Roseiro Bento împotriva Portugaliei

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 29288/02) îndreptată împotriva Republicii Portugheze și care a fost sesizată Curții de un cetățean al acestui stat, D. Carlos Fernandes Roseiro Bento („reclamantul"), pe 23 iulie 2002 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de Doamna A. Marinho e Pinto, avocat la Coimbra. Guvernul portughez („Guvernul") este reprezentat de agentul seu, D. J. Miguel, procuror general adjunct.

Reclamantul alega în particular că condamnarea seu la plata de daune-interese aduce atingere dreptului seu la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din Convenție.

Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor seu (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni astfel reorganizate (art. 52 § 1).

Printr-o decizie din 30 noiembrie 2004, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise suplimentare (art. 59 § 1 din regulament). Pe 1 martie 2005, camera a decis după consultarea părților că nu era motiv să se ținą o audiere dedicată fondului cauzei (art. 59 § 3 in fine din regulament).

Medic de profesie, reclamantul era la momentul faptelor primar al orașului Vagos; fusese ales pe listele Partidului Popular (CDS-PP).

La întrunirea din 30 aprilie 1996 a adunării comunale (assembleia municipal), o discuție s-a angajat între reclamant și D. P.M., consilier comunal (vereador) ales pe listele Partidului Social-Democrat (PSD). D. P.M. contestase în special gestionarea orașului, susținând că aceasta nu putea fi gestionată ca o mică specie sau un cabinet medical. Adăuga că nu putea accepta ca locuitori ai Vagosului să fie tratați ca "păpuși" supuse "cultului personalității" care ar fi instituit de reclamant. În răspuns, reclamantul afirma în special: "D. consilier comunal P.M. este un autist politic, care pretinde un mic rol de protagonist politic în timp ce arde ultimele cartușe ale vieții sale politice. Mă dezgustă să răspund la provocări, în special când sunt de nivel jos, sau când emană din persoane care, în politică, cunosc doar să practice trădarea machiavelică, premeditat și rea. (...) Aș fi preocupat dacă asemenea rânduri ale spiritului (arrotos espirituais) cu mirosuri politic fetide ar veni de la cineva având un anumit credit. (...) În consiliul comunal, el [D. P.M.] are în general un comportament pentru a spune puțin ciudat (...) făcând ca ședințele să se prelungească în mod inexplicabil, făcând dictat pentru procesul-verbal o serie de injurii, nu mai puțin de cinci pagini la ultima ședință."

Pe 21 iunie 1996, D. P.M. a depus în fața parchetului din Vagos o plângere penală, acuzând reclamantul de injurii. De altfel, a prezentat o cerere în daune-interese. Pe 26 februarie 1999, ministerul public a prezentat concluziile seu. Reclamantul a fost inculpat de injurii din cauza expresiilor sus-menționate.

Pe 23 martie 1999, reclamantul a cerut deschiderea instrucției. El considera în particular că infracțiunea de injurii nu se constituise și că condamnarea seu eventual ar se analiza ca o restricție intolerabilă la dezbaterea politică și la libertatea de exprimare.

Printr-o ordonanță din 2 iunie 1999, judecătorul instructor de la tribunalul din Vagos a pronunțat stingerea procedurii, considerând că trebuia aplicată în cauza de fapt legea de amnistiere nr. 29/99 din 12 mai 1999.

Pe 14 iunie 1999, plângitorul a cerut continuarea procedurii în scopul examinării cerii seu în daune-interese.

Printr-o sentință din 22 februarie 2001, tribunalul din Vagos a condamnat reclamantul la plata a 200.000 escudos portughezi (PTE) (aproximativ 1.000 euro (EUR)). Tribunalul considera că expresiile în cauză se analizau ca injurii și că provocaseră prejudiciu D. P.M., ceea ce justifica o reparație monetară.

Pe 14 martie 2001, reclamantul a apelat înaintea curții de apel din Coimbra. El a ridicat imediat o problemă trasă din neconstituționalitatea articolului 400 § 2 din codul de procedură penală. Pentru el, această dispoziție aduce atingere dreptului de recurs. Afirma apoi că condamnarea în cauză era o restricție intolerabilă la libera dezbatere politică și la libertatea de exprimare. Plângitorul din partea seu a format un apel incident.

Curtea de apel a pronunțat sentința pe 20 iunie 2001. Ea a examinat mai întâi problema preliminară a admisibilității apelului. Ea a reamintit că art. 400 § 2 din codul de procedură penală dispune că nu este posibil să se introducă un recurs împotriva unei decizii stătând asupra unei cereri în daune-interese dacă valoarea în cauză este mai mică decât o anumită sumă. Ea a subliniat apoi, referindu-se la o decizie a Tribunalului Constituțional din 13 martie 2001, că această dispoziție nu era contrară Constituției. Ea a concluzionat deci cu inadmisibilitatea apelului și nu a examinat deci alte motivații ale reclamantului. Apelul incident al D. P.M. nu a fost examinat nici el fiindcă era lipsit de utilitate ca urmare a respingerii apelului principal.

Reclamantul a depus un recurs constituțional înaintea Tribunalului Constituțional, aleguând neconstituționalitatea articolului 400 § 2 din codul de procedură penală.

Printr-o sentință din 27 februarie 2002, Tribunalul Constituțional a respins recursul. Referindu-se la sentința seu din 13 martie 2001, el a subliniat că dreptul de recurs prevăzut de art. 32 din Constituție era aplicabil doar procedurii penale stricto sensu și nu unei cereri în daune-interese, chiar dacă o asemenea cerere era formulată în cadrul unei proceduri penale. Era deci legitim să se limiteze dreptul de recurs în funcție de valoarea litigiului.

Pe 16 decembrie 2001, alegeri comunale aveau loc. Reclamantul, care se prezenta din nou pe listele CDS-PP, nu a reușit să fie reales primar, candidatul PSD fiind ales. II.

Articolele 70 și 484 din codul civil dispun că oricine aduce atingere onoarei și reputației altcuiva răspunde civil pentru prejudiciile cauzate.

