ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4741/2005

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea nr. 2615 din 26

septembrie 2003, dată în dosarul nr. 3189/2003, Judecătoria Mediaș a

încuviințat executarea silită, solicitată de creditorul B.T., în contradictoriu

cu R.N., în baza titlului executoriu atașat și a cheltuielilor de executare,

reținând că, potrivit deciziei civile nr. 1949/1999 a Tribunalului Sibiu,

rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1013/2000 a Curții de Apel Alba

Iulia, debitorul datorează creditorului suma de 6.931.972 lei.

Prin încheierea dată la 8 octombrie

2003, Judecătoria Mediaș a dispus îndreptarea erorii materiale din încheierea

de încuviințare a executării silite, în sensul că numele creditorului este B.I.

și nu „B.T.” cum din greșeală s-a menționat.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin

decizia civilă nr. 542/A din 19 decembrie 2003, a admis apelul declarat de

debitorul R.N. împotriva încheierii prin care s-a încuviințat executarea silită

și a schimbat încheierea apelată, în sensul respingerii cererii de încuviințare

a executării silite.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța

de apel a reținut că cererea pentru încuviințarea executării silite a fost

formulată după expirarea termenului de prescripție prevăzut de art. 405 alin. (1)

C. proc. civ. și nu s-a făcut dovada întreruperii cursului prescripției decât

până la data de 17 august 2000, conform chitanței nr. 859/2003. Reține instanța

de apel, că celelalte chitanțe și înscrisuri privesc plăți făcute anterior

datei de 17 august 2000 sau sume datorate în baza altor titluri executorii.

Prin urmare, la data de 17 august 2000 a început să curgă un nou termen de

prescripție, dar la data de 12 septembrie 2003, când a fost înregistrată

cererea de executare, titlul invocat de creditor își pierduse puterea

executorie.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs ambele părți.

Creditorul B.I., invocând art. 304

pct. 9 și 10 C. proc. civ., susține, în esență, că hotărârea recurată a fost

dată cu aplicarea greșită a art. 101 alin. (1) și art. 405 C. proc. civ. și că

instanța de apel nu a avut în vedere plicul depus la dosar, pe care este

aplicată ștampila poștei care atestă expedierea cererii la data de 19 august

2003.

Susține recurentul, că cererea de

executare silită a fost trimisă biroului executorului judecătoresc prin

scrisoare recomandată, la data de 19 august 2003.

De aceea, termenul de prescripție

s-a întrerupt la această dată și pentru că, potrivit art. 101 alin. (1) C.

proc. civ., termenele se înțeleg pe zile libere, cererea a fost formulată în

termen.

Referitor la termenul de

prescripție, recurentul mai susține că s-a întrerupt și la data de 4 septembrie

2001, când intimatul a recunoscut debitul la interogatoriul ce i-a fost luat în

dosarul nr. 1835/2001, iar în raport cu această dată cererea de executare s-a

formulat cu respectarea termenului prevăzut de lege.

Recurentul arată că s-au încălcat

dispozițiile art. 156 C. proc. civ., pentru că, fiindu-i respinsă cererea de

amânare a judecății, nu i s-a dat posibilitatea să-și facă apărări. Instanța nu

a avut în vedere toate înscrisurile depuse la dosar, care atestă că cererea de executare

silită a fost formulată în termen și că debitorul îi datorează suma de

6.931.972 lei, recunoscută de acesta la interogatoriul luat într-un alt dosar.

Debitorul R.N., invocând art. 304

pct. 5 C. proc. civ., arată că soluția respingerii cererii de încuviințare a

executării silite, pronunțată prin hotărârea atacată este legală, însă în mod

greșit instanța nu a dispus nimic în legătură cu cheltuielile de judecată și

cere să fie modificată hotărârea pronunțată de instanța de apel cu privire la

aceste cheltuieli și să fie obligat intimatul la plata lor.

Recursul declarat de creditor va fi

admis, iar recursul declarat de debitor se va constata nul, pentru următoarele

considerente.

Termenul de prescripție a executării

silite fiind statornicit pe ani și nu pe zile libere, cum susține recurentul

creditor, se calculează conform art. 101 alin. (3) C. proc. civ. și se

sfârșește în ziua anului corespunzătoare zilei de plecare.

