CtEDO 18.04.2006 AI

AFFAIRE ROSEIRO BENTO c. PORTUGAL

RESPONDENT
PRT
HOTĂRÂRE
18.04.2006
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation de l'art. 10;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - constat de violation suffisant;Remboursement partiel frais et dépens - procédure nationale;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
AFFAIRE ROSEIRO BENTO c. PORTUGAL (CtEDO, 2006)
HUDOC · oficial

A DOUA SECȚIUNE

CAUZA

ROSEIRO BENTO c. PORTUGALIA

(Cererea nr. 29288/02)

18 aprilie 2006

18/07/2006

Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite de art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi retușuri de formă.

În cauza Roseiro Bento c. Portugalia,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), ședințând într-o cameră compusă din:

Dumnii J.-P. Costa, președinte, A.B. Baka, I. Cabral Barreto, K. Jungwiert, V. Butkevych, Doamnele A. Mularoni, D. Jočienė, judecători, și din Doamna S. Dollé, greffieră de secțiune,

După deliberare în cameră de sfat pe 30 noiembrie 2004 și 28 martie 2006,

Pronunță hotărârea pe care o redactează, adoptată la această ultim dată:

1.

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 29288/02) îndreptată împotriva Republicii Portugheze și care a fost sesizată Curții de un cetățean al acestui stat, D. Carlos Fernandes Roseiro Bento („reclamantul"), pe 23 iulie 2002 în virtutea articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția").

2.

Reclamantul este reprezentat de Doamna A. Marinho e Pinto, avocat la Coimbra. Guvernul portughez („Guvernul") este reprezentat de agentul seu, D. J. Miguel, procuror general adjunct.

3.

Reclamantul alega în particular că condamnarea seu la plata de daune-interese aduce atingere dreptului seu la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din Convenție.

4.

Cererea a fost atribuită celei de-a treia secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera încărcată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

5.

Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat compoziția secțiunilor seu (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost atribuită celei de-a doua secțiuni astfel reorganizate (art. 52 § 1).

6.

Printr-o decizie din 30 noiembrie 2004, camera a declarat cererea parțial admisibilă.

7.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise suplimentare (art. 59 § 1 din regulament). Pe 1 martie 2005, camera a decis după consultarea părților că nu era motiv să se ținą o audiere dedicată fondului cauzei (art. 59 § 3 in fine din regulament).

I.

8.

Reclamantul s-a născut în 1954 și rezidă la Vagos (Portugalia).

9.

Medic de profesie, reclamantul era la momentul faptelor primar al orașului Vagos; fusese ales pe listele Partidului Popular (CDS-PP).

10.

La întrunirea din 30 aprilie 1996 a adunării comunale (assembleia municipal), o discuție s-a angajat între reclamant și D. P.M., consilier comunal (vereador) ales pe listele Partidului Social-Democrat (PSD). D. P.M. contestase în special gestionarea orașului, susținând că aceasta nu putea fi gestionată ca o mică specie sau un cabinet medical. Adăuga că nu putea accepta ca locuitori ai Vagosului să fie tratați ca "păpuși" supuse "cultului personalității" care ar fi instituit de reclamant.

În răspuns, reclamantul afirma în special:

"D. consilier comunal P.M. este un autist politic, care pretinde un mic rol de protagonist politic în timp ce arde ultimele cartușe ale vieții sale politice. Mă dezgustă să răspund la provocări, în special când sunt de nivel jos, sau când emană din persoane care, în politică, cunosc doar să practice trădarea machiavelică, premeditat și rea. (...) Aș fi preocupat dacă asemenea rânduri ale spiritului (arrotos espirituais) cu mirosuri politic fetide ar veni de la cineva având un anumit credit. (...) În consiliul comunal, el [D. P.M.] are în general un comportament pentru a spune puțin ciudat (...) făcând ca ședințele să se prelungească în mod inexplicabil, făcând dictat pentru procesul-verbal o serie de injurii, nu mai puțin de cinci pagini la ultima ședință."

11.