Adunarea comunale este, conform articolului 41 din legea asupra colectivităților locale (legea nr. 169/99, din 18 septembrie 1999), instanța parlamentară a comunei. Primarul (presidente da Câmara) și consilieri comuni (vereadores), care constituie organul executiv al comunei (Câmara Municipal), nu sunt membri ai adunării comunale dar trebuie, conform articolului 48 din aceeași lege, să participe la ședințele acestui organ. Pot lua cuvântul, dar fără drept de vot. Există două acte electorale distincte, chiar dacă în general ținute în același moment, pentru a alege adunarea comunale și Câmara Municipal. Ambele alegeri urmează metoda proporțională, opoziția putând fi deci în mod egal reprezentată de consilieri comuni în organul executiv. Primarul și consilieri comuni nu beneficiază de nici o imunitate particulară pentru vorbele rostite în cadrul unei dezbateri ținute în adunarea comunale. ÎN DREPT I.

Pentru reclamant, condamnarea seu a constituit fără îndoială o intruziune în dreptul seu la libertatea de exprimare. În cazul acesta, o asemenea intruziune nu era necesară pentru protecția altora într-o societate democratică. Reclamantul subliniază în această privință că în timpul dezbaterii politice în cauză nu au fost aduse prejudicii reputației personale a plângitorului fiindcă expresiile în cauză vizau doar gândirea politică a acestuia. De altfel, acesta a fost și cum a înțeles ministerul public, reclamantul fiind acuzat de a proferi injurii la adresa unui ales al poporului, circumstanța agravantă a articolului 184 din codul penal aplicând-se într-un așa caz.

Reclamantul subliniază că expresiile incriminate au fost proferite în răspuns la afirmații ale plângitorului. Au constituit o reacție complet proporțională la aceste afirmații, mai ales dacă se ține cont de cadrul, adunarea comunale, în care au fost proferite. Reclamantul reamintește că trebuie să existe în dezbaterea politică o libertate mai mare de exprimare și critică. Libertatea de exprimare trebuie considerată o libertate prevalentă atunci când vine în conflict cu alte interese juridic protejate, cum ar fi dreptul la onoare și reputație, mai ales când interesații sunt personalități politice. Aceasta este singura cale de a permite o dezbatere mai vie, deschisă, liberă și fără complexe, pentru ca cetățenii să poată forma o conștiință civică mai informată și mai exigentă, toate acestea în perspectiva unei mai bune participări la viața socială și, ca urmare, realizării valorilor superioare ale statului de drept democratic.

Pentru reclamant, dacă tezele Guvernului ar fi reținute, aceasta s-ar traduce printr-o restricție inadmisibilă a libertății dezbaterii politice, împiedicând aleșii să-și exprime liber opiniile, punctele lor de vedere și criticile față de adversarii lor, din cauza fricii justificate de a fi condamnați de tribunale. O asemenea restricție ar fi insuportabilă, fiindcă ar condiția în mod ilegitim dezbaterea politică, slăbindu-i calitatea, făcând-o mai puțin animată și fără interes, conducând alegătorii să se dezintereseze de lupta politică, cu consecințele negative inevitabile pe care le-ar aduce la nivel de alegeri democratice pe care sunt chemați să le efectueze periodic. Ar exista deci o degradare nu doar a dezbaterii politice, ci și a funcționării chiar a tribunalelor, care s-ar transforma în organe politice, chemați să se pronunțe asupra oricărui fel de dispută politică, în timp ce naturalmente vor exista mereu asemenea între membri ai clasei politice.

Reclamantul concluzionează subliniind că condamnarea seu la plata de daune-interese plângitorului a constituit deci o intruziune nejustificată în dreptul seu la libertatea de exprimare, în încălcare a articolului 10 din Convenție. 2. Guvernul

Guvernul subliniază la început că este posibil să se susțină în mod rezonabil că situația litigioasă scapă câmpului de aplicare al articolului 10 din Convenție. El afirmă că conflictul între reclamant și plângitor nu aparținea interesului general, constând doar, în mod evident, într-un conflict personal între doi oameni. Guvernul observă că sancțiunea civilă – și nu penală, Guvernul o subliniază – aplicată în cauza de fapt nu poate fi considerată ca o intruziune în libertatea de exprimare a reclamantului.

Chiar și dacă totuși ar exista intruziune, Guvernul susține că era prevăzută de lege și necesară într-o societate democratică, în sensul alineatului 2 al articolului 10. Condamnarea reclamantului urmărea deci un scop legitim, și anume protecția drepturilor altora.

Privitor la contextul în care afirmațiile în cauză au fost proferite, Guvernul recunoaște că suntem în principiu în domeniu politic, ne-ar fi doar datorită locului, adunarea comunale, unde dezbaterea a avut loc. Guvernul observă totuși că nu ar putea deci converte o locație de dezbatere politică într-o arenă de dispute private, în care orice ofensă ar fi admisă în numele libertății de exprimare. Aceasta trebuie naturalmente exercitată în respectul drepturilor altora. Or reclamantul a formulat remarci evident devalorizante, care nu se bazau pe nici o bază faptică, și injurioase la adresa plângitorului.

Guvernul subliniază că sancțiunea aplicată reclamantului a fost în final aproape simbolică. Într-adevăr, reclamantul nu a trebuit să plătească nici o amendă penală ci doar daune-interese de o valoare foarte modestă plângitorului. Pentru Guvern, o asemenea reacție a jurisdicțiilor portugheze a fost proporțională cu intruziunea în cauză. Nu a existat deci nici o încălcare a articolului 10 din Convenție. B. Aprecierea Curții

Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței seu bine stabilite, libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale oricărei societăți democratice, una din condițiile primare ale progresului seu și al sporirii fiecăruia. Sub rezerva alineatului 2 al articolului 10, ea datorează nu doar pentru "informații" sau "idei" primite cu plăcere sau considerate inofensive sau indiferente, ci și pentru acelea care rănesc, șoc sau îngrijorează. Așa doresc pluralismul, toleranța și spiritul deschiderii, fără care nu există "societate democratică". Așa cum se găsește consacrată de art. 10 din Convenție, această libertate este supusă unor excepții, care trebuie cu toate acestea interpretate strict, necesitatea oricărei restricții trebuind stabilită în mod convingător. Condiția "necesității într-o societate democratică" comandă Curții să determine dacă intruziunea litigioasă corespundea unui "nevoi sociale imperioase". Statele contractante se bucură de o anumită marja de apreciere pentru a judeca existența unei asemenea nevoi, dar această marjă merge mână în mână cu un control european purtând atât la lege cât și la decizii care o aplică, chiar și atunci când emană din o jurisdicție independentă.