Instanța de apel a pronunțat însă

soluția admiterii apelului declarat de debitor și respingerii cererii de

încuviințare a executării silite, reținând că, potrivit art. 405 alin. (3) C.

proc. civ., dreptul creditorului recurent de a cere executarea silită s-a

prescris, fără ca împrejurările de fapt în raport cu care să se poată reține că

este întemeiată excepția invocată de apelant să fie pe deplin stabilite și fără

să se pronunțe asupra tuturor apărărilor formulate de intimatul creditor prin

întâmpinarea depusă la dosarul instanței de apel.

Prin declarația de apel debitorul a

invocat prescripția dreptului creditorului de a cere executarea silită și

faptul că, potrivit chitanțelor depuse la dosar, a făcut plata integrală a

debitului, iar creditorul, prin întâmpinarea formulată, a susținut că termenul

de prescripție a executării a fost întrerupt prin plata unor sume de bani

făcută de debitor în luna august 2000, dar și prin recunoașterea debitului de

către debitor la interogatoriul ce i-a fost luat într-un alt dosar.

Or, instanța de apel a reținut că

termenul prevăzut de lege pentru executarea creanței a început să curgă la data

de 17 august 2000, când debitorul a făcut plata unei părți din debit, ignorând

apărarea formulată de creditor că termenul a fost întrerupt și prin

recunoașterea debitului, la interogatoriul luat datornicului într-un alt proces

purtat între părți.

Hotărârea atacată este nelegală,

deoarece întreruperea termenului de prescripție a executării operează prin

recunoașterea debitului de către debitor, recunoaștere care poate fi făcută

inclusiv la interogatoriul luat în instanță.

De altfel, considerentele sentinței

civile nr. 3899 din 23 decembrie 2003, anexată la declarația de recurs, cuprind

referiri la faptul că la interogatoriul luat debitorului R.N., în dosarul nr. 1835/2001,

la data de 4 noiembrie 2001, acesta ar fi recunoscut debitul.

Înalta Curte, constatând că instanța

de apel a reținut că dreptul recurentului-creditor de a cere executarea silită

s-a prescris, fără să se pronunțe asupra tuturor mijloacelor de apărare invocate

de acesta și că pentru a se verifica susținerile creditorului se impune

atașarea dosarului în care a fost luat interogatoriul debitorului sau depunerea

la dosar a unei copii legalizate a interogatoriului, va admite recursul

declarat de creditor, va casa hotărârea atacată și conform art. 312 alin. (5),

art. 314 C. proc. civ., va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de trimitere se va pronunța

asupra mijloacelor de apărare invocate de ambele părți și va avea în vedere

faptul că apelantul a formulat și contestație la executarea debitului la care

se referă încheierea apelată.

Recursul declarat de debitor va fi

constatat nul, în raport cu dispozițiile art. 302

1

lit. c) și art. 306

alin. (1) C. proc. civ.

Art. 302

1

lit. c) C.

proc. civ. prevede că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de

nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz,

mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar art. 306 alin.

(1) C. proc. civ., prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în

termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la

motivele de ordine publică.

Conform art. 303 alin. (1) C. proc.

civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului

de recurs, iar motivele de recurs sunt prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Potrivit legii, nu orice nemulțumire

a părții poate duce la casarea ori modificarea hotărârii recurate. A motiva

recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin invocarea

unuia din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte,

dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de

judecată al instanței, raportat la motivul de recurs invocat.

Debitorul recurent, căruia hotărârea

atacată i-a fost comunicată la data de 2 februarie 2004, a declarat recurs la

data de 11 februarie 2004.

În declarația de recurs invocă art. 304

pct. 5 C. proc. civ., însă dezvoltă critici care nu fac posibilă încadrarea în

acest motiv de recurs.

Critica formulată de recurent, care

privește omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cererii de

obligare a intimatului la plata cheltuielilor de judecată, constituia motiv de

recurs în vechea redactare a art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Textul a fost însă

modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, iar după modificare privește numai

situațiile în care instanțele acordă

plus petita

sau

extra petita

,

nu și omisiunea de a soluționa o cerere, cum este cazul, în speță.

Prin urmare, deoarece art. 304 pct. 6

C. proc. civ., în noua lui redactare, prevede că hotărârea atacată poate fi

modificată numai dacă instanța „a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce

nu s-a cerut”, omisiunea soluționării cererii, invocată de recurent, nu face

posibila încadrare în vreunul dintre motivele prevăzute expres și limitativ de

art. 304 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de creditorul B.I.

împotriva deciziei civile nr. 542/A din 19 decembrie 2003 a Curții de Apel Alba

Iulia, pe care o casează.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Constată nul recursul declarat de

debitorul R.N. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iunie 2005.