât terenul respectiv a aparținut

antecesorilor lor, după cum rezultă din cartea funciară iar actul de

vânzare-cumpărare invocat de reclamant nu este valid, nefiind înscris în cartea

funciară, așa cum cereau imperativ dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938,

în vigoare la acel moment.

Prin sentința civilă nr. 9163 din 9

octombrie 2001, Judecătoria Oradea a respins acțiunea, reținând în principal,

pe de o parte, că actul de vânzare-cumpărare invocat de reclamant a fost

încheiat cu nesocotirea dispozițiilor legale imperative privind forma

ad

validitatem

a contractului iar pe de altă parte că în cererea formulată la

27 aprilie 1991 acesta nu a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate

pentru suprafața în litigiu.

Tribunalul Bihor, prin decizia

civilă nr. 486 din 20 mai 2002 a respins ca nefondat apelul reclamantului,

apreciind că nu se impune anularea certificatului de moștenitor și a titlului

de proprietate emise pârâților iar cât privește neconcordanțele dintre numerele

topografice și cele ale parcelelor acest aspect a fost lămurit prin depunerea

schiței de orientare, vizată de PCOT Bihor, potrivit căreia titlul a fost

eliberat la o scară diferită de cea folosită de birourile de carte funciară.

A mai reținut tribunalul că

depoziția martorului C.T., propus de reclamant, este nerelevantă și în

contradicție cu înscrisurile existente la dosarul cauzei.

Prin decizia civilă nr. 1153 din 14

octombrie 2002, Curtea de Apel Oradea a admis recursul declarat de reclamant, a

casat decizia tribunalului, pe care a schimbat-o în totalitate în sensul că a

admis pe fond acțiunea.

Curtea de apel a reținut în esență

că deși contractul încheiat de reclamant nu îndeplinește condițiile cerute de

art. 1171 C. civ., acesta este valabil ca înscris sub semnătură privată, astfel

încât devin incidente dispozițiile art. 11 din Legea nr. 18/1991 referitoare la

admisibilitatea probei testimoniale.

Prin recursul în anulare se susține

că această ultimă hotărâre este greșită, fiind încălcate mai multe dispoziții

legale și apreciindu-se în mod eronat probatoriile administrate, ceea ce a

condus la o soluție, admiterea acțiunii, fără justificare în drept.

Intimatul reclamant C.I. și intimata

pârâtă Comisia de fond funciar Nojorid au solicitat respingerea recursului în

anulare, susținând că decizia pronunțată în recurs este legală și temeinică.

Examinând cauza în raport de

probatoriile administrate și de susținerile părților, Înalta Curte reține că

recursul în anulare este întemeiat, decizia pronunțată în recurs fiind

esențialmente greșită sub mai multe aspecte în sensul prevederilor art. 330

pct. 2 C. proc. civ.

Astfel, contractul de

vânzare-cumpărare invocat de reclamant în susținerea cererii și apreciat de

instanța de recurs ca fiind valabil ca înscris sub semnătură privată, deși a

fost redactat de avocat, nu îndeplinește condițiile stipulate expres și

imperativ de legea avocațială în vigoare la acel moment, în sensul că

redactorul nu a ștampilat actul și nu a certificat identitatea părților ori a

martorilor prezenți, deși formularul tipizat avea rubricile necesare (dosar

fond). Mai mult, din examinarea înscrisului rezultă că acesta nu poartă

specimenul de semnătură al cumpărătoarei ci face doar mențiunea „soție C.A.” în

dreptul rubricii respective.

Este reală împrejurarea că

dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938 nu intraseră în vigoare la data

respectivă, aceasta petrecându-se ulterior, prin efectul Decretului nr.

241/1947, însă instanța de recurs ar fi trebuit să aibă în vedere dispozițiile

imperative ale art. 1 C. civ., precum și principiile în materie, în sensul că

la acea epocă pe teritoriul Transilvaniei operau Codul civil austriac și

legislația maghiară. Or, potrivit acelor reglementări, o convenție a părților

nu era translativă de proprietate, strămutarea dreptului efectuându-se numai

prin intabulare; în acest sistem publicitatea este deci atributivă de

proprietate.

Tot astfel, în doctrină s-a arătat

în mod constant că pentru transferul proprietății prin contract, referitoare la

imobile, nu este suficientă formalitatea schimbării faptice a posesiunii, adică

tradițiunea, ci este necesar ca proprietatea în favoarea achizitorului de drept

să fie înscrisă în cartea funciară.

Așadar, în mod corect au apreciat

atât instanța de fond cât și cea de apel că dreptul de proprietate asupra

terenului în litigiu nu a intrat niciodată în patrimoniul antecesoarei

reclamantului. Actul de care acesta se prevalează nu poate fi considerat valid

ca înscris sub semnătură privată de vreme ce, așa cum s-a arătat, el nu a fost

semnat de persoana cumpărătoare, pentru a putea fi coroborat și cu alte

mijloace de probă, în condițiile stipulate de art. 11 din Legea nr. 18/1991.

Pe de altă parte, reclamantul nu a

probat împrejurarea că ar fi solicitat reconstituirea dreptului său cu privire

la imobilul litigios și nici că ar fi contestat vreodată adeverința eliberată

de comisia locală de fond funciar.

Tot astfel, instanța de recurs a

ignorat împrejurarea că deși titlul de proprietate le-a fost eliberat pârâților

în anul 1994 și a fost intabulat în C.F. în anul 1997, reclamantul și-a

formulat cererea abia în anul 2000, încălcând astfel dispozițiile art. 51 și

urm. din Legea nr. 18/1991.

Așa fiind, cum titlul de proprietate

contestat a fost emis autorilor pârâților persoane fizice cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 18/1991, în mod nelegal și printr-o eronată apreciere a

probatoriului cauzei instanța de recurs a dispus anularea sa parțială.

În consecință, Înalta Curte va

admite recursul în anulare în temeiul prevederilor art. 330

3

alin.

(1) comb. cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., casând decizia Curții de Apel

Oradea și pe fond respingând recursul reclamantului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei nr. 1153/R din 14 octombrie 2002 a Curții de Apel Oradea.

Casează decizia menționată și pe

fond respinge recursul declarat de reclamantul C.I. împotriva deciziei civile

nr. 486 din 20 mai 2002 a Tribunalului Bihor, pe care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 19 noiembrie 2004.