ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1548/2005

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 103 din 5 martie 2004, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în baza art. 211 alin. (1) și alin. (2

1

) lit. a) și b) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen. și art. 74 și art. 76 lit. b) C. pen., a fost condamnat inculpatul G.G. la 3 ani închisoare.

Potrivit art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă perioada reținerii de 24 ore, din data de 27 august 2003, iar în baza art. 71 C. pen., s-au interzis drepturile prevăzute de art. 64 C. pen., pe durata executării pedepsei.

Prin aceeași sentință, în baza art. 211 alin. (1) și (2

1

) lit. a) și b) C. pen., cu aplicarea art. 99, art. 104 și art. 106 C. pen., s-a dispus internarea inculpatului minor U.M. într-un centru de reeducare.

S-a dispus punerea de îndată în executare a măsurii luate și s-a dedus timpul reținerii de 24 ore din data de 27 august 2003.

S-a luat act că partea vătămată A.S. nu s-a constituit parte civilă și că prejudiciul produs părții civile SC S.A. SRL RĂCARI a fost acoperit.

A fost obligat fiecare inculpat la câte 700.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut pe baza probelor administrate, în fapt, că în seara zilei de 17 august 2003, cei doi inculpați s-au deplasat cu o căruță pe un teren situat pe raza comunei Răcari, județul Dâmbovița, unde au cosit circa 500 mp. de lucernă, pe care intenționau să și-o însușească.

În timp ce încărcau o parte din lucernă în căruță, inculpații au fost surprinși de paznicul A.S., care i-a somat să înceteze acțiunea și să descarce lucerna pe care reușiseră să o pună în căruță.

Inculpații au refuzat, iar partea vătămată A.S. a insistat, astfel încât inculpații au amenințat-o și au lovit-o peste mână cu o furcă, paznicul nereușind însă, să-i deposedeze pe inculpați de uneltele pe care la aveau asupra lor.

Plecând în fugă, inculpații au fost totuși urmăriți de către partea vătămată, iar cum aceasta din urmă a reușit să se apropie din nou, inculpații au aruncat cu pietre asupra tractorului cu care se deplasa partea vătămată, spărgând mai multe geamuri și au amenințat-o din nou pe partea vătămată cu coasa și cu cuțitul.

Părții vătămate i-au fost produse leziuni traumatice care au necesitat pentru vindecare 8 – 9 zile de îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal nr. 366/18 august 2003 eliberat de S.M.L Târgoviște.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termenul legal, inculpații G.G. și U.M., criticând-o ca netemeinică și nelegală în privința greșitei încadrări juridice a faptei, cât și a individualizării pedepselor.

Cât privește primul motiv de apel s-a susținut că încadrarea juridică corectă este tentativă la infracțiunea de furt calificat, deoarece inculpații nu încărcaseră lucerna cosită în căruță, neexercitând nici violențe ori amenințări asupra părții vătămate. S-a arătat, că pietrele pe care inculpații le-au aruncat au fost îndreptate asupra autovehiculului cu care se deplasa partea vătămată și nu, în mod direct asupra acesteia, iar numai prin ricoșeu, una dintre pietre a lovit-o pe partea vătămată, astfel încât intenția de agresiune nu există.

S-a mai susținut, de asemenea, că, deși, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice din tâlhărie, în tentativă la furt calificat, totuși prima instanță nu s-a pronunțat asupra acestei cereri, astfel încât se impune desființarea sentinței cu trimitere pentru rejudecare.

Sub un alt aspect, s-a susținut că prejudiciul a fost în mod eronat stabilit, deși iarba cosită nu a fost ridicată de la fața locului, solicitându-se astfel înlăturarea obligării inculpaților la plata de despăgubiri civile.

Cel de-al doilea motiv de apel a vizat greșita individualizare a sancțiunilor de acestea sunt excesiv de aspre, în raport cu pericolul faptei și persoana inculpatului, solicitându-se reducerea acesteia, în ceea ce privește pe inculpatul major, iar în privința inculpatului minor, solicitându-se înlocuirea cu măsura educativă a libertății supravegheate.