Pe 21 iunie 1996, D. P.M. a depus în fața parchetului din Vagos o plângere penală, acuzând reclamantul de injurii. De altfel, a prezentat o cerere în daune-interese. Pe 26 februarie 1999, ministerul public a prezentat concluziile seu. Reclamantul a fost inculpat de injurii din cauza expresiilor sus-menționate.

12.

Pe 23 martie 1999, reclamantul a cerut deschiderea instrucției. El considera în particular că infracțiunea de injurii nu se constituise și că condamnarea seu eventual ar se analiza ca o restricție intolerabilă la dezbaterea politică și la libertatea de exprimare.

13.

Printr-o ordonanță din 2 iunie 1999, judecătorul instructor de la tribunalul din Vagos a pronunțat stingerea procedurii, considerând că trebuia aplicată în cauza de fapt legea de amnistiere nr. 29/99 din 12 mai 1999.

14.

Pe 14 iunie 1999, plângitorul a cerut continuarea procedurii în scopul examinării cerii seu în daune-interese.

15.

Printr-o sentință din 22 februarie 2001, tribunalul din Vagos a condamnat reclamantul la plata a 200.000 escudos portughezi (PTE) (aproximativ 1.000 euro (EUR)). Tribunalul considera că expresiile în cauză se analizau ca injurii și că provocaseră prejudiciu D. P.M., ceea ce justifica o reparație monetară.

16.

Pe 14 martie 2001, reclamantul a apelat înaintea curții de apel din Coimbra. El a ridicat imediat o problemă trasă din neconstituționalitatea articolului 400 § 2 din codul de procedură penală. Pentru el, această dispoziție aduce atingere dreptului de recurs. Afirma apoi că condamnarea în cauză era o restricție intolerabilă la libera dezbatere politică și la libertatea de exprimare. Plângitorul din partea seu a format un apel incident.

17.

Curtea de apel a pronunțat sentința pe 20 iunie 2001. Ea a examinat mai întâi problema preliminară a admisibilității apelului. Ea a reamintit că art. 400 § 2 din codul de procedură penală dispune că nu este posibil să se introducă un recurs împotriva unei decizii stătând asupra unei cereri în daune-interese dacă valoarea în cauză este mai mică decât o anumită sumă. Ea a subliniat apoi, referindu-se la o decizie a Tribunalului Constituțional din 13 martie 2001, că această dispoziție nu era contrară Constituției. Ea a concluzionat deci cu inadmisibilitatea apelului și nu a examinat deci alte motivații ale reclamantului. Apelul incident al D. P.M. nu a fost examinat nici el fiindcă era lipsit de utilitate ca urmare a respingerii apelului principal.

18.

Reclamantul a depus un recurs constituțional înaintea Tribunalului Constituțional, aleguând neconstituționalitatea articolului 400 § 2 din codul de procedură penală.

19.

Printr-o sentință din 27 februarie 2002, Tribunalul Constituțional a respins recursul. Referindu-se la sentința seu din 13 martie 2001, el a subliniat că dreptul de recurs prevăzut de art. 32 din Constituție era aplicabil doar procedurii penale stricto sensu și nu unei cereri în daune-interese, chiar dacă o asemenea cerere era formulată în cadrul unei proceduri penale. Era deci legitim să se limiteze dreptul de recurs în funcție de valoarea litigiului.

20.

Pe 16 decembrie 2001, alegeri comunale aveau loc. Reclamantul, care se prezenta din nou pe listele CDS-PP, nu a reușit să fie reales primar, candidatul PSD fiind ales.

II.

21.

art. 181 din codul penal, privind injuriile, era redactat după cum urmează la momentul faptelor:

"1. Oricine adresează injurii unei alte persoane, acuzând-o de un fapt, chiar și sub formă de suspiciune, sau adresând-i cuvinte care aduc atingere onoarei și reputației sale, va fi pedepsit cu o pedeapsă de până la trei luni de închisoare sau cu o pedeapsă de până la 120 de zile-amendă.

