ÎCCJ, Decizia nr. 89/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 25 aprilie 2000, partea vătămată N.V. a sesizat cu plângere prealabilă, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, solicitând punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a numitului G.D., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 206 C. pen. S-a susținut că în seara zilei de 5 august 1998, la postul de televiziune P., în cadrul unei emisiuni de știri, numitul G.D., ministru de interne la acea dată, a făcut afirmații calomnioase la adresa sa, în sensul că, în calitate de polițist, între alții, partea vătămată a luat mită 1500 dolari SUA, faptă ce a condus la trecerea în rezervă.

Prin rezoluția nr. 65/P/2000 din 25 octombrie 2000, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de combatere a corupției și criminalității organizate, a dispus neînceperea urmăririi penale față de G.D., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 206 C. pen., reținând că plângerea a fost introdusă cu depășirea termenului de 2 luni prevăzut de art. 284 C. proc. pen. Plângerea formulată, între alții, de partea vătămată N.V., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 1 din 2 februarie 2001 a procurorului șef al secției de combatere a corupției și criminalității organizate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

O nouă plângere, formulată de partea vătămată N.V., împotriva acestei din urmă rezoluții, a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin rezoluția nr. 1/2001 din 30 martie 2001, a Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de combatere a corupției și criminalității organizate. Invocând Decizia nr. 486/1997, a Curții Constituționale, partea vătămată N.V. a formulat plângere împotriva acestei din urmă rezoluții. Totodată, partea vătămată a formulat o nouă plângere prealabilă împotriva numitului G.D., fost ministru de interne, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 206 C. pen., cu referire la aceeași faptă. Prin sentința nr. 45 din 20 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis excepția invocată de procuror și a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de partea vătămată N.V., „ de chemare în judecată a inculpatului D.G., pentru infracțiunea de calomnie, prevăzută și pedepsită de art. 206 C. pen.”.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că o aceeași plângere, formulată în aceeași termeni, a fost soluționată prin rezoluția nr. 402 din 14 octombrie 2000, rămasă definitivă. Or, o nouă plângere penală privind aceleași părți, având același obiect și urmărind aceeași finalitate, este inadmisibilă, în situația în care aceasta a fost soluționată definitiv, prin epuizarea de către partea vătămată, a tuturor mijloacelor legale prevăzute de legiuitor, împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală. Împotriva hotărârii primei instanțe, partea vătămată N.V. a declarat recurs, precizând că plângerea a fost formulată împotriva rezoluțiilor nr. 402/2000 și nr. 1/2001. Recurentul a arătat că prima instanță, ca urmare a admiterii excepției invocate de procuror, s-a pronunțat cu aplicarea greșită a legii, soluționând plângerea, fără a intra în fondul cauzei.

Curtea Supremă de Justiție, Completul de 9 judecători, prin decizia nr. 28 din 4 martie 2002, a admis recursul declarat de partea vătămată N.V., a casat sentința atacată și a trimis cauza, aceleași instanțe, în vederea rejudecării. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că prin interpretarea dată, prima instanță a îngrădit posibilitatea părții vătămate de a se adresa justiției împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, precum și a rezoluției procurorului ierarhic superior, de menținere a acesteia, ca urmare a respingerii plângerii formulate în condițiile legii procesuale penale. Ca atare, prin soluția dată plângerii părții vătămate, prima instanță s-a pronunțat cu încălcarea dispozițiilor art. 275-278 C. proc.

pen., în accepțiunea dată prin decizia Curții Constituționale, în raport cu dispozițiile art. 20 și 21 din Constituția României. Or, din moment ce aceste dispoziții constituie însuși temeiul sesizării instanței, cu plângerea părții vătămate, se impune a se considera că prin încălcarea lor s-a pronunțat o sentință lovită de nulitate, în sensul dispozițiilor art. 197 alin. (2) și (3) C. proc. pen. Prin sentința nr. 44 din 15 mai 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în fond după casare, a admis plângerea formulată de partea vătămată N.V., a casat rezoluțiile atacate și a trimis cauza, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, în vederea efectuării de cercetări. În motivarea acestei sentințe, instanța de fond a reținut că cele două rezoluții sunt nule absolut, ca urmare a soluționării plângerii prealabile de către o secție necompetentă.

Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, prin rezoluția nr. 386/P/2003 din 15 august 2003, a dispus neînceperea urmării penale, reținând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 206 C. pen., în sensul că lipsește reaua-credință. Astfel, afirmațiile au fost făcute de G.D., cu bună credință, având în vedere concluziile unui raport întocmit de Serviciul de control și îndrumare din cadrul Direcției Generale de Poliție a municipiului București, precum și hotărârea consiliului de judecată din cadrul Ministerului de Interne. S-a mai apreciat, cu referire la soluția de netrimitere în judecată, între alții, a numitului N.V., dispusă de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial București, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc.

pen., că această împrejurare nu poate conduce în mod automat la reținerea vinovăției numitului G.D. Prin rezoluția din 19 septembrie 2003, plângerea formulată de partea vătămată N.V., în legătură cu modul de soluționare a dosarului nr. 386/P/2003, al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a fost respinsă, ca nefondată, reținându-se că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale este legală și temeinică, iar petentul nu a propus probe noi, de natură a duce la infirmarea acesteia. La data de 6 octombrie 2003, partea vătămată N.V. a formulat plângere împotriva rezoluțiilor nr. 386/P/2003 din 15 august 2003 și, respectiv, din 19 septembrie 2003. Prin sentința nr. 68 din 27 aprilie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată.

S-a reținut că, prin prisma art. 17 și 19 C. pen., afirmațiile numitului G.D., bazate pe concluziile unui raport de control și a unei hotărâri a organului abilitat, făcute fără intenția de a aduce atingere onoarei părții vătămate N.V., nu constituie latura subiectivă a infracțiunii de calomnie. Împotriva hotărârii primei instanțe, partea vătămată N.V. a declarat recurs. Examinând cauza, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., se constată următoarele: Este de principiu că acele acțiuni care reprezintă în conținutul lor apărarea unei cauze legitime, respectiv manifestarea unui drept în limitele legii, exclud cu desăvârșire angajarea răspunderii penale, fapta reclamată neîntrunind elementele constitutive ale infracțiunii.

În cauză, fapta reclamată privește un comunicat de presă, în cadrul unei emisiuni de știri a unui post de televiziune, făcută de un membru al Guvernului României, conducător al unui minister, având potrivit Legii nr. 40/1990, atribuții „ cu privire la respectarea ordinii publice, apărarea drepturilor și libertăților fundamentale a cetățenilor, a avutului public și privat, prevenirea și descoperirea infracțiunilor”. Așa cum a rezultat din probatoriul administrat, comunicatul pretins calomnios reprezintă aducerea la cunoștință publică a concluziilor unui raport întocmit de Serviciul de control și îndrumare din cadrul Direcției Generale a Poliției municipiului București, respectiv a hotărârii consiliului de judecată din cadrul Ministerului de Interne.

Ca atare, rezultă indubitabil că în cauză fapta reclamată privește exercitarea unui interes legitim de către ministrul de interne, în limita atribuțiilor ce-i revin acestuia și ministerului condus, vizând asigurarea transparenței activității executive într-o activitate specifică, cu referire la lupta împotriva corupției. Este adevărat că afirmarea unei fapte determinate, luarea de mită, referitoare la partea vătămată,poate pune în discuție incidența dispozițiilor art. 206 C. pen. Raportând dispoziția penală menționată, la dispozițiile art. 54 din Constituția României, potrivit cărora drepturile și libertățile constituționale trebuie exercitate cu bună credință, fără a se încălca drepturile și libertățile celorlalți, se constată că art. 206 C. pen., sancționează exercitarea abuzivă a libertății de exprimare, cu consecința lezării onoarei și demnității altor persoane.

Această concluzie rezultă și din coroborarea dispozițiilor art. 206 C. pen., cu cele ale art. 207 din același cod, potrivit cărora in extremis , proba verității este admisă în acele situații în care afirmațiile de natură a leza demnitatea unei persoane s-au făcut pentru apărarea unui interes legitim, considerată ca o cauză specială de înlăturare a vinovăției. Or, existența interesului și lipsa intenției de a calomnia sunt în afara oricărei discuții în cauză, iar apărarea părții vătămate privitoare la netrimiterea în judecată, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., nu este în măsură a exclude realitatea afirmației, respectiv existența faptei.

Ca atare, în mod corect prima instanță a reținut că fapta ministrului de interne, de a da publicității, în condițiile menționate, concluziile organului control, nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de calomnie, în sensul că lipsește reaua-credință a acestuia și, în consecință, latura subiectivă a infracțiunii reclamate. Așa fiind, hotărârea atacată se constată a fi temeinică și legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de partea vătămată N.V., ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea vătămată N.V. împotriva sentinței nr. 68 din 27 aprilie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 4669/2003. Obligă pe recurentul parte vătămată să plătească statului, suma de 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2005.