Prin decizia penală nr. 262 din 18 iunie 2004 a Curții de Apel Ploiești pronunțată în dosarul nr. 2850/2004 au fost respinse, ca nefondate apelurile declarate de inculpații G.G. și U.M. împotriva sentinței penale nr. 103 din 5 martie 2004, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, fiind obligat inculpatul G.G. la plata sumei de 400.000 lei cheltuieli judiciare către stat și inculpatul U.M. la plata sumei de 800.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 400.000 lei onorariu apărător oficiu s-au avansat din fondurile Ministerului Justiției.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a stabilit că instanța de fond a reținut, în mod corect și complet situația de fapt și a realizat o justă interpretare și apreciere a probatoriilor administrate în cauză, în cele două faze ale procesului penal, din care a rezultat atât existența faptei pentru care inculpații au fost trimiși în judecată, cât și săvârșirea cesteia cu vinovăție în forma cerută de lege de către inculpați.

Au fost avute astfel, în vedere plângerile și declarațiile părții vătămate, procesul-verbal de cercetare la fața locului încheiat de lucrătorii de poliție și însoțit de planșele fotografice demonstrative, procesul-verbal de examinare criminalistică, procesele-verbale de confruntare, declarațiile martorilor, certificatul medico-legal al părții vătămate, ancheta socială privind pe inculpatul minor, declarațiile inculpaților.

Pe baza acestor mijloace de probă, în mod corect s-a reținut și a rezultat că în seara zilei de 17 august 2003, după lăsarea întunericului, inculpații s-au deplasat la căruță pe un teren cultivat cu lucernă, aparținând S.C. S.A. SRL RĂCARI, județul Dâmbovița și după ce a cosit lucerna de pe circa 500 mp. teren, în timp ce o încărcau în căruță au fost surprinși de partea vătămată, paznic al societății.

Pentru a-și asigura scăparea, cât și păstrarea bunurilor sustrase inculpații au amenințat-o pe partea vătămată și i-au aplicat lovituri cu o furcă în zona feței și a brațului aveau asupra lor un cuțit.

În urma loviturilor produse părții vătămate i-au fost necesare 8-9 zile îngrijiri medicale pentru vindecarea leziunilor traumatice, așa cum a rezultat din certificatul medico-legal nr. 366 din 18 august 2003, eliberat de S.M.L. Târgoviște. Din acest înscris medico-legal a reieșit că partea vătămată a suferit multiple leziuni în zona feței (obraz, pleoapă, ochi, bărbie și gură), precum și în zona claviculei drepte și a degetelor mâinii drepte, stabilindu-se că mecanismul de producerea leziunilor a fost lovirea cu corp dur și tăierea cu cor ascuțit, aceste leziuni datând din 17 august 2003.

Susținerile inculpaților, în sensul nevinovăției au fost combătute de depozițiile martorilor N.M., N.V., L.D., D.V., T.G., T.G., O.C. și F.I., care, fie i-au văzut pe inculpați la locul incidentului, fie au aflat de la partea vătămată că aceasta a fost agresată în timp ce inculpații sustrăgeau lucerna.

Ca atare, prezența inculpaților la fața locului, având asupra lor obiecte dure și cu potențial tăietor folosite pentru sustragerea lucernei, cât și leziunile produse părții vătămate prin mecanismul sus menționat, coroborate cu depozițiile martorilor și cu celelalte probatorii administrate în cauză, așa cum au fost expuse mai sus, au condus la concluzia existenței faptei și vinovăției inculpaților, apărările acestora fiind în mod corect înlăturate de prima instanță, deoarece nu au corespondent în realitatea faptică și nu s-au coroborat cu probatoriile administrate.

Soluția de condamnare a inculpaților a fost considerată legală, iar încadrarea juridică a faptei a fost în mod corect stabilită, critica inculpaților în privința greșitei încadrări fiind nefondată, în cauză fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, câtă vreme agresiunile au fost exercitate, alături de amenințări, pentru ca inculpații să-și asigure scăparea.

Pe de altă parte este adevărat că inculpații au solicitat cu prilejul dezbaterilor schimbarea încadrării juridice din tâlhărie în tentativă la furt calificat, însă instanța de fond a procedat în mod corect la stabilirea încadrării juridice, neputându-se susține că omisiunea de a dispune respingerea acestei cereri poate constitui o cauză de reformare a hotărârii, câtă vreme în procesul-verbal, respingerea unei atare solicitări este implicită, în condițiile în care instanța reține încadrarea juridică din rechizitoriu.

Sub aspectul individualizării pedepselor, prima instanță a realizat o corectă aplicare a criteriilor prevăzute de art. 52 și art. 72 C. pen., luând în considerare modul și împrejurările concrete de săvârșirea faptei, prejudiciul produs, gravitatea leziunilor produse părții vătămate, dar și circumstanțele personale ale inculpaților care nu au antecedente penale. În privința inculpatului minor au fost avute în vedere criteriile prevăzute de art. 100 C. pen. și concluziile anchetei sociale nr. 5599 din 28 august 2003 întocmită de Primăria comunei Răcari, din care a reieșit că inculpatul provine dintr-o familie în mediul căreia nu beneficiază de autoritate parentală, de condiții corespunzătoare de creștere și educare, ori de învățare a unei meserii, în raport cu aptitudinile sale.

