ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5539/2004

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 44 din 21

mai 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, s-a

dispus restituirea cauzei având ca obiect soluționarea cererii de transfer a

condamnatului

G.I.

la Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că prin rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București din 14 mai 2004, a fost sesizată această instanță în vederea

recunoașterii și punerii în executare a sentinței penale nr. 2 B 33.561/2001 a

Judecătoriei Centrale a sectoarelor din Pesta, care a rămas definitivă prin

hotărârea nr. 24 Bf. 7490/2002/8 a Tribunalului Capitalei, în calitate de curte

de apel, în procedura soluționării cererii de transferare pentru continuarea

executării pedepsei în România.

S-a precizat că prin sentința

sus-menționată G.I. a fost condamnat la 6 ani și 6 luni închisoare cu regim

penitenciar moderat, ca pedeapsă cumulată pentru săvârșirea infracțiunilor de

tentativă de viol, violarea libertății persoanei și vătămare corporală gravă

comisă din motive josnice, prevăzute de art. 197 alin. (1) art. 170 alin. (1)

și (3) și art. 175 alin. (1) C. pen. ungar.

Prin aceeași sentință, s-a dedus

durata arestării preventive, de la data de 4 ianuarie 2001 la zi, din pedeapsa

aplicată inculpatului și s-a luat față de acesta măsura expulzării cu

interdicție de intrare în țară pe o perioadă de 10 ani.

Prima instanță a mai constatat că

hotărârea pronunțată de Judecătoria Centrală a sectoarelor din Pesta a fost

modificată prin sentința penală nr. 24 Bf. 7490/2002/8 a Tribunalului

Capitalei, în calitate de curte de apel, în sensul atenuării pedepsei

închisorii aplicată inculpatului la 5 ani și 6 luni. Celelalte dispoziții ale

hotărârii pronunțată în prima instanță au fost menținute, aceasta rămânând definitivă

la data de 3 septembrie 2003.

În fapt s-a reținut că, la data de 4

ianuarie 2001, aflându-se într-un vagon de tren, staționat în Gara de Est din

Budapesta, G.I. a încercat să întrețină raport sexual cu partea vătămată N.G.,

prin lovire cu pumnul și amenințare cu cuțitul.

În urma agresiunii, victima a

suferit fractura osului zigomatic, necesitând pentru vindecare peste 8 zile de

îngrijiri medicale.

Curtea de Apel București a constatat

că în cauză este îndeplinită condiția dublei încriminări, prevăzută de art. 5

alin. (1) lit. e) din Legea nr. 756/2001 și art. 3 pct. 1 lit. e) C.E.A.T.P.C.

(Strasbourg, 21 martie 1983).

Astfel, fapta reținută în sarcina

inculpatului are corespondent în legislația penală română, realizând conținutul

constitutiv al infracțiunii de tentativă la viol prevăzută de art. 20, raportat

la art. 197 alin. (1) C. pen.

Curtea de apel a dispus restituirea

cauzei la parchet cu motivarea că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 18 alin. (1) și (2) din Legea nr. 756/2001, asupra transferării

persoanelor condamnate în străinătate, lipsind de la dosar înscrisul privind

situația socială și familială a condamnatului și posibilitățile sale de

readaptare în România, precum și cazierul judiciar și informații privitoare la

eventualele relații întreținute de acesta cu medii sociale criminogene.

Împotriva sentinței a declarat

recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, invocând cazul de casare

prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

C. proc. pen., a susținut

în esență că, în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune

transferarea condamnatului în România. Deși persoana condamnată a refuzat

transferul din România, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 3 din

Protocolul adițional al C.E.A.T.P.C., adoptat la Strasbourg la 18 decembrie

1997, ratificat de România prin Ordonanța nr. 92/1999, potrivit cărora statul

de executare poate, la cererea statului de condamnare să își dea acordul pentru

transferare fără consimțământul acesteia, atunci când condamnarea conține și

măsura de expulzare ori de conducere la frontieră, astfel cum s-a dispus în

cauză.

În ceea ce privește cazierul

judiciar, se arată în recursul parchetului, acesta nu este necesar din moment

ce în hotărârea de condamnare se menționează că G.I. nu este cunoscut cu antecedente

penale.

De asemenea, se apreciază că

informațiile privitoare la eventualele relații întreținute de condamnat cu

mediile criminogene nu sunt necesare, întrucât dispoziția legii face trimiterea

la fapte deosebit de grave cu caracter organizat care atrag o condamnare

severă.