22.

art. 180 din codul penal privește defamația. În versiunea în vigoare la momentul faptelor, alineatele pertinente ale acestei dispoziții se citesc după cum urmează:

"(...)

a) când acuzația este formulată în vederea unui interes legitim; și

b) dacă autorul dovedește adevărul unei asemenea acuzații sau dacă are motive serioase să o creadă adevărată de bună credință.

(...)

23.

art. 184 din codul penal mărește pedepsele în cauză pe jumătate dacă victima este un ales al poporului.

24.

Articolele 70 și 484 din codul civil dispun că oricine aduce atingere onoarei și reputației altcuiva răspunde civil pentru prejudiciile cauzate.

25.

Adunarea comunale este, conform articolului 41 din legea asupra colectivităților locale (legea nr. 169/99, din 18 septembrie 1999), instanța parlamentară a comunei. Primarul (presidente da Câmara) și consilieri comuni (vereadores), care constituie organul executiv al comunei (Câmara Municipal), nu sunt membri ai adunării comunale dar trebuie, conform articolului 48 din aceeași lege, să participe la ședințele acestui organ. Pot lua cuvântul, dar fără drept de vot. Există două acte electorale distincte, chiar dacă în general ținute în același moment, pentru a alege adunarea comunale și Câmara Municipal. Ambele alegeri urmează metoda proporțională, opoziția putând fi deci în mod egal reprezentată de consilieri comuni în organul executiv. Primarul și consilieri comuni nu beneficiază de nici o imunitate particulară pentru vorbele rostite în cadrul unei dezbateri ținute în adunarea comunale.

I.

26.

Reclamantul consideră că condamnarea din care a fost obiect aduce atingere dreptului seu la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 din Convenție, care se citește în parte după cum urmează:

"1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără intervenție din autorități publice și fără nici o considerație de frontieră. (...)

A.

Tezele părților

1.

Reclamantul

27.

Pentru reclamant, condamnarea seu a constituit fără îndoială o intruziune în dreptul seu la libertatea de exprimare. În cazul acesta, o asemenea intruziune nu era necesară pentru protecția altora într-o societate democratică. Reclamantul subliniază în această privință că în timpul dezbaterii politice în cauză nu au fost aduse prejudicii reputației personale a plângitorului fiindcă expresiile în cauză vizau doar gândirea politică a acestuia. De altfel, acesta a fost și cum a înțeles ministerul public, reclamantul fiind acuzat de a proferi injurii la adresa unui ales al poporului, circumstanța agravantă a articolului 184 din codul penal aplicând-se într-un așa caz.

28.

Reclamantul subliniază că expresiile incriminate au fost proferite în răspuns la afirmații ale plângitorului. Au constituit o reacție complet proporțională la aceste afirmații, mai ales dacă se ține cont de cadrul, adunarea comunale, în care au fost proferite. Reclamantul reamintește că trebuie să existe în dezbaterea politică o libertate mai mare de exprimare și critică. Libertatea de exprimare trebuie considerată o libertate prevalentă atunci când vine în conflict cu alte interese juridic protejate, cum ar fi dreptul la onoare și reputație, mai ales când interesații sunt personalități politice. Aceasta este singura cale de a permite o dezbatere mai vie, deschisă, liberă și fără complexe, pentru ca cetățenii să poată forma o conștiință civică mai informată și mai exigentă, toate acestea în perspectiva unei mai bune participări la viața socială și, ca urmare, realizării valorilor superioare ale statului de drept democratic.

29.

Pentru reclamant, dacă tezele Guvernului ar fi reținute, aceasta s-ar traduce printr-o restricție inadmisibilă a libertății dezbaterii politice, împiedicând aleșii să-și exprime liber opiniile, punctele lor de vedere și criticile față de adversarii lor, din cauza fricii justificate de a fi condamnați de tribunale. O asemenea restricție ar fi insuportabilă, fiindcă ar condiția în mod ilegitim dezbaterea politică, slăbindu-i calitatea, făcând-o mai puțin animată și fără interes, conducând alegătorii să se dezintereseze de lupta politică, cu consecințele negative inevitabile pe care le-ar aduce la nivel de alegeri democratice pe care sunt chemați să le efectueze periodic. Ar exista deci o degradare nu doar a dezbaterii politice, ci și a funcționării chiar a tribunalelor, care s-ar transforma în organe politice, chemați să se pronunțe asupra oricărui fel de dispută politică, în timp ce naturalmente vor exista mereu asemenea între membri ai clasei politice.

