CASE OF KARACSONYI v. HUNGARY

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE KARÁCSONYI c. HUNGARY (Depunerea nr. 37494/02) HOTĂRÂREA STASBOURG 18 aprilie 2006 FINAL 18/07/2006 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Karácsonyi c. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea A doua), ședința ca Cameră compusă din: J.-P. Costa Președintele A.B. Baka Türmen Jungwiert Ugrekhelidze Jočienė Popović, judecători și grefierul secțiunii Dollé, deliberat în privat la 28 martie 2006, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (nr. 37494/02) împotriva Republicii Ungariei depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național maghiar, dna Erzsébet Karácsonyi („reclamantul”), la 16 septembrie 2002. Reclamantul a fost reprezentat de dna E. Karlosák, avocat care practică în Tatabánya. Guvernul maghiar (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl L. Höltzl, secretar de stat adjunct, Ministerul Justiției. La 29 iunie 2005, Curtea a hotărât să comunice cererea. Aplicarea articoluluiui 29 § 3 din Convenție, a hotărât să se pronunțe cu privire la admisibilitatea și la fondul cererii în același timp. FACTE Reclamantul s-a născut în 1961 și trăiește în Tatabánya. La 21 mai 1992, reclamantul a luat o acțiune împotriva soțului ei pentru divorț, custodia copiilor lor, întreținerea copilului și diviziunea proprietății matrimoniale. La 17 mai 1993, Curtea de District Tatabánya a declarat divorțul părților și a acordat custodia reclamantului copiilor. Curtea a ordonat, de asemenea, inculpatului să plătească întreținerea, a reglementat drepturile de vizită și a divizat utilizarea apartamentului lor comun, oferind 2⁄3 din spațiu reclamantului și copiilor și 1⁄3 a inculpatului. La 15 iulie 1993, reclamantul a apelat împotriva acestei decizii, cerând utilizarea exclusivă a apartamentului și reducerea drepturilor de vizită ale inculpatului. La 22 septembrie 1994, Curtea Regională a Județeanului Komárom-Esztergom a anulat partea apelată a hotărârii de primă instanță și a trimis cazul, în acest sens, Curții de District. În reluarea procedurii, Curtea de District a avut loc o audiere și a desemnat doi experți de evaluare la 4 septembrie 1995. Audieri suplimentare au avut loc la 3 iunie 1996, 10 iunie 1997, 1 septembrie 1998, 25 ianuarie 1999, 14 februarie, 6 septembrie și 25 octombrie 2000. 10. La 8 ianuarie 2001, Curtea a ordonat încheierea avizelor experților. Audieri suplimentare au avut loc la 31 august și 27 noiembrie 2001. 11. La 18 decembrie 2001, Curtea de District a acordat reclamantului proprietatea apartamentului și a ordonat-o să plătească 927.282 forinturi maghiare (HUF) în despăgubire pentru inculpat. A respins restul cererilor sale. 12. La 24 aprilie 2002, Curtea Regională a confirmat decizia de primă instanță. Această decizie a fost servită la 10 mai 2002. 13. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempă rezonabilă” a articolului 6 § 1 din Convenție. A invocat, de asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1, fără a furniza detalii sau argumente suplimentare. 14. Curtea consideră că esența acestei plângeri este examinată în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție ( Zanghì v. Italia) , hotărârea din 19 februarie 1991, Seria A nr. 194 C, p. 47, § 23), care se citește după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 15. Guvernul a contestat argumentele reclamantului. 16. Perioada care trebuie luată în considerare a început numai la 5 noiembrie. 1992, atunci când a intrat în vigoare recunoașterea de către Ungaria a dreptului de cerere individuală. Cu toate acestea, în evaluarea raționalității timpului care a trecut după această dată, trebuie să se țină seama de starea procesului în acest moment. Curtea observă că procedura a durat deja peste cinci luni la acea dată. 17. Perioada în cauză s-a încheiat la 10 mai 2002. A durat astfel nouă ani și jumătate pentru două nivele de competență. Admisibilitatea 18. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifestant nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). 20. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea Frydlender , citat mai sus). 21. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în acest caz. Având în vedere jurisprudența sa privind acest subiect, Curtea consideră că, în cazul instantaneu, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerința de „temps rezonabil”; în consecință, s-a încălcat art. 6 § 1. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 22. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” În ceea ce privește prejudiciile morale. 24. Guvernul a contestat aceste afirmații. 25. Curtea nu discerne nicio legătură de cauzalitate dintre încălcarea constatată și prejudiciile materiale presupuse; de aceea respinge această afirmație. Cu toate acestea, consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele prejudiciu moral. Costurile și cheltuielile 26. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 150.000 HUF [3] pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și 300 000 HUF [4] pentru cele suportate în fața Curții. 27. Guvernul a contestat aceste cereri. 28. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor sale numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere informațiile în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea respinge cererea de costuri și cheltuieli în cadrul procedurii interne și consideră că suma solicitată pentru procedurile în fața Curții ar trebui acordată în întregime (1 180 EUR – echivalentul aproximat HUF 300 000). Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară admisibilă cererea; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din convenție; că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 7,000 EUR (sprezece mii de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale și 1.180 EUR (o mie o sută optzeci de euro) în ceea ce privește costurile și cheltuielile, care urmează să fie convertite în moneda națională a statului interesat la rata aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 18 aprilie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Dolle J.-P. Președintele grefierului Costa [1] 2,200 EUR [2] 31,400 EUR [3] 590 EUR [4] 1,180 EUR

SECOND SECTION

CASE OF

KARÁCSONYI v. HUNGARY

(Application no. 37494/02)

JUDGMENT

STRASBOURG

18 April 2006

FINAL

18/07/2006

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Karácsonyi v. Hungary,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of:

Mr

J.-P.