În exercițiul puterii seu de control, Curtea trebuie să examineze intruziunea litigioasă în lumina ansamblului cauzei, inclusiv conținutul afirmațiilor reprochate reclamantului și contextul în care aceștia le-a ținut. În particular, îi aparține să determine dacă restricția adusă libertății de exprimare a reclamanților era "proporțională cu scopul legitim urmărit" și dacă motivurile invocate de jurisdicțiile portugheze pentru a o justifica erau "pertinente și suficiente". 1. Privitor la existența unei intruziuni

Guvernul contestă mai întâi existența unei intruziuni și chiar aplicabilitatea articolului 10 în cauza de fapt. El susține că nici o problemă privind interesul general nu era în cauză, sancțiunea civilă în cauză fiind rezultatul unui conflict personal între doi oameni.

Curtea consideră pentru sine că condamnarea reclamantului la plata de daune-interese din cauza declarațiilor proferite la adresa plângitorului se analizează indiscutabil într-o intruziune în dreptul seu la libertatea de exprimare. Argumentele contrariu ridicate de Guvern în această privință se referă mai degrabă la examinarea justificării unei asemenea intruziuni. 2. Privitor la justificarea intruziunii

O intruziune este contrară Convenției dacă nu respectă cerințele prevăzute de alineatul 2 al articolului 10. Trebuie deci determinat dacă era "prevăzută de lege", dacă urmărea unu sau mai multe scopuri legitime enunțate în acest alineat și dacă era "necesară într-o societate democratică" pentru a atinge acest sau aceste scopuri. Nu se contestă că intruziunea era prevăzută de lege – dispozițiile pertinente din codul penal – și urmărea un scop legitim, și anume protecția reputației sau drepturilor altora, în sensul articolului 10 § 2. Curtea împărtășește această analiză. Pe de altă parte, părțile nu se înțeleg dacă intruziunea era "necesară într-o societate democratică".

Purtând, așa cum se cuvine, atenție asupra contextului cauzei, precum și asupra ansamblului circumstanțelor în care expresiile incriminate au fost proferite, Curtea observă mai întâi că dezbaterea în cauză aparținea clar interesului general. Într-adevăr, cei doi intervenienți discutau gestionarea orașului Vagos de reclamant, primarul orașului. Nu era deci vorba, după cum Guvernul a susținut, de o simplă polemică între doi indivizi, chiar dacă expresiile folosite, Curtea o recunoaște, deschid o puternică animozitate personală între reclamant și plângitor.

Privitor la poziția reclamantului, Curtea subliniază că calitatea seu de primar este un element important în cauza de fapt. Într-adevăr, prețioasă pentru fiecare, libertatea de exprimare este cu atât mai mult pentru un ales al poporului; el reprezintă alegătorii seu, semnalează preocupări ale acestora și apără interesele lor. Intruziuni în libertatea de exprimare a unui ales, cum este reclamantul, comandă deci Curții să se dedice unui control strict (Castells c. Spania, sentința din 23 aprilie 1992, seria A nr. 236, pp. 22-23, § 42).

Privitor la poziția lui P.M., adversarul reclamantului în procedura internă, Curtea reamintește că era consilier comunal, ales pe listele opoziției comunale, și că acționa, în cursul dezbaterii în cauză, în calitate de om politic. Or limitele criticii admisibile sunt mai largi la adresa unui om politic care acționează în calitate de personaj public decât a unui simplu particular. Primul se expune inevitabil și conștient la un control atent al faptelor și gesturilor seu, atât de adversari politici cât și de jurnaliști și de masele cetățenilor, și trebuie să arate mai multă toleranță, mai ales atunci când se dedă el însuși la declarații publice care pot presta la critică. Trebuie reamintit în această privință că P.M. a, dintre altele, acuzat reclamantul de a gestiona orașul ca o mică specie, referindu-se de asemenea la faptul de a nu accepta de a vedea locuitori ai Vagosului tratați ca "păpuși" supuse "cultului personalității" instituit de reclamant. Aceste declarații fiind ele în sine polemice, P.M. trebuia să se aștepte la o reacție corespunzătoare din partea reclamantului.

Întorcând-se la expresii în sine, Curtea admite că reclamantul folosise limbaj provocator și, pentru a spune puțin, lipsit de eleganță față de adversarul seu politic. Cu toate acestea, după cum Curtea a mai avut ocazia să observe, în acest domeniu invectiva politică se varsă adesea pe plan personal: acestea sunt riscurile jocului politic și al liberei dezbateri de idei, garantori ai unei societăți democratice. Citite în context, expresiile în cauză pot ușor să nu se considere excesive, mai ales ținând cont de declarațiile de asemenea viralentu ale plângitorului. De altfel, trebuie ținut cont că declarațiile în cauză au fost proferite în cadrul unei dezbateri orale, reclamantul nemaiavând posibilitate de a le reformula, îmbunătăți sau retrage înainte de a fi făcute publice.

Trebuie de altfel remarcat că afirmațiile în cauză au fost ținute în cursul unei ședințe a adunării comunale a orașului. Chiar dacă declarațiile reclamantului nu eram acoperite de nici o imunitate parlamentară, nu există nici o îndoială că au fost proferite într-o instanță cel puțin comparabilă parlamentului în ceea ce privește interesul pe care îl prezintă pentru societate protecția libertății de exprimare. Într-o democrație, parlamentul sau organe comparabile sunt tribune indispensabile dezbaterii politice. O intruziune în libertatea de exprimare exercitată în cadrul acestor organe nu poate deci să se justifice decât prin motive imperioase, care fac defect în cauza de fapt.