Aplicarea măsurii educative dispuse de prima instanță în ce privește pe inculpatul minor este legală și corespunde necesităților de resocializare efectivă și eficientă a acestuia, astfel încât, schimbarea măsurii dispuse, în aceea a libertății supravegheate, prevăzută de art. 103 C. pen., nu se impune în speță, ținând cont de dispozițiile art. 100 C. pen. și de persoana infractorului.

Totodată, în ceea ce privește pe inculpatul major, prima instanță a dat dovadă de suficientă clemență, reținând în favoarea acestuia circumstanțele atenuante facultative judiciare, cu consecința reducerii pedepsei sub limita minimă specială prevăzută de textul incriminator, așa încât o nouă redozare a pedepsei ar lipsi de eficiență juridică sancțiunea aplicată de prima instanță.

Nici critica privitoare la latura civilă a cauzei nu a fost apreciată ca întemeiată, deoarece prin hotărârea apelată, inculpații nu au fost obligați la despăgubiri civile, constatându-se prejudiciul acoperit.

Împotriva acestei decizii au declarat, în termen legal, recursuri inculpații G.G. și U.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând în scris, în primul rând că faptei săvârșite i s-a dat o greșită încadrare juridică, deoarece aceasta constituie tentativă la infracțiunea de furt calificat și nu infracțiunea de tâlhărie, precizând că atât în cursul urmăririi penale, cât și al cercetării judecătorești, au arătat că la data de 17 august 2003, în jurul orelor 18,00, s-au deplasat împreună cu o căruță trasă de un cal pe terenul proprietatea S.C. S.A. Răcari și au cosit aproximativ 2 mp. iarbă, fiind surprinși de partea vătămată A.S., care asigura paza la cultura de lucernă și la sistemul de irigații, care aflat sub influența băuturilor alcoolice a încercat să-i lovească, motiv pentru care au plecat cu căruța spre casă, fără a lua iarba cosită și fără a exercita vreun act de violență sau amenințare asupra sa, iar pe traseu au aruncat cu pietre în tractorul condus de victimă, dar nu pentru a-și asigura scăparea, ci pentru a o determina să nu-i mai înjure și să-i mai amenințe.

De asemenea, recurenții inculpați au mai menționat că și la confruntarea efectuată între ei și partea vătămată au făcut aceleași susțineri, că depozițiile părții vătămate care a afirmat că ei i-au adresat injurii și au amenințat-o, după care au lovit-o cu o furcă peste mână și au fugit cu căruța în care încărcaseră lucerna cosită, iar în apropierea unui canal de irigații Inculpatul G.G. ar fi aruncat cu pietre în tractorul pe care-l conducea partea vătămată, spărgând două geamuri, pietre care au lovit-o și la față, cauzându-i leziuni care au necesitat 8-9 zile de îngrijiri medicale, au amenințat-o cu o coasă și un cuțit, nu se coroborează cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente, partea vătămată nu s-a constituit parte civilă, dorind să se împace cu ei.

Totodată, mențiunile din raportul medico-legal nr. 366/V din 18 august 2003 nu au corespondent probator, deoarece din declarațiile lor și ale victimei a rezultat că inculpatul G.G. a aruncat numai cu pietre în cabina tractorului, fiind posibil ca acestea, precum și bucăți de geam spart să o fi lovit, iar partea vătămată a declarat că a fost lovită numai în obrazul drept de cea de-a doua piatră, ceea ce înseamnă că celelalte leziuni nu au fost cauzate în timpul incidentului. Martorii audiați în cauză nu au perceput nemijlocit ceea ce s-a întâmplat la fața locului, însă numitul T.G. a relatat că în căruță nu fusese încărcată lucerna cosită, depoziție menită a înlătura declarația martorului D.V., care a susținut că a văzut lucernă în căruță, deși se afla la o distanță în căruță, din cuprinsul procesului-verbal de cercetare la fața locului din 17 august 2003 a rezultat că lucerna era nedezvoltată, aceasta este cosită și ridicată fără a fi identificată persoana vinovată, iar pe alte porțiuni lucerna cosită este pe sol, ceea ce înseamnă că nu au sustras nici o cantitate de masă verde, față de ei nu a fost luată măsura arestării, ci au fost obligați să nu părăsească localitatea.