30.

Reclamantul concluzionează subliniind că condamnarea seu la plata de daune-interese plângitorului a constituit deci o intruziune nejustificată în dreptul seu la libertatea de exprimare, în încălcare a articolului 10 din Convenție.

2.

Guvernul

31.

Guvernul subliniază la început că este posibil să se susțină în mod rezonabil că situația litigioasă scapă câmpului de aplicare al articolului 10 din Convenție. El afirmă că conflictul între reclamant și plângitor nu aparținea interesului general, constând doar, în mod evident, într-un conflict personal între doi oameni. Guvernul observă că sancțiunea civilă – și nu penală, Guvernul o subliniază – aplicată în cauza de fapt nu poate fi considerată ca o intruziune în libertatea de exprimare a reclamantului.

32.

Chiar și dacă totuși ar exista intruziune, Guvernul susține că era prevăzută de lege și necesară într-o societate democratică, în sensul alineatului 2 al articolului 10. Condamnarea reclamantului urmărea deci un scop legitim, și anume protecția drepturilor altora.

33.

Privitor la contextul în care afirmațiile în cauză au fost proferite, Guvernul recunoaște că suntem în principiu în domeniu politic, ne-ar fi doar datorită locului, adunarea comunale, unde dezbaterea a avut loc. Guvernul observă totuși că nu ar putea deci converte o locație de dezbatere politică într-o arenă de dispute private, în care orice ofensă ar fi admisă în numele libertății de exprimare. Aceasta trebuie naturalmente exercitată în respectul drepturilor altora. Or reclamantul a formulat remarci evident devalorizante, care nu se bazau pe nici o bază faptică, și injurioase la adresa plângitorului.

34.

Guvernul subliniază că sancțiunea aplicată reclamantului a fost în final aproape simbolică. Într-adevăr, reclamantul nu a trebuit să plătească nici o amendă penală ci doar daune-interese de o valoare foarte modestă plângitorului. Pentru Guvern, o asemenea reacție a jurisdicțiilor portugheze a fost proporțională cu intruziunea în cauză. Nu a existat deci nici o încălcare a articolului 10 din Convenție.

B.

Aprecierea Curții

35.

Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței seu bine stabilite, libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale oricărei societăți democratice, una din condițiile primare ale progresului seu și al sporirii fiecăruia. Sub rezerva alineatului 2 al articolului 10, ea datorează nu doar pentru "informații" sau "idei" primite cu plăcere sau considerate inofensive sau indiferente, ci și pentru acelea care rănesc, șoc sau îngrijorează. Așa doresc pluralismul, toleranța și spiritul deschiderii, fără care nu există "societate democratică". Așa cum se găsește consacrată de art. 10 din Convenție, această libertate este supusă unor excepții, care trebuie cu toate acestea interpretate strict, necesitatea oricărei restricții trebuind stabilită în mod convingător. Condiția "necesității într-o societate democratică" comandă Curții să determine dacă intruziunea litigioasă corespundea unui "nevoi sociale imperioase". Statele contractante se bucură de o anumită marja de apreciere pentru a judeca existența unei asemenea nevoi, dar această marjă merge mână în mână cu un control european purtând atât la lege cât și la decizii care o aplică, chiar și atunci când emană din o jurisdicție independentă.

36.

În exercițiul puterii seu de control, Curtea trebuie să examineze intruziunea litigioasă în lumina ansamblului cauzei, inclusiv conținutul afirmațiilor reprochate reclamantului și contextul în care aceștia le-a ținut. În particular, îi aparține să determine dacă restricția adusă libertății de exprimare a reclamanților era "proporțională cu scopul legitim urmărit" și dacă motivurile invocate de jurisdicțiile portugheze pentru a o justifica erau "pertinente și suficiente".

1.

Privitor la existența unei intruziuni

37.

