ÎCCJ, Decizia nr. 31/2005
ÎCCJ, Decizia nr. 31/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului în anulare de față
;
În baza lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
Prin sentința penală nr. 528 din 3
noiembrie 1997, Tribunalul Timiș, secția penală, a condamnat-o pe inculpata M.F.
Tenica, la 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de
influență, prevăzută de art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 13 din același cod.
A aplicat art. 71 - 64 C. pen.
A obligat inculpata, să plătească
părții civile V.A., suma de 1100 mărci germane, echivalent lei la data plății.
S-a reținut că, în luna iunie 1995, inculpata
a pretins și a primit de la V.A., suma de 1.000 mărci germane, promițându-i că,
prin cunoștințele pe care le are la Primăria Timișoara, îi poate obține acestuia, o locuință cu chirie din fondul locativ de
stat.
În decembrie 1995, în același scop
și la solicitarea inculpatei, numitul V.A. a înmânat acesteia, suma de 100 mărci
germane.
Curtea de Apel Timișoara, secția
penală, prin decizia penală nr. 472/A din 16 decembrie 2003, a respins ca
nefondat, apelul peste termen declarat de inculpată, împotriva hotărârii primei
instanțe
Prin decizia nr. 2295 din 28 aprilie
2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis recursul
declarat de inculpata M.F. împotriva acestei din urmă hotărâri, a casat
hotărârile pronunțate în cauză, numai cu privire la pedeapsa aplicată acesteia,
pe care a redus-o de la 5 ani închisoare, la 2 ani și 6 luni închisoare, reținând
că la dozarea pedepsei, instanța nu a avut în vedere toate criteriile de
individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., cu referire la împrejurarea că
inculpata are trei copii, un nivel cultural redus și nu a mai fost condamnată
anterior.
Împotriva hotărârilor pronunțate în
cauză, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 410 alin. (1) partea I
pct. 7
1
C. proc. pen.
S-a susținut că admițând în parte
acțiunea civilă, instanțele au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 14
și 346 C. proc. pen., cu referire la art. 257 alin. (2) C. pen.
În concluzie, Procurorul general a
solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate și, în
rejudecare, respingerea acțiunii civile și confiscarea de la inculpată, a sumei
de 1100 mărci germane.
Recursul în anulare este fondat, pentru
considerentele ce se vor arăta în continuare:
Conform art. 257 alin. (2) C. pen., cu
trimitere la art. 256 alin. (2) din același cod, banii, valorile sau alte
bunuri primite de inculpat, se confiscă, iar dacă nu se găsesc, condamnatul
este obligat la plata echivalentului în bani a acestora.
În raport cu dispozițiile menționate,
cu referire la art. 118 lit. d) C. pen., confiscarea are caracterul unei
sancțiuni de drept penal și ca atare, sub aspectul aplicării, este obligatorie
pentru instanțele de judecată.
Pe de altă parte, în raport cu
dispozițiile art. 14 și 346 C. proc. civ., acțiunea civilă în procesul penal, alăturată
acțiunii penale față de care are caracter accesoriu, deși își are izvorul tot
în infracțiunea săvârșită, constituie un mijloc legal prin care persoana
păgubită cere să-i fie reparat prejudicul produs prin infracțiunea care în
anumite situații poate fi sursa unor obligații civile. Acțiunea civilă are ca
finalitate repararea pagubei produse părții vătămate, prin infracțiune și își
păstrează caracterul civil, de acțiune în răspundere delictuală.
Ca atare, confiscarea specială și
acțiunea civilă, alăturată acțiunii penale, constituie instituții juridice
diferite, cu finalitate diferită, condiții diferite de exercitare, prima fiind
obligatorie pentru instanțe, iar a doua fiind supusă principiului
disponibilității, precum și situații diferite, precis determinate, în care
devin active.
Prin recursul în anulare s-a
susținut că instanțele au făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 14 și
346 C. proc. pen., cu referire la art. 257 alin. (2) C. pen.
În aplicarea corectă a dispozițiilor
obligatorii privind confiscarea specială prevăzută de art. 257 alin. (2),
raportat la art. 256 alin. (2) C. pen., trebuie reținut că acestea constituie o
aplicare în dreptul penal, cu caracter sancționator, a îmbogățirii fără justă
cauză din dreptul civil, care statuează asupra nașterii obligației de
restituire în cazul nerespectării principiului bunei credințe în raporturile
patrimoniale dintre subiecții unui raport juridic.