În final, este adevărat că reclamantul nu a fost în final obiect al nici o sancțiune penale, chiar dacă doar în virtutea intervenției unei legi de amnistiere. A fost cu toate acestea condamnat la plata de daune-interese plângitorului. Curtea reamintește că ce contează nu este caracterul minor al sancțiunii, ci faptul condamnării în sine, inclusiv atunci când o asemenea condamnare are un caracter civil doar.

Luând în considerare ansamblul elementelor expuse, Curtea consideră că un echilibru just nu a fost menținut între necesitatea protejării dreptului reclamantului la libertatea de exprimare și necesitatea protejării drepturilor și reputației plângitorului. Dacă motivele furnizate de jurisdicțiile naționale pentru a justifica condamnarea reclamantului puteau deci pretinde a fi pertinente, nu eram suficiente și nu corespundeau deci nici unei nevoi sociale imperioase. Curtea reamintește în această privință interesul mai general de a asigura liber jocul dezbaterii politice, care se află la inima noțiunii de societate democratică care domină Convenția în întregime.

Ca concluzie, condamnarea reclamantului nu reprezenta un mijloc rezonabil proporționat urmăririi scopului legitim vizat, ținând cont de interesul societății democratice să asigure și să mențină libertatea de exprimare, rație pentru care există o încălcare a articolului 10 din Convenție. II.

Reclamantul cere mai întâi repararea prejudiciului material suferit. El cere deci la acest titlu rambursarea sumei de 1.000 EUR pe care jurisdicțiile portugheze l-au condamnat să plătească plângitorului, însoțit de dobânzi aferente până la data pronunțării hotărârii Curții. Reclamantul cere de altfel rambursarea cel puțin unei părți din remunerații pe care le-ar fi primit ca primar al Vagosului, în cazul în care ar fi fost reales în 2001. El susține la acest titlu că mai ales din cauza condamnării seu a pierdut alegeri 2001 și cere deci acordarea sumei de 9.743.664 PTE (48.601 EUR). În final, se referă la pierderea clientelei seu, ca medic, și cere la acest titlu suma de 5.000 EUR. Privitor la prejudiciul moral, reclamantul cere acordarea unei sume de 25.000 EUR.

Guvernul contestă aceste cereri, considerând că nu prezintă nici un liant cauzal cu încălcarea invocată. El subliniază în particular că Curtea nu ar putea ordona rambursarea sumelor plătite de reclamant în cadrul procedurii litigioase, sub pedeapsa de a fi considerat o patrulea instanță. Privitor la alte sume cerute la acest titlu de reclamant, Guvernul consideră că nu au fost demonstrate și contestă relevanța lor precum și lantul cauzal cu încălcarea invocată. Guvernul consideră în final evident excesivă suma cerută pentru prejudiciu moral.

Curtea constată mai întâi că suma de 1.000 EUR plătită de reclamant din cauza condamnării seu pentru daune-interese este rezultatul direct al încălcării dreptului seu la libertatea de exprimare. Ea decide deci să o acorde reclamantului. În schimb, Curtea consideră că nu trebuie să adauge la această sumă plata unor posibile dobânzi și respinge această parte a cerii reclamantului. Privitor la alte sume cerute pentru prejudiciul material, Curtea nu a decelat nici un liant cauzal între prejudiciul invocat și încălcarea constatată. Ea subliniază în particular că argumentele reclamantului privind motivele nealegeerii seu ca primar se situează în speculații. În final, Curtea consideră că constatarea încălcării figurând în prezenta hotărâre furnizează de sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral. B. Frais et dépens / Frais și cheltuieli

Reclamantul cere 8.257,78 EUR pentru frais și onorariu suportați la nivel intern și 8.000 EUR pentru cei suportați cu procedura la Strasbourg.

Guvernul se reîncredințează înțelepciunii Curții, referindu-se de asemenea la practica acesteia din urmă în cazuri similare.

Curtea reamintește că doar rambursarea frais și cheltuielilor stabilite în realitatea lor, necesitate și caracter rezonabil al ratei poate fi obținută. De altfel, sunt recuperabile doar frais care se referă la încălcarea constatată. Luând în considerare natura și complexitatea cauzei precum și faptul că doar una din mai mulți griefuri ridicate de reclamant au în final dat naștere unui constat de încălcare, Curtea consideră rezonabil să aloce la acest titlu 7.500 EUR. C. Dobânzi moratoare

Curtea consideră potrivit a baza rata dobânzilor moratoare pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că există o încălcare a articolului 10 din Convenție; 2. Declară că constatarea unei încălcări furnizează de sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 1.000 EUR (o mie euro) pentru prejudiciu material și 7.500 EUR (șapte mii cinci sute euro) pentru frais și cheltuieli; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 18 aprilie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. S. Dollé J.-P. Costa Greffieră Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 29288/02) dirigée contre la République portugaise et dont un ressortissant de cet Etat, M. Carlos Fernandes Roseiro Bento (« le requérant »), a saisi la Cour le 23 juillet 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e A. Marinho e Pinto, avocat à Coimbra. Le gouvernement portugais (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. J. Miguel, procureur général adjoint.

Le requérant alléguait en particulier que sa condamnation au paiement de dommages et intérêts portait atteinte à son droit à la liberté d’expression, garanti par l’article 10 de la Convention.

La requête a été attribuée à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Le 1 er novembre 2004, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la deuxième section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Par une décision du 30 novembre 2004, la chambre a déclaré la requête partiellement recevable.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites complémentaires (article 59 § 1 du règlement). Le 1 er mars 2005, la chambre a décidé après consultation des parties qu’il n’y avait pas lieu de tenir une audience consacrée au fond de l’affaire (article 59 § 3 in fine du règlement). EN FAIT I.

