ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1283/2004

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 126 din 22

iulie 2003, Tribunalul Militar Teritorial București a condamnat pe inculpații

C.M.C. și Ș.G.M. la câte 7 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de

tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2

1

) lit.

a) și b) C. pen., prin schimbarea încadrării din infracțiunea prevăzută de art.

211 alin. (2) lit. a), b), d) și e) C. pen.

S-a reținut că, la data de 20

aprilie 2003, în jurul orei 20,00, aflați în zona Parcului Tineretului,

inculpații soldat C.M.C. și civ. Ș.G.M., au deposedat-o pe partea vătămată

D.R.G. de un telefon mobil, amenințând-o cu un cuțit. Totodată, aceștia au

smuls de la gâtul victimei un lănțișor de aur, recuperat ulterior de către

partea vătămată din mâna inculpatului Ș.G.M.

Împotriva hotărârii primei instanțe,

inculpații C.M.C. și Ș.G.M. au declarat apel, criticând-o pentru greșita

individualizare a pedepsei.

Curtea Militară de Apel, prin

decizia nr. 47 din 20 septembrie 2003, a admis apelurile declarate de

inculpați, a desființat sentința atacată, în sensul că a reținut circumstanțele

atenuante judiciare în favoarea apelanților și a redus pedepsele aplicate

acestora de la 7 ani închisoare la 5 ani închisoare.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

control judiciar a reținut că cei doi inculpați au avut o bună conduită

anterior săvârșirii infracțiunii, au reparat în natură paguba produsă părții

vătămate prin restituirea unui telefon mobil asemănător și au avut o atitudine

sinceră pe parcursul procesului penal, recunoscând de la început fapta comisă

și a apreciat aceste împrejurări ca circumstanțe atenuante judiciare.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel București și

inculpații Ș.G.M. și C.M.C., întemeiate pe art. 385

9

pct. 14 C.

proc. pen.

Prin recursul declarat împotriva

deciziei pronunțate la judecarea în apel a cauzei penale, parchetul a susținut

că instanța de control judiciar a aplicat pedepse greșit individualizate în

raport cu prevederile art. 72 C. pen. Astfel, reducând pedepsele aplicate de

prima instanță de la 7 ani închisoare la 5 ani închisoare, cuantumul acestora

nu este apt să realizeze scopul preventiv educativ. În concluzie, procurorul a

solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea

hotărârii primei instanțe.

Inculpații au solicitat admiterea

recursului și reindividualizarea pedepselor, în sensul reducerii acestora, prin

acordarea unei eficiențe sporite circumstanțelor atenuante judiciare.

Recursurile sunt nefondate, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 1 C. proc. pen.

„procesul penal are ca scop constatarea la timp și în mod complet a faptelor ce

constituie infracțiuni, astfel ca orice persoană care a săvârșit o infracțiune

să fie pedepsită potrivit vinovăției sale și nici o persoană nevinovată să nu

fie trasă la răspundere penală”.

Din economia textului legal

menționat rezultă că procesul penal nu poate fi privit, exclusiv, ca o

activitate generică de represiune ci ca o activitate desfășurată pentru

tragerea la răspundere, potrivit vinovăției sale, a persoanei care a comis o

infracțiune.

Or, tragerea la răspundere potrivit

vinovăției impune cu necesitate determinarea corectă a pedepsei ce urmează a fi

executată, atât sub aspectul cuantumului cât și a modalității de executare.

Corecta determinare a pedepsei este

subordonată realizării scopului și îndeplinirii funcțiilor acesteia, prevăzute

de art. 52 C. pen.

În acest context, individualizarea

pedepsei constituie unul din principiile de bază ale dreptului penal potrivit

căruia, stabilirea în lege a naturii și limitelor aplicabile pentru o anumită

infracțiune, precum și stabilirea pedepsei concret determinate pentru

infracțiunea săvârșită să corespundă gravității acesteia, pericolului social

concret, determinat de împrejurările în care fapta a fost comisă, precum și de

situația personală a infractorului, de periculozitatea acestuia, în așa fel

încât pedeapsa concret aplicată să-și poată îndeplini funcțiile și realiza

scopul.

Corespunde acestui principiu și are

ca rezultat asigurarea finalității răspunderii penale, adaptarea pedepsei

corespunzător criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen.

Examinând cauza prin prisma acestor

considerente, se constată că în mod corect instanța de apel a reținut

circumstanțele atenuante judiciare în favoarea inculpaților, pedeapsa aplicată,

cu referire la ambii inculpați, având aptitudinea de a îndeplini funcțiile și

realiza scopul, conform art. 52 C. pen.

Totodată, din motivul arătat și în

lipsa temeiurilor care să justifice acordarea unei mai mari eficiențe

circumstanțelor atenuante judiciare, în sensul reducerii cuantumului

pedepselor, recursurile declarate de inculpați se constată a fi nefondate.

Pe de altă parte, pericolul social generic al

infracțiunii, reflectat de individualizarea legală prin stabilirea limitelor de

pedeapsă în partea specială a Codului penal de către legiuitor nu constituie

prin el însuși criteriu de individualizare judiciară a pedepsei. În acest sens,

este de observat că prin art. 72 C. pen., între altele nu este prevăzut acest

criteriu general de individualizare judiciară a pedepsei ci „limitele de

pedeapsă fixate în partea specială”.

Ca atare, critica referitoare la

pericolul social generic al infracțiunii de tâlhărie și dobândirea caracterului

de fenomen a acesteia, formulată de procuror se constată a fi neîntemeiată.

În același timp, în raport de

caracterul exemplificativ al dispozițiilor art. 74 C. pen. și atributul

instanței de judecată de a aprecia și reține ca atare circumstanțele atenuante

în favoarea inculpatului, nici critica invocată de procuror, privitoare la una

din declarațiile inculpatului C.M.C. prin care acesta neagă săvârșirea

infracțiunii, nu poate fi primită.

A raționa astfel, ar însemna să dea

instituției circumstanțelor atenuante un caracter formalist și a reduce

aplicabilitatea acestora numai la anumite infracțiuni.

Or, o asemenea interpretare, cu

consecința golirii de conținut a dispozițiilor art. 72 C. pen., nu este

susținută de dispozițiile legale menționate, așa încât recursul declarat de

procuror se constată a fi neîntemeiat.

În consecință, pentru considerentele

ce preced și cum alte motive de casare susceptibile a fi puse în discuție din

oficiu nu se constată, Înalta Curte, conform art. 385

15

pct. 1 lit.

b) C. proc. pen., va respinge recursurile ca nefondate.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

și (4) din același cod, recurenții Ș.G.M. și C.M.C. vor fi obligați, potrivit

dispozitivului, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel București și

inculpații Ș.G.M. și C.M.C. împotriva deciziei penale nr. 47 din 29 septembrie

2003 a Curții Militare de Apel București.

Deduce din pedepsele aplicate

inculpaților durata arestării preventive de la 22 aprilie 2003 până la 4 martie

2004, pentru fiecare inculpat.

Obligă pe recurentul inculpat Ș.G.M.

la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 1.200.000 lei, iar pe

recurentul inculpat C.M.C. la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă

de 1.600.000 lei, din care onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu,

în sumă de 400.000 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 4

martie 2004.