Este adevărat că și în cazul
săvârșirii unei infracțiuni de trafic de influență, în patrimoniul
cumpărătorului de influență se produce o pagubă.
Cum faptul juridic prin care
patrimoniul inculpatului s-a mărit pe seama patrimoniului cumpărătorului de
influență, este rezultatul neconformării ordinii de drept existente, concomitent
atât a făptuitorului, cât și a persoanei care cumpără influența, iar subiect
pasiv al infracțiunii menționate este statul, prin art. 257 alin. (2) C. pen., cu
trimitere la art. 256 alin. (2) din același cod , obligația de restituire a
fost stabilită ca sancțiune, sub forma confiscării în favoarea statului.
Totodată, răspunzând exigenței
privitoare la limitele obligației de restituire, corespunzătoare valorii
îmbogățirii patrimoniului inculpatului și însărăcirii patrimoniului cumpărătorului
de influență, ambele fără justă cauză, prin textul menționat s-a stabilit că
fac obiectul confiscării, „banii, valorile sau alte bunuri primite
”,
iar
când acestea nu se găsesc în materialitatea lor, confiscarea are loc în
modalitatea alternativă a obligării inculpatului la plata acestora.
În cauză, suma de 1.100 mărci
germane reprezintă mijlocul prin care a fost săvârșită infracțiunea prevăzută
de art. 257 alin. (1) C. pen.
În raport cu considerentele ce
preced, suma menționată nu poate constitui, în temeiul art. 14 și 346 C. proc.
pen., raportat la art. 998 C. civ., obiectul pretențiilor civile ale celui ce a
solicitat săvârșirea faptei, așa cum s-a dispus prin hotărârea primei instanțe,
aceasta făcând obiectul confiscării speciale prevăzute de art. 257 alin. (2) C.
pen.
Această nelegalitate nu a putut fi
îndreptată, în raport cu împrejurarea că instanțele de control judiciar, fiind învestite
numai cu căile de atac exercitate de inculpată, erau ținute de respectarea
principiului statuat prin art. 372, respectiv art. 385
8
C. proc.
pen.
Așa fiind, criticile formulate prin
recursul în anulare se constată a fi întemeiate, hotărârile atacate fiind
supuse cazului de casare prevăzut de art. 385
9
pct. 17
1
C.
proc. pen., corepunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) partea I pct. 7
1
din același cod, invocat de Procurorul general.
În consecință, pentru considerentele
ce preced, conform art. 414
1
, cu referire la art. 385
15
pct.
2 lit. d) C. proc. pen., Curtea va admite recursul în anulare și va casa hotărârile
atacate, numai cu privire la greșita admitere a acțiunii civile și pentru
omisiunea aplicării art. 257 alin. (2) C. pen.
Rejudecând cauza, Curtea va respinge
acțiunea civilă exercitată de V.A.
Totodată, în temeiul art. 257 alin.
(2) C. pen., se va dispune confiscarea sumei de 1100 mărci germane, în sensul
obligării condamnatei, la plata echivalentului în lei a sumei menționate sau, în
cazul în care se face dovada restituirii, a cumpărătorului de influență V.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul în anulare declarat
de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție.
Casează sentința penală nr. 528 din
3 noiembrie 1997, a Tribunalului Timiș, decizia penală nr. 472/A din 18
decembrie 2003, a Curții de Apel Timișoara și decizia nr. 2295 din 28 aprilie
2004, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, privind pe
inculpata M.F., numai în latura civilă și cu privire la omisiunea aplicării
dispozițiilor art. 257 alin. (2) C. pen.
Rejudecând cauza:
I. Respinge acțiunea civilă
exercitată de V.A.
II. În temeiul art. 257 alin. (2) C.
pen., obligă la plata echivalentului în lei a sumei de 1.100
mărci germane
.
Menține celelalte dispoziții ale
hotărârilor atacate.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 14 februarie 2005.