În al doilea rând, recurenții au arătat că le-au fost aplicate sancțiuni greșit individualizate în raport cu art. 72 C. pen., iar în condițiile în care li s-ar fi admis cererea de schimbare a încadrării juridice formulată potrivit art. 334 C. proc. pen., asupra căreia prima instanță nici nu s-a pronunțat, le-ar fi fost admis apelul, cel două instanțe trebuiau să le aplice o pedeapsă cu suspendarea condiționată a executării, fiind îndeplinite condițiile art. 81 și art. 110 C. pen., anterior nu au mai fost condamnați la pedeapsa închisorii, scopul pedepsei putea fi atins fără executarea acesteia, au acoperit paguba pricinuită, s-au prezentat în fața autorității și au avut o comportare sinceră, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, potrivit art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen.

Apărătorul inculpaților, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursurilor, casarea hotărârilor pentru motivele prevăzute de art. 385

9

pct. 17, 14 C. proc. pen. și pe fond, în principal, schimbarea încadrării juridice în tentativă la infracțiunea de furt și aplicarea art. 81, cu referire la art. 110 C. pen., pentru inculpatul G.G., deoarece nu toate aceste leziuni au corespondent probator, la incident nu a participat nici un martor ocular, a fost încărcată doar o parte din lucernă, iar în subsidiar, redozarea pedepselor.

Examinând recursurile declarate de inculpații G.G. și U.M. împotriva deciziei instanței de apel, în raport cu motivele invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385

9

pct. 17 și 14 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursurile inculpaților ca nefondate pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod judicios și temeinic motivat instanța de apel și-a însușit argumentele primei instanțe, cu privire la stabilirea vinovăției inculpaților în săvârșirea infracțiunii de tâlhărie pentru care au fost trimiși în judecată fiecare, respectiv art. 211 alin. (1) și (2

1

) lit. a) și b) C. pen., cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pen., în ceea ce-l privește pe inculpatul G.G. și art. 211 alin. (1) și (2

1

) lit. a) și b) C. pen., cu aplicarea art. 99 C. pen., referitor la inculpatul minor U.M., în raport cu situația de fapt reținută.

Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen., cu privire la aprecierea probelor, instanța de apel, reevaluând materialul probator administrat și a stabilit, la rândul ei, că fapta inculpatului major G.G. care împreună cu inculpatul minor U.M. au deposedat pe partea vătămată de o cantitate de lucernă și care pentru a-și asigura scăparea și păstrarea bunului sustras, având asupra lor o armă au folosit violența și amenințarea, respectiv au aruncat pietre, care atingând-o i-au produs victimei leziuni pentru a căror vindecare i-au fost necesare 8-9 zile îngrijiri medicale și amenințări cu cuțitul și cu coasa, întrunește, atât obiectiv cât și subiectiv conținutul incriminator al infracțiunii de tâlhărie pentru care fiecare inculpat a fost trimis în judecată.

Așa cum rezultă din decizia recurată, instanța de apel a efectuat un amplu examen al probelor administrate atât la urmărirea penală, cât și în prima instanță, pe care le-a evidențiat expres, al căror conținut susțin contribuția ambilor inculpați, în sensul celor reținute în situația de fapt.

Totodată, instanța de apel a respins motivat critica apărării cu privire la susținerea că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat pe cererea de schimbare a încadrării juridice, în condițiile în care aceasta a motivat în detaliu încadrarea juridică din rechizitoriu.

Înalta Curte nu poate avea în vedere motivul de recurs invocat cu privire la greșita încadrare a faptei săvârșită de fiecare inculpat, deoarece materialul probator coroborat a relevat contribuția de autori ai inculpaților în comiterea infracțiunii de tâlhărie în formă consumată, cantitatea de lucernă fiind cosită și transportată cu căruța, fiind astfel scoasă din sfera de destinație a părții vătămate și apropriată de cei doi inculpați, care pentru a-și sigura scăparea și păstrarea bunului sustras, au folosit violența și amenințarea, în condițiile menționate.

Apărarea inculpaților, în sensul că nu au folosit violența nu se susține, în raport cu declarațiile martorilor N.M., N.V., L.D., D.V., T.G., T.G., O.C., F.I.A., care chiar dacă nu toți au asistat la derularea incidentului în integralitate, fiecare au relatat împrejurările cunoscute și care coroborate cu declarațiile părții vătămate, cu procesul-verbal de cercetare la fața locului și cu concluziile raportului de constatare medico-legală, confirmă contribuțiile inculpaților la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie.