Médecin de profession, le requérant était à l’époque des faits maire de la ville de Vagos ; il avait été élu sur les listes du Parti populaire (CDS-PP).

A la réunion du 30 avril 1996 de l’assemblée municipale ( assembleia municipal ), une discussion s’engagea entre le requérant et M. P.M., conseiller municipal ( vereador ) élu sur les listes du Parti social-démocrate (PSD). M. P.M. avait notamment contesté la gestion de la ville, affirmant que celle-ci ne pouvait pas être gérée comme une épicerie ou un cabinet médical. Il ajouta ne pas pouvoir accepter de voir les habitants de Vagos traités comme des « marionnettes » soumises au « culte de la personnalité » qui serait instauré par le requérant. En réponse, le requérant affirma notamment : « M. le conseiller municipal P.M. est un autiste politique, qui prétend à un petit rôle de protagoniste politique alors qu’il brûle les dernières cartouches de sa vie politique. Je répugne à répondre à des provocations, notamment lorsqu’elles sont de bas niveau, ou lorsqu’elles émanent de personnes qui, en politique, ne savent que pratiquer la trahison machiavélique, préméditée et méchante. (...) Je serais préoccupé si de tels rots de l’esprit ( arrotos espirituais ) aux relents politiquement fétides venaient de quelqu’un ayant un certain crédit. (...) Au conseil municipal, il [M. P.M.] a en général un comportement pour le moins étrange (...) faisant prolonger les réunions de manière inexplicable, faisant dicter pour le compte rendu une série de vitupérations, pas moins de cinq pages lors de la dernière réunion. »

Le 21 juin 1996, M. P.M. déposa devant le parquet de Vagos une plainte pénale, accusant le requérant d’injures. Il présenta par ailleurs une demande en dommages et intérêts. Le 26 février 1999, le ministère public présenta ses réquisitions. Le requérant fut inculpé d’injures en raison des expressions susmentionnées.

Le 23 mars 1999, le requérant demanda l’ouverture de l’instruction. Il estimait notamment que l’infraction d’injures n’était pas constituée et que sa condamnation éventuelle s’analyserait en une restriction intolérable au débat politique et à la liberté d’expression.

Par une ordonnance du 2 juin 1999, le juge d’instruction près le tribunal de Vagos prononça l’extinction de la procédure, considérant qu’il y avait lieu d’appliquer en l’espèce la loi d’amnistie n o 29/99 du 12 mai 1999.

Le 14 juin 1999, le plaignant demanda la poursuite de la procédure aux fins d’examen de sa demande en dommages et intérêts.

Par un jugement du 22 février 2001, le tribunal de Vagos condamna le requérant au versement de 200 000 escudos portugais (PTE) (1 000 euros (EUR) environ). Le tribunal estimait que les expressions en cause s’analysaient en des injures et qu’elles avaient causé du tort à M. P.M., ce qui justifiait une réparation pécuniaire.

Le 14 mars 2001, le requérant interjeta appel devant la cour d’appel de Coimbra. Il souleva d’emblée un moyen tiré de l’inconstitutionnalité de l’article 400 § 2 du code de procédure pénale. Pour lui, cette disposition portait atteinte au droit de recours. Il affirma ensuite que la condamnation en cause était une restriction intolérable au libre débat politique et à la liberté d’expression. Le plaignant forma de son côté un appel incident.

La cour d’appel rendit son arrêt le 20 juin 2001. Elle examina d’abord la question préliminaire de la recevabilité de l’appel. Elle rappela que l’article 400 § 2 du code de procédure pénale dispose qu’il n’est pas possible d’introduire un recours contre une décision statuant sur une demande en dommages et intérêts si le montant en cause est inférieur à une somme donnée. Elle souligna ensuite, se référant à un arrêt du Tribunal constitutionnel du 13 mars 2001, que cette disposition n’était pas contraire à la Constitution. Elle conclut ainsi à l’irrecevabilité de l’appel, et n’examina donc pas les autres moyens du requérant. L’appel incident de M. P.M. ne fut pas examiné non plus car il était dépourvu d’utilité à la suite du rejet de l’appel principal.

Le requérant déposa un recours constitutionnel devant le Tribunal constitutionnel, alléguant l’inconstitutionnalité de l’article 400 § 2 du code de procédure pénale.

Par un arrêt du 27 février 2002, le Tribunal constitutionnel rejeta le recours. Se référant à son arrêt du 13 mars 2001, il souligna que le droit de recours prévu à l’article 32 de la Constitution était applicable uniquement à la procédure pénale stricto sensu et non pas à une demande en dommages et intérêts, même si celle-ci était formulée dans le cadre d’une procédure pénale. Il était donc légitime de limiter le droit de recours en fonction du montant du litige.

Le 16 décembre 2001, des élections municipales eurent lieu. Le requérant, qui se représentait sur les listes du CDS-PP, ne réussit pas à être réélu maire, le candidat du PSD ayant été élu. II.

L’article 180 du code pénal concerne la diffamation. Dans sa version en vigueur au moment des faits, les paragraphes pertinents de cette disposition se lisaient ainsi : « (...) 2. La conduite n’est pas punissable : a) lorsque l’accusation est formulée en vue d’un intérêt légitime ; et b) si l’auteur prouve la véracité d’une telle accusation ou s’il a des raisons sérieuses de la croire vraie de bonne foi. (...) 4. La bonne foi mentionnée à l’alinéa b) du paragraphe 2 est exclue lorsque l’auteur n’a pas respecté son obligation imposée par les circonstances de l’espèce de s’informer sur la véracité de l’accusation. »

L’article 184 du code pénal augmente les peines en cause de moitié si la victime est un élu du peuple.

Les articles 70 et 484 du code civil disposent que quiconque porte atteinte à l’honneur et à la réputation d’autrui répond civilement des dommages causés.

