ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 404/2005

Examinând contestațiile în

anulare de față constată:

Contestatorii B.M. și D.G. cu

reședința în Italia, au formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr.

5169 din 12 octombrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală.

Contestațiile au fost

întemeiate pe dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., ambii contestatori

susținând că la termenul când s-a judecat recursul, procedura de citare cu

D.G., care avea calitatea de parte vătămată, nu a fost legal îndeplinită

întrucât acesta a fost citat în România la o adresă unde nu locuiește și nu își

are nici reședința deși din declarația autentică depusă la 3 mai 2001 în

dosarul primei instanțe, rezultă că acesta are reședința în Italia.

Din analiza actelor

dosarului rezultă următoarele:

Prin sentința penală nr. 709

din 18 iulie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală,

inculpata B.M. a fost condamnată la 5 ani închisoare și 5 ani interzicerea

drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea

infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen., cu

aplicarea art. 13 C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 71

și art. 64 C. pen.

În baza art. 257 alin. (2)

C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpată a sumei de 90.000 dolari S.U.A.

sau echivalentul în lei a acesteia la data plății.

S-a reținut în fapt că

inculpata a pretins și primit de la numitul D.G., care a denunțat anterior

fapta, suma de 90.000 dolari S.U.A. lăsând să se înțeleagă că are influență

asupra unor funcționari din D.G.V. și îi poate determina să acorde scutiri

pentru plata garanțiilor cu privire la operațiunea de tranzit a unei cantități

de țigări în perioada februarie 1996 – noiembrie 1996 prin vama Băneasa.

Apelul declarat de inculpată

a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 802/ A din 5 decembrie

2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, iar prin decizia nr.

5169 din 12 octombrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția penală, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpată.

Contestațiile în anulare

formulate împotriva deciziei instanței de recurs nu sunt fondate.

Fiind o cale extraordinară

de atac, contestația în anulare poate fi promovată numai în cazurile, în

condițiile și de către persoanele prevăzute expres și limitativ de lege.

Art. 387 alin. (1) C. proc.

pen., prevede o limitare generală a persoanelor care pot face contestație în

anulare. Astfel, potrivit acestor dispoziții legale această cale extraordinară

de atac poate fi exercitată numai de părți, iar în cazurile prevăzute de art.

386 lit. c) și d) C. proc. pen., și de procuror.

Pe de altă parte conform

art. 386 lit. a) C. proc. pen., dispoziții pe care au fost întemeiate cererile

în speță, se poate face contestație în anulare când procedura de citare a

părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs,

nu a fost îndeplinită potrivit legii. Ca atare, titularul contestației nu poate

fi decât „partea” care a fost lipsă la judecarea recursului și față de care

procedura de citare nu a fost legal îndeplinită.

Așa fiind, se reține că B.M.

poate invoca în susținerea contestației în anulare numai neîndeplinirea legală

a procedurii de citare în ceea de o privește și nu referitor la altă persoană,

respectiv la D.G.

Or, din partea introductivă

a deciziei atacate rezultă prezența contestatoarei în fața instanței de recurs,

astfel încât este nefondată susținerea că există cazul de contestație în

anulare prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen.

În ceea ce-l privește pe

contestatorul D.G., Curtea reține că acesta nu a fost parte în proces.

Astfel, prin încheierea din

18 iunie 2001 s-a constatat că acesta nu are calitatea de parte vătămată și

drept urmare a fost citat și a participat la proces în calitate de martor,

împrejurare ce rezultă nu numai din încheierile de ședință ulterioare, dar și

din petiția pe care martorul a trimis-o instanței.

Așa fiind D.G., care în urma

infracțiunii comisă de inculpată, nu a suferit nici o vătămare fizică, morală

sau materială, ci a cumpărat influență urmărind un scop ilicit, neavând

calitate de parte vătămată în proces nu trebuia citat în recurs și ca atare nici

nu se poate prevala în cadrul contestației în anulare de faptul că nu a fost

legal citat.

Față de considerentele

expuse contestațiile vor fi respinse.

Conform art. 192 alin. (2)

C. proc. pen., contestatorii vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

contestațiile în anulare formulate de contestatorii B.M. și D.G. împotriva

deciziei penale nr. 5169 din 12 octombrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

Obligă pe contestatori să

plătească statului suma de câte 600.000 lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 19 ianuarie 2005.