ÎCCJ, Decizia nr. 89/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

La data de 25 aprilie 2000,

partea vătămată N.V. a sesizat cu plângere prealabilă, Parchetul de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție, solicitând punerea în mișcare a acțiunii penale și

trimiterea în judecată a numitului G.D., pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzute de art. 206 C. pen.

S-a susținut că în seara

zilei de 5 august 1998, la postul de televiziune P., în cadrul unei emisiuni de

știri, numitul G.D., ministru de interne la acea dată, a făcut afirmații

calomnioase la adresa sa, în sensul că, în calitate de polițist, între alții,

partea vătămată a luat mită 1500 dolari SUA, faptă ce a condus la trecerea în

rezervă.

Prin rezoluția nr. 65/P/2000

din 25 octombrie 2000, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția

de combatere a corupției și criminalității organizate, a dispus neînceperea

urmăririi penale față de G.D., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 206 C.

pen., reținând că plângerea a fost introdusă cu depășirea termenului de 2 luni

prevăzut de art. 284 C. proc. pen.

Plângerea formulată, între

alții, de partea vătămată N.V., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 1 din 2 februarie

2001 a procurorului șef al secției de combatere a corupției și criminalității

organizate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

O nouă plângere, formulată

de partea vătămată N.V., împotriva acestei din urmă rezoluții, a fost respinsă,

ca inadmisibilă, prin rezoluția nr. 1/2001 din 30 martie 2001, a Parchetului de

pe lângă Curtea Supremă de Justiție, secția de combatere a corupției și

criminalității organizate.

Invocând Decizia nr. 486/1997,

a Curții Constituționale, partea vătămată N.V. a formulat plângere împotriva

acestei din urmă rezoluții.

Totodată, partea vătămată a

formulat o nouă plângere prealabilă împotriva numitului G.D., fost ministru de

interne, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 206 C. pen., cu

referire la aceeași faptă.

Prin sentința nr. 45 din 20

noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, a admis excepția

invocată de procuror și a respins, ca inadmisibilă, plângerea formulată de

partea vătămată N.V., „

de chemare în judecată a inculpatului D.G., pentru infracțiunea de

calomnie, prevăzută și pedepsită de art. 206 C. pen.”.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că o aceeași plângere, formulată în aceeași termeni, a fost

soluționată prin rezoluția nr. 402 din 14 octombrie 2000, rămasă definitivă.

Or, o nouă plângere penală

privind aceleași părți, având același obiect și urmărind aceeași finalitate,

este inadmisibilă, în situația în care aceasta a fost soluționată definitiv,

prin epuizarea de către partea vătămată, a tuturor mijloacelor legale prevăzute

de legiuitor, împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, partea vătămată N.V. a declarat recurs, precizând că plângerea a fost

formulată împotriva rezoluțiilor nr. 402/2000 și nr. 1/2001.

Recurentul a arătat că prima

instanță, ca urmare a admiterii excepției invocate de procuror, s-a pronunțat

cu aplicarea greșită a legii, soluționând plângerea, fără a intra în fondul

cauzei.

Curtea Supremă de Justiție,

Completul de 9 judecători, prin decizia nr. 28 din 4 martie 2002, a admis

recursul declarat de partea vătămată N.V., a casat sentința atacată și a trimis

cauza, aceleași instanțe, în vederea rejudecării.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de recurs a reținut că prin interpretarea dată, prima instanță a

îngrădit posibilitatea părții vătămate de a se adresa justiției împotriva

rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, precum și a rezoluției

procurorului ierarhic superior, de menținere a acesteia, ca urmare a

respingerii plângerii formulate în condițiile legii procesuale penale.

Ca atare, prin soluția dată

plângerii părții vătămate, prima instanță s-a pronunțat cu încălcarea

dispozițiilor art. 275-278 C. proc. pen., în accepțiunea dată prin decizia

Curții Constituționale, în raport cu dispozițiile art. 20 și 21 din Constituția

României.

Or, din moment ce aceste

dispoziții constituie însuși temeiul sesizării instanței, cu plângerea părții

vătămate, se impune a se considera că prin încălcarea lor s-a pronunțat o

sentință lovită de nulitate, în sensul dispozițiilor art. 197 alin. (2) și (3) C.

proc. pen.

Prin sentința nr. 44 din 15

mai 2003, Curtea Supremă de Justiție, secția penală, în fond după casare, a

admis plângerea formulată de partea vătămată N.V., a casat rezoluțiile atacate

și a trimis cauza, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, în

vederea efectuării de cercetări.

În motivarea acestei

sentințe, instanța de fond a reținut că cele două rezoluții sunt nule absolut,

ca urmare a soluționării plângerii prealabile de către o secție necompetentă.

Parchetul de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, prin

rezoluția nr. 386/P/2003 din 15 august 2003, a dispus neînceperea urmării

penale, reținând că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii

prevăzute de art. 206 C. pen., în sensul că lipsește reaua-credință.

Astfel, afirmațiile au fost

făcute de G.D., cu bună credință, având în vedere concluziile unui raport

întocmit de Serviciul de control și îndrumare din cadrul Direcției Generale de

Poliție a municipiului București, precum și hotărârea consiliului de judecată

din cadrul Ministerului de Interne.