L’assemblée municipale est, aux termes de l’article 41 de la loi sur les collectivités locales (loi nº 169/99, du 18 septembre 1999), l’instance parlementaire de la municipalité. Le maire ( presidente da Câmara ) et les conseillers municipaux ( vereadores ), qui constituent l’organe exécutif de la municipalité ( Câmara Municipal ), ne sont pas membres de l’assemblée municipale mais doivent, aux termes de l’article 48 de la même loi, participer aux réunions de cet organe. Ils peuvent y prendre la parole, mais sans droit de vote. Il y a deux actes électoraux distincts, même si généralement tenus au même moment, afin d’élire l’assemblée municipale et la Câmara Municipal . Les deux élections suivent la méthode proportionnelle, l’opposition pouvant donc être également représentée par des conseillers municipaux à l’organe exécutif. Le maire et les conseilleurs municipaux ne bénéficient d’aucune immunité particulière pour les paroles proférées dans le cadre d’un débat tenu à l’assemblée municipale. EN DROIT I.

Pour le requérant, sa condamnation a constitué sans aucun doute une ingérence dans son droit à la liberté d’expression. En l’occurrence, une telle ingérence n’était pas nécessaire à la protection d’autrui dans une société démocratique. Le requérant souligne à cet égard que lors du débat politique en question il n’a pas été nui à la réputation personnelle du plaignant car les expressions en cause ne visaient que la pensée politique de ce dernier. C’est d’ailleurs ainsi que le ministère public l’a également entendu, le requérant ayant été accusé de proférer des injures à l’encontre d’un élu du peuple, la circonstance aggravante de l’article 184 du code pénal s’appliquant dans un tel cas.

Le requérant souligne que les expressions incriminées ont été proférées en réponse aux propos du plaignant. Elles ont constitué une réaction tout à fait proportionnelle à ces propos, surtout si l’on tient compte du cadre, l’assemblée municipale, dans lequel elles ont été proférées. Le requérant rappelle qu’il doit y avoir dans le débat politique une plus grande liberté d’expression et de critique. La liberté d’expression doit être considérée comme une liberté prépondérante lorsqu’elle est en conflit avec d’autres intérêts juridiquement protégés, comme le droit à l’honneur et la réputation, surtout lorsque les intéressés sont des personnalités politiques. C’est la seule façon de permettre un débat plus vif, ouvert, libre et décomplexé, pour que les citoyens puissent se forger une conscience civique plus informée et exigeante, tout cela dans l’optique d’une meilleure participation à la vie sociale et, par voie de conséquence, de la concrétisation des valeurs supérieures de l’Etat de droit démocratique.

Pour le requérant, si les thèses du Gouvernement étaient retenues, cela se traduirait par une restriction inadmissible de la liberté du débat politique, empêchant les élus d’exprimer librement leurs opinions, leurs points de vue et leurs critiques à l’égard de leurs adversaires, en raison de la crainte légitime d’être condamnés par les tribunaux. Une telle restriction serait insupportable, car elle conditionnerait de manière illégitime le débat politique, en amoindrissant sa qualité, le rendant moins animé et sans intérêt, en conduisant les électeurs à se désintéresser du combat politique, avec les conséquences négatives inévitables que cela entraînerait au niveau des choix démocratiques qu’ils sont appelés à effectuer périodiquement. Il y aurait ainsi une dégradation non seulement du débat politique, mais aussi du fonctionnement même des tribunaux, qui se transformeraient en organes politiques, appelés à se prononcer sur n’importe quelle sorte de querelle politique, alors qu’il en existe naturellement toujours entre membres de la classe politique.

Le requérant en conclut soulignant que sa condamnation au paiement de dommages et intérêts au plaignant a donc constitué une ingérence non justifiée dans son droit à la liberté d’expression, en violation de l’article 10 de la Convention. 2. Le Gouvernement

Le Gouvernement souligne d’emblée qu’il est possible de raisonnablement soutenir que la situation litigieuse échappe au champ d’application de l’article 10 de la Convention. Il affirme que le conflit entre le requérant et le plaignant ne relevait pas de l’intérêt général s’agissant uniquement, à l’évidence, d’un conflit personnel entre les deux personnes. Le Gouvernement relève que la sanction civile – et non pas pénale, le Gouvernement le souligne – appliquée en l’espèce ne saurait donc passer pour une ingérence dans la liberté d’expression du requérant.

A supposer même cependant qu’ingérence il y avait, le Gouvernement soutient qu’elle était prévue par la loi et nécessaire dans une société démocratique, au sens du paragraphe 2 de l’article 10. La condamnation du requérant visait ainsi un but légitime, à savoir la protection des droits d’autrui.

Quant au contexte dans lequel les affirmations en cause ont été proférées, le Gouvernement reconnaît que l’on est en principe dans le domaine politique, ne serait-ce qu’en fonction du lieu, l’assemblée municipale, où le débat eut lieu. Le Gouvernement relève toutefois que l’on ne saurait pour autant convertir un lieu de débat politique en une arène de disputes privées, dans laquelle toute offense serait admise au nom de la liberté d’expression. Celle-ci doit naturellement s’exercer dans le respect des droits d’autrui. Or le requérant a formulé des remarques manifestement dévalorisantes, qui ne reposaient sur aucune base factuelle, et injurieuses à l’égard du plaignant.

Le Gouvernement souligne que la sanction appliquée au requérant a finalement été presque symbolique. En effet, le requérant n’a dû payer aucune amende pénale mais uniquement des dommages et intérêts d’un montant très modeste au plaignant. Pour le Gouvernement, une telle réaction des juridictions portugaises a été proportionnée à l’ingérence en cause. Il n’y a donc eu aucune violation de l’article 10 de la Convention. B. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence bien établie, la liberté d’expression constitue l’un des fondements essentiels de toute société démocratique, l’une des conditions primordiales de son progrès et de l’épanouissement de chacun. Sous réserve du paragraphe 2 de l’article 10, elle vaut non seulement pour les « informations » ou « idées » accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent, choquent ou inquiètent. Ainsi le veulent le pluralisme, la tolérance et l’esprit d’ouverture, sans lesquels il n’est pas de « société démocratique ». Telle qu’elle se trouve consacrée par l’article 10 de la Convention, cette liberté est soumise à des exceptions, qu’il convient toutefois d’interpréter strictement, la nécessité de toute restriction devant être établie de manière convaincante. La condition de « nécessité dans une société démocratique » commande à la Cour de déterminer si l’ingérence litigieuse correspondait à un « besoin social impérieux ». Les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour juger de l’existence d’un tel besoin, mais cette marge va de pair avec un contrôle européen portant à la fois sur la loi et sur les décisions qui l’appliquent, même quand elles émanent d’une juridiction indépendante (voir Lopes Gomes da Silva c. Portugal , n o 37698/97, § 30, CEDH 2000 ‑ X).