Guvernul contestă mai întâi existența unei intruziuni și chiar aplicabilitatea articolului 10 în cauza de fapt. El susține că nici o problemă privind interesul general nu era în cauză, sancțiunea civilă în cauză fiind rezultatul unui conflict personal între doi oameni.

38.

Curtea consideră pentru sine că condamnarea reclamantului la plata de daune-interese din cauza declarațiilor proferite la adresa plângitorului se analizează indiscutabil într-o intruziune în dreptul seu la libertatea de exprimare. Argumentele contrariu ridicate de Guvern în această privință se referă mai degrabă la examinarea justificării unei asemenea intruziuni.

2.

Privitor la justificarea intruziunii

39.

O intruziune este contrară Convenției dacă nu respectă cerințele prevăzute de alineatul 2 al articolului 10. Trebuie deci determinat dacă era "prevăzută de lege", dacă urmărea unu sau mai multe scopuri legitime enunțate în acest alineat și dacă era "necesară într-o societate democratică" pentru a atinge acest sau aceste scopuri. Nu se contestă că intruziunea era prevăzută de lege – dispozițiile pertinente din codul penal – și urmărea un scop legitim, și anume protecția reputației sau drepturilor altora, în sensul articolului 10 § 2. Curtea împărtășește această analiză. Pe de altă parte, părțile nu se înțeleg dacă intruziunea era "necesară într-o societate democratică".

40.

Purtând, așa cum se cuvine, atenție asupra contextului cauzei, precum și asupra ansamblului circumstanțelor în care expresiile incriminate au fost proferite, Curtea observă mai întâi că dezbaterea în cauză aparținea clar interesului general. Într-adevăr, cei doi intervenienți discutau gestionarea orașului Vagos de reclamant, primarul orașului. Nu era deci vorba, după cum Guvernul a susținut, de o simplă polemică între doi indivizi, chiar dacă expresiile folosite, Curtea o recunoaște, deschid o puternică animozitate personală între reclamant și plângitor.

41.

Privitor la poziția reclamantului, Curtea subliniază că calitatea seu de primar este un element important în cauza de fapt. Într-adevăr, prețioasă pentru fiecare, libertatea de exprimare este cu atât mai mult pentru un ales al poporului; el reprezintă alegătorii seu, semnalează preocupări ale acestora și apără interesele lor. Intruziuni în libertatea de exprimare a unui ales, cum este reclamantul, comandă deci Curții să se dedice unui control strict (Castells c. Spania, sentința din 23 aprilie 1992, seria A nr. 236, pp. 22-23, § 42).

42.

Privitor la poziția lui P.M., adversarul reclamantului în procedura internă, Curtea reamintește că era consilier comunal, ales pe listele opoziției comunale, și că acționa, în cursul dezbaterii în cauză, în calitate de om politic. Or limitele criticii admisibile sunt mai largi la adresa unui om politic care acționează în calitate de personaj public decât a unui simplu particular. Primul se expune inevitabil și conștient la un control atent al faptelor și gesturilor seu, atât de adversari politici cât și de jurnaliști și de masele cetățenilor, și trebuie să arate mai multă toleranță, mai ales atunci când se dedă el însuși la declarații publice care pot presta la critică. Trebuie reamintit în această privință că P.M. a, dintre altele, acuzat reclamantul de a gestiona orașul ca o mică specie, referindu-se de asemenea la faptul de a nu accepta de a vedea locuitori ai Vagosului tratați ca "păpuși" supuse "cultului personalității" instituit de reclamant. Aceste declarații fiind ele în sine polemice, P.M. trebuia să se aștepte la o reacție corespunzătoare din partea reclamantului.

43.

Întorcând-se la expresii în sine, Curtea admite că reclamantul folosise limbaj provocator și, pentru a spune puțin, lipsit de eleganță față de adversarul seu politic. Cu toate acestea, după cum Curtea a mai avut ocazia să observe, în acest domeniu invectiva politică se varsă adesea pe plan personal: acestea sunt riscurile jocului politic și al liberei dezbateri de idei, garantori ai unei societăți democratice. Citite în context, expresiile în cauză pot ușor să nu se considere excesive, mai ales ținând cont de declarațiile de asemenea viralentu ale plângitorului. De altfel, trebuie ținut cont că declarațiile în cauză au fost proferite în cadrul unei dezbateri orale, reclamantul nemaiavând posibilitate de a le reformula, îmbunătăți sau retrage înainte de a fi făcute publice.