Costa

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

R.

Türmen

,

Mr

K.

Jungwiert

,

Mr

M.

Ugrekhelidze

,

Ms

D.

Jočienė

,

Mr

D.

Popović,

judges

,

and Mrs

S.

Dollé

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 28 March 2006,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 37494/02) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian national, Mrs Erzsébet Karácsonyi (“the applicant”), on 16 September 2002.

2.

The applicant was represented by Ms E. Karlosák, a lawyer practising in Tatabánya. The Hungarian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr L. Höltzl, Deputy State-Secretary, Ministry of Justice.

3.

On 29 June 2005 the Court decided to communicate the application. Applying Article 29 § 3 of the Convention, it decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time.

THE FACTS

4.

The applicant was born in 1961 and lives in Tatabánya.

5.

On 21 May 1992 the applicant brought an action against her husband for divorce, custody of their children, child maintenance and the division of matrimonial property.

6.

On 17 May 1993 the Tatabánya District Court declared the parties’ divorce and granted the applicant custody of the children. The court also ordered the defendant to pay maintenance, regulated his visiting rights and divided the use of their common flat, giving ⅔ of the space to the applicant and the children, and ⅓ to the defendant.

7.

On 15 July 1993 the applicant appealed against this decision, seeking exclusive use of the flat and the reduction of the defendant’s visiting rights.

8.

On 22 September 1994 the Komárom-Esztergom County Regional Court quashed the appealed part of the first-instance judgment and remitted the case, in this respect, to the District Court.

9.

In the resumed proceedings, the District Court held a hearing and appointed two valuation experts on 4 September 1995. Further hearings took place on 3 June 1996, 10 June 1997, 1 September 1998, 25

January 1999, 14 February, 6 September and 25 October 2000.

10.

On 8 January 2001 the court ordered the completion of the experts’ opinions. Further hearings were held on 31 August and 27 November 2001.

11.

On 18 December 2001 the District Court granted the applicant ownership of the flat and ordered her to pay 927,282 Hungarian forints (HUF) in compensation to the defendant. It dismissed the remainder of her claims.

12.

On 24 April 2002 the Regional Court confirmed the first-instance decision. This decision was served on 10 May 2002.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

13.

The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention. She also invoked Article 1 of Protocol No. 1, without providing any further details or arguments.

14.

The Court considers that the essence of this complaint falls to be examined under Article 6 § 1 of the Convention (

Zanghì v. Italy

, judgment of 19 February 1991, Series A no. 194

‑

C, p. 47, §

23), which reads as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

15.

The Government contested the applicant’s arguments.

16.

The period to be taken into consideration began only on 5

November

1992, when the recognition by Hungary of the right of individual petition took effect. However, in assessing the reasonableness of the time that elapsed after that date, account must be taken of the state of proceedings at the time. The Court observes that the proceedings had already lasted over five months on that date.

17.

The period in question ended on 10 May 2002. It thus lasted nine and a half years for two levels of jurisdiction.

A.

Admissibility

18.

The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

19.

The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities and what was at stake for the applicant in the dispute (see, among many other authorities,

Frydlender v. France

[GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).

20.

The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present case (see

Frydlender

, cited above).

21.

Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement.

There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.

II.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

22.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

23.

The applicant claimed HUF 564,088

[1]

in respect of pecuniary damage and HUF 8 million

[2]

in respect of non-pecuniary damage.

24.

The Government contested these claims.

25.

The Court does not discern any causal link between the violation found and the pecuniary damage alleged; it therefore rejects this claim. However, it considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage. Ruling on an equitable basis, it awards award her 7,000

euros (EUR) under that head.

B.

Costs and expenses

26.

The applicant also claimed HUF 150,000

[3]

for the costs and expenses incurred before the domestic courts and HUF 300,000

[4]

for those incurred before the Court.

27.

The Government contested these claims.

28.

According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to reimbursement of his costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. In the present case, regard being had to the information in its possession and the above criteria, the Court rejects the claim for costs and expenses in the domestic proceedings and considers that the sum claimed for the proceedings before the Court should be awarded in full (EUR 1,180 – the approximate equivalent of HUF 300,000).

C.

Default interest

29.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the application admissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article

44

§

2 of the Convention, EUR 7,000 (seven thousand euros) in respect of non-pecuniary damage and EUR 1,180 (one thousand one hundred eighty euros) in respect of costs and expenses, to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement, plus any tax that may be chargeable;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 18 April 2006, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

S.

Dollé

J.-P.

Costa

Registrar

President

[1]

EUR 2,200

[2]

EUR 31,400

[3]

EUR 590

[4]

EUR 1,180