ÎCCJ, Decizia nr. 31/2005

Asupra recursului în anulare de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 528 din 3 noiembrie 1997, Tribunalul Timiș, secția penală, a condamnat-o pe inculpata M.F. Tenica, la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 13 din același cod. A aplicat art. 71 - 64 C. pen. A obligat inculpata, să plătească părții civile V.A., suma de 1100 mărci germane, echivalent lei la data plății. S-a reținut că, în luna iunie 1995, inculpata a pretins și a primit de la V.A., suma de 1.000 mărci germane, promițându-i că, prin cunoștințele pe care le are la Primăria Timișoara, îi poate obține acestuia, o locuință cu chirie din fondul locativ de stat.

În decembrie 1995, în același scop și la solicitarea inculpatei, numitul V.A. a înmânat acesteia, suma de 100 mărci germane. Curtea de Apel Timișoara, secția penală, prin decizia penală nr. 472/A din 16 decembrie 2003, a respins ca nefondat, apelul peste termen declarat de inculpată, împotriva hotărârii primei instanțe Prin decizia nr. 2295 din 28 aprilie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis recursul declarat de inculpata M.F. împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat hotărârile pronunțate în cauză, numai cu privire la pedeapsa aplicată acesteia, pe care a redus-o de la 5 ani închisoare, la 2 ani și 6 luni închisoare, reținând că la dozarea pedepsei, instanța nu a avut în vedere toate criteriile de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., cu referire la împrejurarea că inculpata are trei copii, un nivel cultural redus și nu a mai fost condamnată anterior.

Împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 1 C. proc. pen. S-a susținut că admițând în parte acțiunea civilă, instanțele au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 14 și 346 C. proc. pen., cu referire la art. 257 alin. (2) C. pen. În concluzie, Procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii civile și confiscarea de la inculpată, a sumei de 1100 mărci germane. Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Conform art. 257 alin. (2) C. pen., cu trimitere la art. 256 alin. (2) din același cod, banii, valorile sau alte bunuri primite de inculpat, se confiscă, iar dacă nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului în bani a acestora.

În raport cu dispozițiile menționate, cu referire la art. 118 lit. d) C. pen., confiscarea are caracterul unei sancțiuni de drept penal și ca atare, sub aspectul aplicării, este obligatorie pentru instanțele de judecată. Pe de altă parte, în raport cu dispozițiile art. 14 și 346 C. proc. civ., acțiunea civilă în procesul penal, alăturată acțiunii penale față de care are caracter accesoriu, deși își are izvorul tot în infracțiunea săvârșită, constituie un mijloc legal prin care persoana păgubită cere să-i fie reparat prejudicul produs prin infracțiunea care în anumite situații poate fi sursa unor obligații civile. Acțiunea civilă are ca finalitate repararea pagubei produse părții vătămate, prin infracțiune și își păstrează caracterul civil, de acțiune în răspundere delictuală.

Ca atare, confiscarea specială și acțiunea civilă, alăturată acțiunii penale, constituie instituții juridice diferite, cu finalitate diferită, condiții diferite de exercitare, prima fiind obligatorie pentru instanțe, iar a doua fiind supusă principiului disponibilității, precum și situații diferite, precis determinate, în care devin active. Prin recursul în anulare s-a susținut că instanțele au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 14 și 346 C. proc. pen., cu referire la art. 257 alin. (2) C. pen. În aplicarea corectă a dispozițiilor obligatorii privind confiscarea specială prevăzută de art. 257 alin. (2), raportat la art. 256 alin. (2) C. pen., trebuie reținut că acestea constituie o aplicare în dreptul penal, cu caracter sancționator, a îmbogățirii fără justă cauză din dreptul civil, care statuează asupra nașterii obligației de restituire în cazul nerespectării principiului bunei credințe în raporturile patrimoniale dintre subiecții unui raport juridic.

Este adevărat că și în cazul săvârșirii unei infracțiuni de trafic de influență, în patrimoniul cumpărătorului de influență se produce o pagubă. Cum faptul juridic prin care patrimoniul inculpatului s-a mărit pe seama patrimoniului cumpărătorului de influență, este rezultatul neconformării ordinii de drept existente, concomitent atât a făptuitorului, cât și a persoanei care cumpără influența, iar subiect pasiv al infracțiunii menționate este statul, prin art. 257 alin. (2) C. pen., cu trimitere la art. 256 alin. (2) din același cod , obligația de restituire a fost stabilită ca sancțiune, sub forma confiscării în favoarea statului.

Totodată, răspunzând exigenței privitoare la limitele obligației de restituire, corespunzătoare valorii îmbogățirii patrimoniului inculpatului și însărăcirii patrimoniului cumpărătorului de influență, ambele fără justă cauză, prin textul menționat s-a stabilit că fac obiectul confiscării, „banii, valorile sau alte bunuri primite ”, iar când acestea nu se găsesc în materialitatea lor, confiscarea are loc în modalitatea alternativă a obligării inculpatului la plata acestora. În cauză, suma de 1.100 mărci germane reprezintă mijlocul prin care a fost săvârșită infracțiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. În raport cu considerentele ce preced, suma menționată nu poate constitui, în temeiul art. 14 și 346 C. proc.

pen., raportat la art. 998 C. civ., obiectul pretențiilor civile ale celui ce a solicitat săvârșirea faptei, așa cum s-a dispus prin hotărârea primei instanțe, aceasta făcând obiectul confiscării speciale prevăzute de art. 257 alin. (2) C. pen. Această nelegalitate nu a putut fi îndreptată, în raport cu împrejurarea că instanțele de control judiciar, fiind învestite numai cu căile de atac exercitate de inculpată, erau ținute de respectarea principiului statuat prin art. 372, respectiv art. 385 8 C. proc. pen. Așa fiind, criticile formulate prin recursul în anulare se constată a fi întemeiate, hotărârile atacate fiind supuse cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 1 C. proc. pen., corepunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) partea I pct. 7 1 din același cod, invocat de Procurorul general.

În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 414 1 , cu referire la art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., Curtea va admite recursul în anulare și va casa hotărârile atacate, numai cu privire la greșita admitere a acțiunii civile și pentru omisiunea aplicării art. 257 alin. (2) C. pen. Rejudecând cauza, Curtea va respinge acțiunea civilă exercitată de V.A. Totodată, în temeiul art. 257 alin. (2) C. pen., se va dispune confiscarea sumei de 1100 mărci germane, în sensul obligării condamnatei, la plata echivalentului în lei a sumei menționate sau, în cazul în care se face dovada restituirii, a cumpărătorului de influență V.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Casează sentința penală nr. 528 din 3 noiembrie 1997, a Tribunalului Timiș, decizia penală nr. 472/A din 18 decembrie 2003, a Curții de Apel Timișoara și decizia nr. 2295 din 28 aprilie 2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, privind pe inculpata M.F., numai în latura civilă și cu privire la omisiunea aplicării dispozițiilor art. 257 alin. (2) C. pen. Rejudecând cauza: I. Respinge acțiunea civilă exercitată de V.A. II. În temeiul art. 257 alin. (2) C. pen., obligă la plata echivalentului în lei a sumei de 1.100 mărci germane . Menține celelalte dispoziții ale hotărârilor atacate.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 februarie 2005.