Pe de altă parte, se mai susține că

soluția de restituire a cauzei la parchet, pronunțată de instanța de fond este

nelegală, întrucât nu este prevăzută de Legea nr. 765/2001.

Înalta Curte, verificând sentința

atacată pe baza actelor și lucrărilor din dosarul cauzei, constată că recursul

este nefondat.

Din informațiile și documentele

comunicate de statul de condamnare, rezultă că prin sentința penală nr. 2 B

33.561/2001 a Judecătoriei Centrale a sectoarelor din Pesta, G.I. a fost condamnat

la 6 ani și 6 luni închisoare cu regim penitenciar moderat, ca pedeapsă

cumulată, pentru comiterea infracțiunilor de tentativă de viol, violarea

libertății persoanei și vătămare corporală gravă comisă din motive josnice,

prevăzută de art. 197 alin. (1), art. 170 alin. (1) și (3) și art. 175 alin.

(1) C. pen. ungar. Prin aceeași sentință s-a luat față de acesta măsura

expulzării de intrare în țară pe o perioadă de 10 ani.

Această hotărâre a fost modificată

prin sentința penală nr. 24 Bf. 7490/2002/8 a Tribunalului Capitalei, în

calitate de curte de apel, în sensul atenuării pedepsei aplicată inculpatului

la 5 ani și 6 luni închisoare.

G.I. se află în prezent încarcerat

în Institutul Penitenciar cu Regim Sever și Moderat din Budapesta și după cum

rezultă din procesul-verbal nr. 2 Bv. 921/2003/2, întocmit de judecătorul

desemnat pentru executarea pedepselor din cadrul Tribunalului Capitalei, la

data de 20 ianuarie 2004, G.I. și-a exprimat opinia cu privire la transferarea

sa într-un penitenciar din România, în sensul refuzului la transfer.

Distinct de cele arătate mai sus,

Curtea constată că Ministerul Justiției din Republica Ungară, D.D.P.I.,

printr-o adresă din 23 martie 2004, a solicitat Ministerului Justiției din

România să-l informeze dacă este de acord cu transferul condamnatului și să-i

trimită documentele specificate în art. 6 par.1 din C.E.A.T.P.C., semnată la

Strasbourg la 21 martie 1983.

Ministerul Justiției din România,

însă, a interpretat eronat adresa de mai sus, sens în care a solicitat Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel București să sesizeze această instanță pentru a se

pronunța cu privire la transferarea persoanei condamnate.

Instanța de fond a soluționat cauza,

având în vedere dispozițiile Legii nr. 756/2001 asupra transferării persoanelor

condamnate în străinătate.

Ulterior, după pronunțarea sentinței

atacate, a fost adoptată Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară

internațională în materie penală (M. Of. nr. 594/1.07.2004) care, potrivit art.

189 a intrat în vigoare la 60 zile de la data publicării și care a abrogat

Legea nr. 756/2001.

Transferarea unei persoane

condamnate, în vederea executării pedepsei, poate avea loc numai în condițiile

prevăzute de art. 129 din Legea nr. 302/2004 printre care și cea prevăzută la

lit. f), în cauză fiind necesar ca statul de condamnare și statul de executare

să se pună de acord asupra transferării, în caz contrar, aceasta neputând avea

loc.

Or, în speță Ministerul Justiției

din România, ca reprezentant al statului, nu a apreciat corect natura cererii

formulate de Ministerul Justiției din Ungaria.

Astfel, s-a solicitat Ministerului

Justiției din România „să-l informeze dacă este de acord cu transferul și să-i

trimită documentele specificate în art. 6 par. 1 din C.E.A.T.P.C., semnată la

Strasbourg la 21 martie 1983”.

Deci această solicitare era o cerere

de consimțământ la transfer, statul român urmând să comunice dacă acceptă sau

refuză transferul.

Interpretând-o însă ca o cerere de

transfer, Ministerul Justiției din România a procedat greșit solicitând

parchetului să sesizeze Curtea de Apel București în vederea judecării acestei

cereri.

Această instanță corect a dispus

restituirea cererii la parchet, dar motivarea nu este corespunzătoare.

Pentru cele arătate mai sus,

completând motivarea din hotărârea criticată, Curtea urmează să respingă, ca

nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București,

în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București

împotriva sentinței penale nr. 44 din 21 mai 2004 a Curții de Apel București,

secția a II-a penală, privind pe condamnatul G.I.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

27 octombrie 2004.