CASE OF KAROLYNE BALOGH v. HUNGARY

SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE KÁROLYNÉ BALOGH c. HUNGARY (Depunerea nr. 1107/04) JUGGEMENT STRASBOURG 27 noiembrie 2007 FINAL 27/02/2008 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Károlyné Balogh c. Ungaria, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), ședința ca Camera compusă de: Dna F. Tulkens, președintele, R. Türmen, A.B. Baka, V. Zagrebelsky, A. Mularoni, D. Jočienė, D. Popović, judecători, și dna Dollé, grefierul secțiunii, care a deliberat în particular la 6 noiembrie 2007, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (nr. 1107/04) împotriva Republicii Ungarie depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național maghiar, dna Károlyné Balogh („reclamantul”), la 26 noiembrie 2003. Reclamantul a fost reprezentat de dl V. Masenkó-Mavi, avocat care practică în Budapesta. Guvernul maghiar (“Guvernul”) a fost reprezentat de dl L. Höltzl, agent, Ministerul Justiției și Execuției Legii. La 14 decembrie 2005, Curtea a hotărât să anunțe cererii guvernului. Aplicarea articoluluiui 29 § 3 din Convenție, a hotărât să se pronunțe cu privire la admisibilitatea și meritul cererii în același timp. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1915 și trăiește în Nyríregyháza. La 12 ianuarie 1996, reclamantul a introdus o acțiune împotriva vecinilor săi în vederea încheierii proprietății lor comune a unei case. După mai multe audieri și a obținut avizul unui expert, la 25 noiembrie 1996, Curtea de District Nyríregyháza a respins acțiunea, susținând că nu a fost posibilă nicio divizie fizică, în timp ce o buyout sau licitarea casei ar provoca daune disproporționate a respondenților. La 17 septembrie 1997, Curtea regională a județului Szabolcs-Szatmár-Bereg a respins apelul reclamantului. La 13 mai 1998, Curtea Supremă a anulat această decizie și a trimis cazul la instanța de a doua instanță. În reluarea procedurii, la 29 august 2000, Curtea Regională a ordonat respondenților să achiziționeze partea de proprietate a reclamantului. 10. La 26 februarie 2003, Curtea Supremă a susținut această decizie. Hotărârea sa a fost conferită reclamantului la 17 iunie 2003. ARTICOLUL 6 § 1 ALEGAT AL CONVENȚIEI 11. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii a fost incompatibilă cu cerința de „temps rezonabil” a art. 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă ... într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 12. Guvernul a contestat acest argument. 13. Perioada care va fi luată în considerare a început la 12 ianuarie 1996 și s-a încheiat la 17 iunie 2003. Astfel a durat peste șapte ani și cinci luni pentru trei niveluri de competență. Admisibilitate 14. Curtea constată că această plângere nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție, ci și că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și autoritățile relevante și ceea ce a fost în joc pentru reclamant în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). 16. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din prezenta cerere (a se vedea Frydlender , citat mai sus). 17. După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în aceste circumstanțe. Având în vedere jurisprudența sa pe această temă, Curtea consideră că lungimea procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerințele de „tempă rezonabilă”. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II. ALTE VIOLĂȚII ALEGATE A CONVENȚIEI 18. Respectând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul s-a plângut de asemenea de nedreptatea și de rezultatul procedurii. 19. În măsura în care plângerea reclamantului poate fi înțelesă că se referă la evaluarea probelor și rezultatul procedurii în fața instanțelor interne, Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 19 din convenție, datoria sa este de a asigura respectarea angajamentelor întreprinse de părțile contractante la convenție. În special, nu este funcția sa de a face față erorilor de fapt sau de lege presupuse comise de o instanță națională, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea au încălcat drepturile și libertățile protejate de convenție. În plus, în timp ce art. 6 § 1 din convenție garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care ar trebui evaluată. Acestea sunt, în primul rând, chestiuni de reglementare a legislației naționale și a instanțelor naționale (a se vedea García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). 20. În cazul în cauză, Curtea consideră că în dosarul nu există nimic care să declare orice aspect pe care instanța nu l-a furnizat sau că procedura a fost altfel necorespunzătoare și că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEII 21. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante în cauză permite numai repararea parțială, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Reclamantul a solicitat 4,5 milioane de forints maghiari (HUF) [1] în ceea ce privește prejudiciile morale legate de protragerea cazului, precum și 13,15 milioane de HUF [2] în ceea ce privește presupusa nedreptate a procedurii. 23. Guvernul nu a exprimat opinie în această privință. 24. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit unele pagube morale din cauza protragerii procedurii, hotărând în mod echitabil că i-a acordat 2 400 de euro sub acest cap. Costuri și cheltuieli 25. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 500 000 HUF [3] pentru costurile și cheltuielile de natură neclară. 26. Guvernul nu a exprimat opinia în această privință. 27. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și neapărat și au fost rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. Curtea constată că reclamația costurilor reclamantului nu a fost justificată de niciun document relevant și, prin urmare, trebuie respinsă. Curtea consideră că dobânzile nejustificate ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară în mod inadmisibil plângerea privind durata excesivă a procedurii admisibile și restul cererii; că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 2 400 EUR (2 mii patru sute de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale, care urmează să fie convertite în moneda națională a statului contestat la rata aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe suma de mai sus, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru satisfacție echitabilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 27 noiembrie 2007, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Președintele grefierului Dolle Tulkens [1] 17.918 euro (EUR) [2] 52.379 EUR [3] 1,991 EUR

SECOND SECTION

CASE OF

KÁROLYNÉ BALOGH v. HUNGARY

(Application no. 1107/04)

JUDGMENT

STRASBOURG

27 November 2007

FINAL

27/02/2008

This judgment will become final in the circumstances set out in Article

44 §

2 of the Convention. It may be subject to editorial revision.

