ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 653/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 753 din 2 iunie 2004 a Tribunalului București, secția I penală, a fost condamnat inculpatul L.D.C. la pedeapsa de 18 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 – art. 175 lit. c) – art. 176 lit. a) C. pen. și la 12 ani închisoare, pentru infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) și (2 1 ) lit. c) C. pen. În baza art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea, inculpatul urmând a executa pedeapsa de 18 ani închisoare. Conform art. 65 C. pen., au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe o perioadă de 7 ani, după executarea pedepsei închisorii.

A fost menținută starea de arest a inculpatului și s-a computat perioada arestării preventive de la 30 septembrie 2003, la zi. În temeiul art. 118 lit. d) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 60.900.000 lei. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, următoarea situație de fapt. În luna mai 2003, inculpatul s-a mutat din apartamentul în care locuia împreună cu mama sa, în garsoniera proprietatea bunicii paterne, L.P., locuind împreună cu aceasta și cu tatăl său, L.D.O.A. Neavând loc de muncă și nici alte surse de venit, inculpatul și tatăl său se întrețineau din veniturile băncii (din pensie și din banii obținuți din vânzarea unui imobil), astfel că între ei se declanșau certuri.

Pe fondul acestor neînțelegeri, în ziua de 10 septembrie 2003, inculpatul a lovit-o pe bunica sa cu un fier de călcat în cap și apoi i-a aplicat două lovituri cu un cuțit. După comiterea faptei, inculpatul a așezat-o pe victimă în șifonier, a acoperit-o cu diferite obiecte de îmbrăcăminte și și-a însușit certificatele de depozit la purtător ale acesteia. Întrucât în acel moment a venit în locuință tatăl său, inculpatul l-a invitat la restaurant, spunându-i că victima plecase din garsonieră. În aceeași seară tatăl inculpatului a revenit în garsonieră și s-a culcat fără să observe că în șifonier se află cadavrul mamei sale. A doua zi, în jurul orelor 8,00 – 8,30, inculpatul a revenit în garsonieră și l-a invitat pe tatăl său într-o excursie la Bușteni, dar după ce a plătit cazarea, inculpatul a revenit în București, motivând că are probleme de rezolvat.

Ulterior, inculpatul a prelungit șederea tatălui său cu încă o săptămână, timp în care a sustras din locuința bunicii mai multe bunuri, pe care le-a înstrăinat. Situația de fapt expusă a fost stabilită pe baza proceselor verbale încheiate de organele de urmărire penală, raportului de constatare tehnico-științifică, raportului medico-legal de autopsie, planșelor foto executate în cauză, depozițiilor martorilor L.D.O.A., B.C., P.T., P.C., L.E.M., probe coroborate cu declarațiile inculpatului. Curtea de Apel București, secția I penală, prin decizia penală nr. 666 din 13 septembrie 2004, a respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpat, apel ce a vizat nelegalitatea și netemeinicia sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii inculpatul a declarat recurs invocând cazurile prevăzute de art. 385 9 pct. 10, pct. 14 și pct. 18 C. proc. pen., în sensul că instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele probe ori asupra unor cereri esențiale pentru inculpat de natură să garanteze dreptul la apărare (a fost respinsă cererea inculpatului pentru efectuarea expertizei medico-legale) instanța a aplicat pedepse greșit individualizate și, în cauză, s-a comis o gravă eroare de fapt, nereținând că inculpatul a săvârșit faptele în stare de provocare. Recursul nu este fondat. Instanța de fond a stabilit în mod corect situația de fapt și vinovăția inculpatului, încadrând corespunzător din punct de vedere juridic fapta comisă în textele de lege menționate.

Atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de cercetare judecătorească, au fost administrate probele necesare pentru stabilirea unei situații de fapt reale. Împrejurarea că prima instanță a respins cererea inculpatului pentru efectuarea unei constatări medico-legale (prin care să se stabilească dacă a suferit o leziune la un deget și în caz afirmativ dacă rana a putut fi produsă în apărare) nu constituie un motiv pentru a deveni aplicabile dispozițiile art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen. Așa cum rezultă din economia textului citat, proba solicitată trebuie să fie de natură a influența asupra soluției procesului, iar instanța a ignorat-o sau, nereținând-o, nu s-a pronunțat asupra semnificației ei.

Instanța de fond a făcut evaluarea probei a detaliat motivele pentru care a respins-o, astfel că hotărârea nu poate fi casabilă pentru motivul invocat ci, dacă este cazul, pentru eroare gravă de fapt, motiv de casare care va fi analizat în continuare. În speță, nici acest motiv de recurs nu poate fi reținut. Existența unei erori grave de fapt, în sensul art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen., presupune o contrarietate evidentă între ceea ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză și ceea ce a reținut instanța prin hotărârea pronunțată. Or, între probele aflate în dosar și sentința dată există concordanță, aceste probe relevând vinovăția inculpatului (care, de altfel, a recunoscut constant infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată) inclusiv împrejurarea că în dinamica derulării activității infracționale nu a existat vreun indiciu din care să rezulte provocarea din partea victimei.

Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., text invocat de inculpat prin motivele de recurs depuse în scris, constituie circumstanță atenuantă săvârșirea infracțiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă. Din împrejurările comiterii faptei și a modului de a acționa al inculpatului nu se poate desprinde concluzia că în momentul săvârșirii faptei acesta se afla într-o puternică stare de tulburare, victima (în vârstă de 75 de ani, bolnavă, cu o constituție fizică slăbită) neexercitând asupra sa nici una din acțiunile arătate în textul de lege citat.

În ceea ce privește individualizarea pedepsei, aspect sub care hotărârea atacată a fost criticată de inculpat prin ultimul motiv de recurs, se reține că au fost respectate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., respectiv gradul concret de pericol social al faptei și persoana făptuitorului. Comiterea a două infracțiuni în concurs real, modalitatea în care a fost suprimată viața victimei (rudă apropiată a inculpatului) activitatea depusă de inculpat pentru ascunderea cadavrului, mobilul urmărit (sustragerea unor bunuri și a sumelor de bani, aparținând victimei) relevă un pericol social ridicat al faptelor, just apreciat de instanța de fond și de instanța de apel. Pe de altă parte, la individualizarea pedepsei au fost avute în vedere și datele ce caracterizează persoana inculpatului, necunoscut cu antecedente penale, tânăr, și care a avut o poziție cooperantă, recunoscând faptele comise.

Toate aceste elemente de circumstanțiere ale faptelor și făptuitorului au fost analizate, iar pedeapsa aplicată, orientată spre mediul special, este bine dozată, de natură să asigure realizarea scopului coercitiv și preventiv educativ al sancțiunii penale. Ca atare, în raport de considerentele expuse, recursul declarat nu este fondat și în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins. Se va computa perioada arestării preventive, iar în temeiul art. 192 alin. (2) din același cod, inculpatul va fi obligat la cheltuieli judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de inculpatul L.D.C. împotriva deciziei penale nr. 666 din 13 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția I penală, ca nefondat. Compută detenția preventivă de la 30 septembrie 2003, la 27 ianuarie 2005. Obligă recurentul să plătească statului suma de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 27 ianuarie 2005.