44.

Trebuie de altfel remarcat că afirmațiile în cauză au fost ținute în cursul unei ședințe a adunării comunale a orașului. Chiar dacă declarațiile reclamantului nu eram acoperite de nici o imunitate parlamentară, nu există nici o îndoială că au fost proferite într-o instanță cel puțin comparabilă parlamentului în ceea ce privește interesul pe care îl prezintă pentru societate protecția libertății de exprimare. Într-o democrație, parlamentul sau organe comparabile sunt tribune indispensabile dezbaterii politice. O intruziune în libertatea de exprimare exercitată în cadrul acestor organe nu poate deci să se justifice decât prin motive imperioase, care fac defect în cauza de fapt.

45.

În final, este adevărat că reclamantul nu a fost în final obiect al nici o sancțiune penale, chiar dacă doar în virtutea intervenției unei legi de amnistiere. A fost cu toate acestea condamnat la plata de daune-interese plângitorului. Curtea reamintește că ce contează nu este caracterul minor al sancțiunii, ci faptul condamnării în sine, inclusiv atunci când o asemenea condamnare are un caracter civil doar.

46.

Luând în considerare ansamblul elementelor expuse, Curtea consideră că un echilibru just nu a fost menținut între necesitatea protejării dreptului reclamantului la libertatea de exprimare și necesitatea protejării drepturilor și reputației plângitorului. Dacă motivele furnizate de jurisdicțiile naționale pentru a justifica condamnarea reclamantului puteau deci pretinde a fi pertinente, nu eram suficiente și nu corespundeau deci nici unei nevoi sociale imperioase. Curtea reamintește în această privință interesul mai general de a asigura liber jocul dezbaterii politice, care se află la inima noțiunii de societate democratică care domină Convenția în întregime.

47.

Ca concluzie, condamnarea reclamantului nu reprezenta un mijloc rezonabil proporționat urmăririi scopului legitim vizat, ținând cont de interesul societății democratice să asigure și să mențină libertatea de exprimare, rație pentru care există o încălcare a articolului 10 din Convenție.

II.

48.

Potrivit articolului 41 din Convenție, "Dacă Curtea declară că există o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor seu, și dacă dreptul intern al Părții Contractante înalte nu permite decât o reparație imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."

A.

Prejudiciu

49.

Reclamantul cere mai întâi repararea prejudiciului material suferit. El cere deci la acest titlu rambursarea sumei de 1.000 EUR pe care jurisdicțiile portugheze l-au condamnat să plătească plângitorului, însoțit de dobânzi aferente până la data pronunțării hotărârii Curții. Reclamantul cere de altfel rambursarea cel puțin unei părți din remunerații pe care le-ar fi primit ca primar al Vagosului, în cazul în care ar fi fost reales în 2001. El susține la acest titlu că mai ales din cauza condamnării seu a pierdut alegeri 2001 și cere deci acordarea sumei de 9.743.664 PTE (48.601 EUR). În final, se referă la pierderea clientelei seu, ca medic, și cere la acest titlu suma de 5.000 EUR. Privitor la prejudiciul moral, reclamantul cere acordarea unei sume de 25.000 EUR.

50.

Guvernul contestă aceste cereri, considerând că nu prezintă nici un liant cauzal cu încălcarea invocată. El subliniază în particular că Curtea nu ar putea ordona rambursarea sumelor plătite de reclamant în cadrul procedurii litigioase, sub pedeapsa de a fi considerat o patrulea instanță. Privitor la alte sume cerute la acest titlu de reclamant, Guvernul consideră că nu au fost demonstrate și contestă relevanța lor precum și lantul cauzal cu încălcarea invocată. Guvernul consideră în final evident excesivă suma cerută pentru prejudiciu moral.