In the case of Károlyné Balogh v. Hungary,

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of:

Mrs

F. Tulkens,

President,

Mr

R. Türmen,

Mr

A.B. Baka,

Mr

V. Zagrebelsky,

Mrs

A. Mularoni,

Mrs

D. Jočienė,

Mr

D. Popović,

judges,

and Mrs

S.

Dollé

,

Section Registrar

,

Having deliberated in private on 6 November 2007,

Delivers the following judgment, which was adopted on that date:

PROCEDURE

1.

The case originated in an application (no. 1107/04) against the Republic of Hungary lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Hungarian national, Mrs Károlyné Balogh (“the applicant”), on 26 November 2003.

2.

The applicant was represented by Mr V. Masenkó-Mavi, a lawyer practising in Budapest. The Hungarian Government (“the Government”) were represented by Mr L. Höltzl, Agent, Ministry of Justice and Law Enforcement.

3.

On 14 December 2005 the Court decided to give notice of the application to the Government. Applying Article 29 § 3 of the Convention, it decided to rule on the admissibility and merits of the application at the same time.

THE FACTS

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4.

The applicant was born in 1915 and lives in Nyíregyháza.

5.

On 12 January 1996 the applicant brought an action against her neighbours with a view to terminating their common ownership of a house.

6.

After having held several hearings and obtained the opinion of an expert, on 25 November 1996 the Nyíregyháza District Court dismissed the action, holding that no physical division was possible, whereas a buyout or the auctioning of the house would cause the respondents disproportionate damage.

7.

On 17 September 1997 the Szabolcs-Szatmár-Bereg County Regional Court dismissed the applicant's appeal.

8.

On 13 May 1998 the Supreme Court quashed this decision and remitted the case to the second-instance court.

9.

In the resumed proceedings, on 29 August 2000 the Regional Court ordered the respondents to buy out the applicant's share of property.

10.

On 26 February 2003 the Supreme Court upheld this decision. Its judgment was served on the applicant on 17 June 2003.

THE LAW

I.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION

11.

The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a fair ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”

12.

The Government contested that argument.

13.

The period to be taken into consideration began on 12 January 1996 and ended on 17 June 2003. It thus lasted over seven years and five months for three levels of jurisdiction.

A.

Admissibility

14.

The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.

B.

Merits

15.

The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicant and the relevant authorities and what was at stake for the applicant in the dispute (see, among many other authorities,

Frydlender v. France

[GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).

16.

The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present application (see

Frydlender

, cited above).

17.

Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present circumstances. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement.

There has accordingly been a breach of Article 6 § 1.

II.

OTHER ALLEGED VIOLATIONS OF THE CONVENTION

18.

Relying on Article 6 § 1 of the Convention, the applicant also complained about the unfairness and outcome of the proceedings.

19.

In so far as the applicant's complaint may be understood to concern the assessment of the evidence and the result of the proceedings before the domestic courts, the Court reiterates that, according to Article 19 of the Convention, its duty is to ensure the observance of the engagements undertaken by the Contracting Parties to the Convention. In particular, it is not its function to deal with errors of fact or law allegedly committed by a national court unless and in so far as they may have infringed rights and freedoms protected by the Convention. Moreover, while Article 6 § 1 of the Convention guarantees the right to a fair hearing, it does not lay down any rules on the admissibility of evidence or the way it should be assessed. These are primarily matters for regulation by national law and the national courts (see

García Ruiz

v. Spain

[GC], no.

30544/96, §

28, ECHR 1999

‑

I).

20.

In the present case, the Court considers that there is nothing in the case file disclosing any appearance that the courts lacked impartiality or that the proceedings were otherwise unfair. It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 and must be rejected, pursuant to Article 35 § 4 of the Convention.

III.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

21.

Article 41 of the Convention provides:

“If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”

A.

Damage

22.

The applicant claimed 4.5 million Hungarian forints (HUF)

[1]

in respect of non-pecuniary damage relating to the protraction of the case, as well as HUF 13.15 million

[2]

in respect of the alleged unfairness of the proceedings.

23.

The Government did not express an opinion on the matter.

24.

The Court considers that the applicant must have sustained some non-pecuniary damage on account of the protraction of the proceedings. Ruling on an equitable basis, it awards her EUR 2,400 under that head.

B.

Costs and expenses

25.

The applicant also claimed HUF 500,000

[3]

for costs and expenses of an unclear nature.

26.

The Government did not express an opinion on the matter.

27.

According to the Court's case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and were reasonable as to quantum. The Court notes that the applicant's costs claim has not been substantiated by any relevant documents and must therefore be rejected.

C.

Default interest

28.

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1.

Declares

the complaint concerning the excessive length of the proceedings admissible and the remainder of the application inadmissible;

2.

Holds

that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention;

3.

Holds

(a)

that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article

44

§

2 of the Convention, EUR 2,400 (two thousand four hundred euros) in respect of non-pecuniary damage, to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement, plus any tax that may be chargeable;

(b)

that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points;

4.

Dismisses

the remainder of the applicant's claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 27 November 2007, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.

S.

Dollé

F.

Tulkens

Registrar

President

[1]

17,918 euros (EUR)

[2]

EUR 52,379

[3]

EUR 1,991