ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 404/2005

Examinând contestațiile în anulare de față constată: Contestatorii B.M. și D.G. cu reședința în Italia, au formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 5169 din 12 octombrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală. Contestațiile au fost întemeiate pe dispozițiile art. 386 lit. a) C. proc. pen., ambii contestatori susținând că la termenul când s-a judecat recursul, procedura de citare cu D.G., care avea calitatea de parte vătămată, nu a fost legal îndeplinită întrucât acesta a fost citat în România la o adresă unde nu locuiește și nu își are nici reședința deși din declarația autentică depusă la 3 mai 2001 în dosarul primei instanțe, rezultă că acesta are reședința în Italia.

Din analiza actelor dosarului rezultă următoarele: Prin sentința penală nr. 709 din 18 iulie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, inculpata B.M. a fost condamnată la 5 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor, prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen. S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 C. pen. În baza art. 257 alin. (2) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpată a sumei de 90.000 dolari S.U.A. sau echivalentul în lei a acesteia la data plății. S-a reținut în fapt că inculpata a pretins și primit de la numitul D.G., care a denunțat anterior fapta, suma de 90.000 dolari S.U.A.

lăsând să se înțeleagă că are influență asupra unor funcționari din D.G.V. și îi poate determina să acorde scutiri pentru plata garanțiilor cu privire la operațiunea de tranzit a unei cantități de țigări în perioada februarie 1996 – noiembrie 1996 prin vama Băneasa. Apelul declarat de inculpată a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 802/ A din 5 decembrie 2002 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, iar prin decizia nr. 5169 din 12 octombrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpată. Contestațiile în anulare formulate împotriva deciziei instanței de recurs nu sunt fondate. Fiind o cale extraordinară de atac, contestația în anulare poate fi promovată numai în cazurile, în condițiile și de către persoanele prevăzute expres și limitativ de lege.

Art. 387 alin. (1) C. proc. pen., prevede o limitare generală a persoanelor care pot face contestație în anulare. Astfel, potrivit acestor dispoziții legale această cale extraordinară de atac poate fi exercitată numai de părți, iar în cazurile prevăzute de art. 386 lit. c) și d) C. proc. pen., și de procuror. Pe de altă parte conform art. 386 lit. a) C. proc. pen., dispoziții pe care au fost întemeiate cererile în speță, se poate face contestație în anulare când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs, nu a fost îndeplinită potrivit legii. Ca atare, titularul contestației nu poate fi decât „partea” care a fost lipsă la judecarea recursului și față de care procedura de citare nu a fost legal îndeplinită.

Așa fiind, se reține că B.M. poate invoca în susținerea contestației în anulare numai neîndeplinirea legală a procedurii de citare în ceea de o privește și nu referitor la altă persoană, respectiv la D.G. Or, din partea introductivă a deciziei atacate rezultă prezența contestatoarei în fața instanței de recurs, astfel încât este nefondată susținerea că există cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. a) C. proc. pen. În ceea ce-l privește pe contestatorul D.G., Curtea reține că acesta nu a fost parte în proces. Astfel, prin încheierea din 18 iunie 2001 s-a constatat că acesta nu are calitatea de parte vătămată și drept urmare a fost citat și a participat la proces în calitate de martor, împrejurare ce rezultă nu numai din încheierile de ședință ulterioare, dar și din petiția pe care martorul a trimis-o instanței.

Așa fiind D.G., care în urma infracțiunii comisă de inculpată, nu a suferit nici o vătămare fizică, morală sau materială, ci a cumpărat influență urmărind un scop ilicit, neavând calitate de parte vătămată în proces nu trebuia citat în recurs și ca atare nici nu se poate prevala în cadrul contestației în anulare de faptul că nu a fost legal citat. Față de considerentele expuse contestațiile vor fi respinse. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorii vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, contestațiile în anulare formulate de contestatorii B.M. și D.G. împotriva deciziei penale nr. 5169 din 12 octombrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Obligă pe contestatori să plătească statului suma de câte 600.000 lei cheltuieli judiciare. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 19 ianuarie 2005.