S-a mai apreciat, cu

referire la soluția de netrimitere în judecată, între alții, a numitului N.V.,

dispusă de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial

București, în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen., că această împrejurare nu

poate conduce în mod automat la reținerea vinovăției numitului G.D.

Prin rezoluția din 19

septembrie 2003, plângerea formulată de partea vătămată N.V., în legătură cu

modul de soluționare a dosarului nr. 386/P/2003, al secției de urmărire penală

și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție,

a fost respinsă, ca nefondată, reținându-se că rezoluția de neîncepere a

urmăririi penale este legală și temeinică, iar petentul nu a propus probe noi,

de natură a duce la infirmarea acesteia.

La data de 6 octombrie 2003,

partea vătămată N.V. a formulat plângere împotriva rezoluțiilor nr. 386/P/2003

din 15 august 2003 și, respectiv, din 19 septembrie 2003.

Prin sentința nr. 68 din 27

aprilie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins

plângerea, ca nefondată.

S-a reținut că, prin prisma art.

17 și 19 C. pen., afirmațiile numitului G.D., bazate pe concluziile unui raport

de control și a unei hotărâri a organului abilitat, făcute fără intenția de a

aduce atingere onoarei părții vătămate N.V., nu constituie latura subiectivă a

infracțiunii de calomnie.

Împotriva hotărârii primei

instanțe, partea vătămată N.V. a declarat recurs.

Examinând cauza, în raport cu

criticile formulate și cu dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc.

pen., se constată următoarele:

Este de principiu că acele

acțiuni care reprezintă în conținutul lor apărarea unei cauze legitime,

respectiv manifestarea unui drept în limitele legii, exclud cu desăvârșire

angajarea răspunderii penale, fapta reclamată neîntrunind elementele

constitutive ale infracțiunii.

În cauză, fapta reclamată

privește un comunicat de presă, în cadrul unei emisiuni de știri a unui post de

televiziune, făcută de un membru al Guvernului României, conducător al unui

minister, având potrivit Legii nr. 40/1990, atribuții „

cu privire la respectarea ordinii

publice, apărarea drepturilor și libertăților fundamentale a cetățenilor, a

avutului public și privat, prevenirea și descoperirea infracțiunilor”.

Așa cum a rezultat din probatoriul

administrat, comunicatul pretins calomnios reprezintă aducerea la cunoștință

publică a concluziilor unui raport întocmit de Serviciul de control și

îndrumare din cadrul Direcției Generale a Poliției municipiului București,

respectiv a hotărârii consiliului de judecată din cadrul Ministerului de

Interne.

Ca atare, rezultă

indubitabil că în cauză fapta reclamată privește exercitarea unui interes

legitim de către ministrul de interne, în limita atribuțiilor ce-i revin

acestuia și ministerului condus, vizând asigurarea transparenței activității

executive într-o activitate specifică, cu referire la lupta împotriva

corupției.

Este adevărat că afirmarea

unei fapte determinate, luarea de mită, referitoare la partea vătămată,poate

pune în discuție incidența dispozițiilor art. 206 C. pen.

Raportând dispoziția penală

menționată, la dispozițiile art. 54 din Constituția României, potrivit cărora

drepturile și libertățile constituționale trebuie exercitate cu bună credință,

fără a se încălca drepturile și libertățile celorlalți, se constată că art. 206

C. pen., sancționează exercitarea abuzivă a libertății de exprimare, cu

consecința lezării onoarei și demnității altor persoane.

Această concluzie rezultă și

din coroborarea dispozițiilor art. 206 C. pen., cu cele ale art. 207 din

același cod, potrivit cărora

in extremis

, proba verității este admisă în

acele situații în care afirmațiile de natură a leza demnitatea unei persoane

s-au făcut pentru apărarea unui interes legitim, considerată ca o cauză

specială de înlăturare a vinovăției.

Or, existența interesului și

lipsa intenției de a calomnia sunt în afara oricărei discuții în cauză, iar

apărarea părții vătămate privitoare la netrimiterea în judecată, în temeiul art.

10 lit. d) C. proc. pen., nu este în măsură a exclude realitatea afirmației,

respectiv existența faptei.

Ca atare, în mod corect

prima instanță a reținut că fapta ministrului de interne, de a da publicității,

în condițiile menționate, concluziile organului control, nu întrunește

elementele constitutive ale infracțiunii de calomnie, în sensul că lipsește

reaua-credință a acestuia și, în consecință, latura subiectivă a infracțiunii

reclamate.

Așa fiind, hotărârea atacată

se constată a fi temeinică și legală, nesupusă nici unuia din cazurile de

casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge recursul declarat de partea vătămată N.V., ca

nefondat.

Totodată, în baza art. 192 alin.

(2) din același cod, recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de partea vătămată N.V. împotriva sentinței nr. 68 din 27

aprilie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală,

în dosarul nr. 4669/2003.

Obligă pe recurentul parte

vătămată să plătească statului, suma de 1.000.000 lei cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 aprilie 2005.