Dans l’exercice de son pouvoir de contrôle, la Cour doit examiner l’ingérence litigieuse à la lumière de l’ensemble de l’affaire, y compris la teneur des propos reprochés au requérant et le contexte dans lequel celui-ci les a tenus. En particulier, il lui incombe de déterminer si la restriction apportée à la liberté d’expression des requérants était « proportionnée au but légitime poursuivi » et si les motifs invoqués par les juridictions portugaises pour la justifier étaient « pertinents et suffisants » (voir, parmi beaucoup d’autres, Perna c. Italie [GC], n o 48898/99, § 39, CEDH 2003-V et Cumpǎnǎ et Mazǎre c. Roumanie [GC], n o 33348/96, §§ 89-90, 17 décembre 2004). 1. Sur l’existence d’une ingérence

Le Gouvernement conteste d’abord l’existence d’une ingérence ainsi que l’applicabilité même de l’article 10 en l’espèce. Il soutient qu’aucune question relative à l’intérêt général n’était en cause, la sanction civile en question ayant été le résultat d’un conflit personnel entre les deux personnes concernées.

La Cour estime quant à elle que la condamnation du requérant au paiement de dommages et intérêts en raison des déclarations proférées à l’encontre du plaignant s’analyse indéniablement en une ingérence dans son droit à la liberté d’expression (voir Tolstoy Miloslavsky c. Royaume-Uni , arrêt du 13 juillet 1995, série A n o 316 ‑ B, p. 71, § 35). Les arguments en contraire soulevés par le Gouvernement à cet égard relèvent plutôt de l’examen de la justification d’une telle ingérence. 2. Sur la justification de l’ingérence

Une ingérence est contraire à la Convention si elle ne respecte pas les exigences prévues au paragraphe 2 de l’article 10. Il y a donc lieu de déterminer si elle était « prévue par la loi », si elle visait un ou plusieurs des buts légitimes énoncés dans ce paragraphe et si elle était « nécessaire dans une société démocratique » pour atteindre ce ou ces buts. Il n’est pas contesté que l’ingérence était prévue par la loi – les dispositions pertinentes du code pénal – et visait un but légitime, à savoir la protection de la réputation ou des droits d’autrui, au sens de l’article 10 § 2. La Cour partage cette analyse. En revanche, les parties ne s’accordent pas sur le point de savoir si l’ingérence était « nécessaire dans une société démocratique ».

Se penchant, comme il se doit, sur le contexte de l’affaire, ainsi que sur l’ensemble des circonstances dans lesquelles les expressions incriminées ont été proférées, la Cour observe d’abord que le débat en question relevait clairement de l’intérêt général. En effet, les deux intervenants discutaient la gestion de la ville de Vagos par le requérant, le maire de la ville. Il ne s’agissait donc pas, comme le Gouvernement l’a soutenu, d’une simple polémique entre deux individus, même si les expressions utilisées, la Cour le reconnaît, laissent apparaître une forte animosité personnelle entre le requérant et le plaignant.

Quant à la position du requérant, la Cour souligne que sa qualité de maire est un élément important en l’espèce. En effet, précieuse pour chacun, la liberté d’expression l’est tout particulièrement pour un élu du peuple ; il représente ses électeurs, signale leurs préoccupations et défend leurs intérêts. Des ingérences dans la liberté d’expression d’un élu, tel le requérant, commandent donc à la Cour de se livrer à un contrôle des plus stricts ( Castells c. Espagne , arrêt du 23 avril 1992, série A n o 236, pp. 22-23, § 42).

Pour ce qui est de la position de P.M., l’adversaire du requérant dans la procédure interne, la Cour rappelle qu’il était conseiller municipal, élu sur les listes de l’opposition municipale, et qu’il agissait, lors du débat en cause, en sa qualité d’homme politique. Or les limites de la critique admissible sont plus larges à l’égard d’un homme politique agissant en sa qualité de personnage public que d’un simple particulier. Le premier s’expose inévitablement et consciemment à un contrôle attentif de ses faits et gestes, tant par ses adversaires politiques que par les journalistes et la masse des citoyens, et doit montrer une plus grande tolérance, surtout lorsqu’il se livre lui-même à des déclarations publiques pouvant prêter à critique ( Jerusalem c. Autriche , n o 26958/95, § 38, CEDH 2001 ‑ II). Il convient de rappeler à cet égard que P.M. a, entre autres, accusé le requérant de gérer la ville comme une épicerie, se référant également au fait de ne pas accepter de voir les habitants de Vagos traités comme des « marionnettes » soumises au « culte de la personnalité » instauré par le requérant. Ces déclarations étant en elles-mêmes polémiques, P.M. devait s’attendre à une réaction conséquente de la part du requérant.

Se tournant vers les expressions elles-mêmes, la Cour admet que le requérant a utilisé un langage provocateur et, pour le moins, manquant d’élégance envers son adversaire politique. Cependant, comme la Cour a déjà eu l’occasion de le relever, dans ce domaine l’invective politique déborde souvent sur le plan personnel : ce sont là les aléas du jeu politique et du libre débat d’idées, garants d’une société démocratique ( Lopes Gomes da Silva précité, § 34). Lues dans le contexte, les expressions en cause peuvent difficilement passer pour excessives, surtout si l’on tient compte des déclarations également virulentes du plaignant. Il faut également tenir compte du fait que les déclarations en cause ont été proférées dans le cadre d’un débat oral, le requérant n’ayant pas eu la possibilité de les reformuler, de les parfaire ou de les retirer avant qu’elles ne soient rendues publiques ( Nilsen et Johnsen c. Norvège [GC], n o 23118/93, § 48, CEDH 1999 ‑ VIII).