De asemenea, nici cel de-al doilea motiv de recurs referitor la greșita individualizare a pedepselor aplicate, impunându-se modalitatea suspendării condiționate nu se poate reține, deoarece în cauză, așa cum a evidențiat corect și instanța de apel, a fost făcută o adecvare cauzală concretă atât a criteriilor generale prevăzute de art. 72 C. pen., în ceea ce-l privește pe inculpatul major G.G., cât și a criteriilor stipulate de art. 100 C. pen., pentru inculpatul minor U.M.

Astfel, s-a avut în vedere gradul de pericol social în concret al faptei comise agravat de circumstanțele reale, respectiv de două persoane, de un major împreună cu un minor, folosirea violențelor, prin aruncarea cu pietre, amenințarea, prin purtarea cuțitului și a coasei, leziunile produse victimei pentru a căror vindecare au fost necesare 8-9 zile îngrijiri medicale, dar și circumstanțele personale ale inculpaților, atitudinea relativ sinceră cu privire la modalitatea de comitere a infracțiunii, lipsa antecedentelor penale.

Totodată s-a dat eficiență în mod distinct circumstanțelor atenuante judiciare prevăzute de art. 74 C. pen. și regimului sancționator corespunzător arătat în art. 76 lit. b) C. pen., cuantumul pedepsei aplicate situându-se sub minimul legal pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului G.G.

Astfel, Înalta Curte apreciază că pedeapsa aplicată acestui inculpat, în cuantumul și modalitatea privativă de libertate stabilite, este singura în măsură să asigure îndeplinirea scopurilor, educativ și de exemplaritate, a pedepsei, dând posibilitatea îndreptării și resocializării pozitive viitoare a inculpatului.

Așadar, modalitatea suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate solicitată de apărarea inculpatului G.G., nu poate fi avută în vedere, deoarece nu și-ar atinge finalitatea.

În ceea ce-l privește pe inculpatul minor U.M., Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat relevanță criteriilor speciale prevăzute de art. 100 C. pen., ținându-se cont în alegerea sancțiunii, de gradul de pericol social în concret al faptei comise împreună cu un major, în situația existenței unei arme, precum și de complexul de condiții fizico-psihice ce conturează profilul de personalitate al minorului infractor, respectiv provine dintr-o familie numeroasă de rromi, nu beneficiază de o educație corespunzătoare și de condiții materiale decente, predispus la săvârșirea de fapte penale, potrivit anchetei sociale și referatului întocmit de S.R.S.S. de pe lângă Tribunalul Dâmbovița.

Evaluarea criteriilor menționate și adecvarea lor concretă personalității inculpatului U.M. au condus la alegerea măsurii educative a internării minorului într-un centru de reeducare prevăzută de art. 104 C. pen., sancțiune care se caracterizează printr-un accentuat caracter educativ, menită să contribuie la îndreptarea comportamentului minorului față de comiterea de infracțiuni, prin intensificarea procesului de învățare, dezvoltarea aptitudinilor specifice proprii în orientarea sa profesională viitoare și formarea unei personalități conștiente de importanța valorilor sociale, cu o conduită pozitivă.

Astfel, în mod corect a fost aleasă sancțiunea măsurii educative și nu a pedepsei, care prin natura ei, aceasta din urmă, prezintă un caracter coercitiv mai pronunțat decât cel educativ și care nu și-ar fi atins finalitatea nici chiar prin modalitatea suspendării condiționate, potrivit art. 110 C. pen.

În raport cu cele menționate, Înalta Curte consideră că decizia instanței de apel este legală și temeinică sub toate aspectele, nefiind incidente cazurile de casare invocate, respectiv art. 385

9

pct. 17 și 14 C. proc. pen., fiind corectă atât încadrarea juridică reținută cât și individualizarea judiciară efectuată, în conformitate cu dispozițiile legale arătate și condițiile concrete, în mod diferențiat pentru cei doi inculpați.

De asemenea, nu s-a constatat nici existența vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații G.G. și U.M. împotriva deciziei penale nr. 262 din 18 iunie 2004 a Curții de Apel Ploiești.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se vor obliga recurenții inculpați, fiecare, la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații G.G. și U.M. împotriva deciziei penale nr. 262 din 18 iunie 2004 a Curții de Apel Ploiești.

Obligă recurenții inculpați la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de câte 1.200.000 lei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 3 martie 2005.