51.

Curtea constată mai întâi că suma de 1.000 EUR plătită de reclamant din cauza condamnării seu pentru daune-interese este rezultatul direct al încălcării dreptului seu la libertatea de exprimare. Ea decide deci să o acorde reclamantului. În schimb, Curtea consideră că nu trebuie să adauge la această sumă plata unor posibile dobânzi și respinge această parte a cerii reclamantului. Privitor la alte sume cerute pentru prejudiciul material, Curtea nu a decelat nici un liant cauzal între prejudiciul invocat și încălcarea constatată. Ea subliniază în particular că argumentele reclamantului privind motivele nealegeerii seu ca primar se situează în speculații. În final, Curtea consideră că constatarea încălcării figurând în prezenta hotărâre furnizează de sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral.

B.

Frais et dépens / Frais și cheltuieli

52.

Reclamantul cere 8.257,78 EUR pentru frais și onorariu suportați la nivel intern și 8.000 EUR pentru cei suportați cu procedura la Strasbourg.

53.

Guvernul se reîncredințează înțelepciunii Curții, referindu-se de asemenea la practica acesteia din urmă în cazuri similare.

54.

Curtea reamintește că doar rambursarea frais și cheltuielilor stabilite în realitatea lor, necesitate și caracter rezonabil al ratei poate fi obținută. De altfel, sunt recuperabile doar frais care se referă la încălcarea constatată. Luând în considerare natura și complexitatea cauzei precum și faptul că doar una din mai mulți griefuri ridicate de reclamant au în final dat naștere unui constat de încălcare, Curtea consideră rezonabil să aloce la acest titlu 7.500 EUR.

C.

Dobânzi moratoare

55.

Curtea consideră potrivit a baza rata dobânzilor moratoare pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale.

1.

Declară că există o încălcare a articolului 10 din Convenție;

2.

Declară că constatarea unei încălcări furnizează de sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant;

3.

Declară

a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 1.000 EUR (o mie euro) pentru prejudiciu material și 7.500 EUR (șapte mii cinci sute euro) pentru frais și cheltuieli;

b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;

4.

Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.

Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 18 aprilie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.

J.-P. Costa

Greffieră

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2006-01-17
0,96
AFFAIRE MONTEIRO DA CRUZ c. PORTUGAL
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE MONTEIRO DA CRUZ c. PORTUGAL ( Requête n o 14886/03) ARRÊT STRASBOURG 17 janvier 2006 DÉFINITIF 17/04/2006 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subi
CtEDO 2005-11-29
0,95
AFFAIRE URBINO RODRIGUES c. PORTUGAL
DEUXIÈME SECTION AFFAIRE URBINO RODRIGUES c. PORTUGAL (Requête n o 75088/01) ARRÊT STRASBOURG 29 novembre 2005 DÉFINITIF 29/02/2006 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subi
CtEDO 2002-04-04
0,95
AFFAIRE BAPTISTA DO ROSARIO c. PORTUGAL
TROISIÈME SECTION AFFAIRE BAPTISTA DO ROSÁRIO c. PORTUGAL (Requête n° 46772/99) ARRÊT (Règlement amiable) STRASBOURG 4 avril 2002 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Baptista do Rosário c. Portugal, L
CtEDO 2010-03-04
0,95
AFFAIRES URBINO RODRIGUES ET ROSEIRO BENTO CONTRE LE PORTUGAL
Résolution CM/ResDH(2010)20 [1] Exécution des arrêts de la Cour européenne des droits de l’homme Urbino Rodrigues & Roseiro Bento contre Portugal (Requête n o 75088/01, arrêt du 29 novembre 2005, définitif le 1 mars 2006 Requête n o 29288/0
CtEDO 2001-06-28
0,95
AFFAIRE BENTO DA MOTA c. PORTUGAL
QUATRIÈME SECTION AFFAIRE BENTO DA MOTA c. PORTUGAL (Requête n° 42636/98) ARRÊT STRASBOURG 28 juin 2001 DÉFINITIF 28/09/2001 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. En l’affaire Bento
Sursă