Il convient de relever par ailleurs que les propos en cause ont été tenus au cours d’une réunion de l’assemblée municipale de la ville. Même si les déclarations du requérant n’étaient pas couvertes par une quelconque immunité parlementaire, il ne fait aucun doute qu’elles ont été prononcées dans une instance pour le moins comparable au parlement pour ce qui est de l’intérêt que présente, pour la société, la protection de la liberté d’expression. Dans une démocratie, le parlement ou des organes comparables sont des tribunes indispensables au débat politique. Une ingérence dans la liberté d’expression exercée dans le cadre de ces organes ne saurait donc se justifier que par des motifs impérieux, qui font défaut en l’espèce ( Jerusalem c. Autriche précité, § 40).

Enfin, il est vrai que le requérant n’a finalement fait l’objet d’aucune sanction pénale, même si uniquement en vertu de l’intervention d’une loi d’amnistie. Il fut néanmoins condamné au paiement de dommages et intérêts au plaignant. La Cour rappelle que ce qui compte n’est pas le caractère mineur de la sanction, mais le fait même de la condamnation, y compris lorsqu’une telle condamnation revêt un caractère civil uniquement (voir Lopes Gomes da Silva précité, § 36, et Tolstoy Miloslavsky , ibidem ).

Prenant en compte l’ensemble des éléments exposés, la Cour estime qu’un juste équilibre n’a pas été ménagé entre la nécessité de protéger le droit du requérant à la liberté d’expression et celle de protéger les droits et la réputation du plaignant. Si les motifs fournis par les juridictions nationales pour justifier la condamnation du requérant pouvaient ainsi passer pour pertinents, ils n’étaient pas suffisants et ne correspondaient dès lors à aucun besoin social impérieux. La Cour rappelle à cet égard l’intérêt plus général d’assurer le libre jeu du débat politique, qui se trouve au cœur même de la notion de société démocratique qui domine la Convention tout entière ( Oberschlick c. Autriche (n o 1) , arrêt du 23 mai 1991, série A n o 204, p. 25, § 58).

En conclusion, la condamnation du requérant ne représentait pas un moyen raisonnablement proportionné à la poursuite du but légitime visé, compte tenu de l’intérêt de la société démocratique à assurer et à maintenir la liberté d’expression, raison pour laquelle il y a eu violation de l’article 10 de la Convention. II.

Le requérant demande d’abord la réparation du dommage matériel qu’il aurait subi. Il demande ainsi à ce titre le remboursement de la somme de 1 000 EUR que les juridictions portugaises l’ont condamné à payer au plaignant, assortie des intérêts y relatifs jusqu’à la date du prononcé de l’arrêt de la Cour. Le requérant demande par ailleurs le remboursement d’au moins une partie des rémunérations qu’il aurait reçu en tant que maire de Vagos, au cas où il aurait été réélu en 2001. Il soutient à ce titre que c’est surtout en raison de sa condamnation qu’il a perdu les élections de 2001 et demande donc l’octroi de la somme de 9 743 664 PTE (48 601 EUR). Enfin, il se réfère à la perte de sa clientèle, en tant que médecin, et demande à ce titre la somme de 5 000 EUR. S’agissant du dommage moral, le requérant demande l’octroi d’une somme de 25 000 EUR.

Le Gouvernement conteste ces demandes, considérant qu’elles ne présentent aucun lien de causalité avec la violation invoquée. Il souligne en particulier que la Cour ne saurait ordonner le remboursement des sommes payées par le requérant dans le cadre de la procédure litigieuse, sous peine de passer pour une quatrième instance. Quant aux autres sommes demandées à ce titre par le requérant, le Gouvernement considère qu’elles n’ont pas été démontrées et conteste leur pertinence ainsi que leur lien de causalité avec la violation invoquée. Le Gouvernement considère enfin manifestement excessive la somme réclamée pour préjudice moral.

La Cour constate d’abord que la somme de 1 000 EUR payée par le requérant en raison de sa condamnation pour dommages et intérêts est le résultat direct de la violation de son droit à la liberté d’expression. Elle décide ainsi de l’octroyer au requérant. En revanche, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’ajouter à cette somme le paiement des intérêts éventuels et rejette cette partie de la demande du requérant. Quant aux autres sommes réclamées pour le dommage matériel, la Cour n’a décelé aucun lien de causalité entre le préjudice invoqué et la violation constatée. Elle souligne en particulier que les arguments du requérant quant aux motifs de sa non réélection en tant que maire relèvent de la spéculation. Enfin, la Cour estime que le constat de violation figurant dans le présent arrêt fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande 8 257,78 EUR pour les frais et honoraires encourus au niveau interne et 8 000 EUR pour ceux engagés avec la procédure à Strasbourg.

Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour, se référant également à la pratique de cette dernière dans des affaires similaires.

La Cour rappelle que seul le remboursement des frais et dépens établis dans leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux peut être obtenu (voir, parmi beaucoup d’autres, T.P. et K.M. c. Royaume-Uni [GC], n o 28945/95, § 120, CEDH 2001-V). Par ailleurs, ne sont recouvrables que les frais se rapportant à la violation constatée ( Schouten et Meldrum c. Pays-Bas , arrêt du 9 décembre 1994, série A n o 304, p. 28, § 78). Prenant en considération la nature et la complexité de l’affaire ainsi que le fait qu’un seul des plusieurs griefs soulevés par le requérant a finalement donné lieu à un constat de violation, la Cour juge raisonnable d’allouer à ce titre 7 500 EUR. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 10 de la Convention ; 2. Dit que le constat d’une violation fournit en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 000 EUR (mille euros) pour dommage matériel et 7 500 EUR (sept mille cinq cents euros) pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 18 avril 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé J.-P. Costa Greffière Président