ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2883/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea civilă din 8

septembrie 2003 reclamanta B.L. a chemat în judecară pe pârâta SC C. SA Drobeta-Turnu

Severin solicitând a fi obligată, în temeiul art. 1073 C. civ., să încheie

contract de vânzare-cumpărare prin care pârâta să vândă și reclamanta să

cumpere, potrivit art. 7 din Legea nr. 85/1992, la prețul de protecție socială

prevăzut prin Decretul-lege nr. 61/1990, garsoniera nr. 34 situată în

Drobeta-Turnu Severin, județul Mehedinți.

Motivând acțiunea, reclamanta a

arătat că a fost angajata pârâtei din anul 1995 și tot de atunci a ocupat,

împreună cu fiul său minor, în calitate de chiriașă garsoniera în cauză,

construită din fondurile unităților economice, a solicitat pârâtei să-i vândă

spațiul locativ, dar aceasta a refuzat, încălcând obligația de a vinde

prevăzută de Legea nr. 85/1992.

A mai arătat reclamanta că obligația

de a vinde există în sarcina pârâtei în chiar condițiile în care aceasta s-a

privatizat, actualul său proprietar cunoscând legea română și acceptând să

dobândească patrimoniul pârâtei grevat de sarcina legală.

Prin întâmpinare, pârâta a cerut respingerea

acțiunii, susținând că, fiind privatizată integral din anul 1998, nu-i sunt

aplicabile prevederile Legii nr. 85/1992, dispozițiile art. 1 și art. 7 din

lege fiind expresia dreptului de dispoziție al statului asupra bunurilor ce-i

aparțin, nefiind incidente asupra bunurilor proprietate privată, care sunt

apărate prin art. 480 C. civ.

De asemenea, pârâta a invocat în

apărare Hotărârea nr. 4/2000 a Consiliului de Administrație, care a stabilit că

spațiile de locuit nu se vând, eventuala admitere a acțiunii reclamantei

contravenind dispozițiilor art. 7 pct. 8 din Legea nr. 85/1992 așa cum a fost

modificată prin Legea nr. 76/1994.

În fine, pârâta a mai susținut că nu

s-a obligat nici prin contractul colectiv de muncă să asigure spații de locuit

angajaților săi, motiv pentru care nici nu a încheiat contracte de închiriere,

acestea fiind distribuite unor angajați pentru perioade limitate și numai pe

baza unor cereri verbale adresate conducerii.

Prin sentința civilă nr. 5150 din 30

octombrie 2003, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a admis acțiunea și a obligat

pe pârâtă să vândă reclamantei garsoniera în litigiu și cotele părți indivize

din spațiile comune aflate în indiviziune forțată și perpetuă, în condițiile

Decretului-lege nr. 61/1990 și ale Legii nr. 85/1992, prin perfectarea

contractului de vânzare-cumpărare.

Apelul declarat de pârâtă a fost

respins ca nefondat prin decizia nr. 265 din 25 februarie 2004 pronunțată de

Curtea de Apel Craiova, secția civilă.

Contrar susținerilor pârâtei,

instanțele au stabilit că locuința în cauză a fost construită anterior anului

1992 din fondurile unităților economice și bugetare, iar reclamanta a avut

calitate de chiriaș, astfel că sunt întrunite cerințele art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 85/1992, concomitent nefiind incidente prevederile art. 7 alin. (7)

din aceeași lege, care se referă la alte categorii de locuințe decât cea în

litigiu, fiind nerelevante privatizarea pârâtei ulterior apariției Legii nr. 85/1992

și hotărârea consiliului de administrație pentru că acționarul majoritar privat

nu poate fi absolvit de obligația instituită prin lege, iar consiliul de

administrație nu poate da hotărâri contrare legii nici să îngrădească dreptul

reclamantei decurgând din lege.

Pârâta a declarat recurs susținând,

în fapt și în esență, că instanțele au încălcat dispozițiile Legii nr. 85/1992.

Recursul este întemeiat.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea

nr. 85 din 22 iulie 1992 în forma sa inițială de la data intrării în vigoare,

cât și în forma republicată din 15 iulie 1998 „Locuințele construite din

fondurile unităților economice sau bugetare de stat, până la data intrării în

vigoare a prezentei legi, altele decât locuințele de intervenție, vor fi

vândute titularilor contractului de închiriere, la cererea acestora, cu plata

integrală sau în rate a prețului, în condițiile Decretului-lege nr. 61/1990 și

ale prezentei legi”.

Examinarea textului legal citat

impune următoarele considerente:

Dispoziția legală reprezintă o normă

de justiție socială, dând posibilitatea chiriașilor să cumpere locuințele la

construirea cărora au contribuit direct sau indirect în vechiul sistem statal-juridic,

având astfel și legitimare economică, socială și morală.

Ea instituie astfel posibilitatea

chiriașilor din asemenea locuință de a dobândi drept de proprietate asupra

locuințelor construite anterior anului 1992 din fondurile unităților economice

și bugetare, care potrivit legislației din acea vreme nu puteau fi decât

închiriate și nicidecum vândute persoanelor fizice.

Norma de drept în cauză extinde

practic și asupra altor locuințe beneficiul dreptului de proprietate privată

instituit prin Decretul-lege nr. 61/1990, al cărui obiect erau locuințele

construite anterior din fondurile statului și făceau parte din fondul locativ

al acestuia închiriat persoanelor fizice.

Cu alte cuvinte, beneficiul facultății

de a cumpăra și, respectiv, al obligației imperative de a vinde la cerere

instituită în sarcina persoanelor juridice deținătoare ale unor astfel de

locuințe, este acordat numai titularilor contractelor de închiriere din

momentul intrării legii în vigoare în anul 1992, indiferent dacă acestea

îmbracă sau nu forma scrisă.

Așadar, obligația de a vinde nu

există atâta timp cât chiriașul de la data intrării legii în vigoare nu cere a

i se vinde și încetează în momentul în care și raportul de locațiune a încetat

fără ca fostul chiriaș să fi cerut să cumpere.

În această din urmă ipoteză,

locuința rămâne în proprietatea persoanei juridice deținătoare, nemaifăcând

obiectul prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992, modul de

administrare și eventuala înstrăinare stabilindu-se de consiliul de

administrare, respectiv de conducerea unității deținătoare [art. 7 alin. (8)

din aceeași lege].

În concluzie, dreptul de a cumpăra

și obligația corelativă imperativă de a vinde se pot materializa printr-un

contract de vânzare-cumpărare

intuitu personae

, adică numai în

considerarea calității de chiriaș în momentul intrării legii în vigoare,

eventuala vânzare-cumpărare între unitatea deținătoare și un chiriaș ulterior

fiind supusă principiului libertății actelor juridice civile (numit și

principiul autonomiei de voință) consacrat indirect prin art. 5 și art. 969

alin. (1) C. civ.

În concret, reclamanta nu a avut

calitate de chiriaș al locuinței în litigiu la data intrării în vigoare a Legii

nr. 85/1992, dobândind asemenea calitate numai în anul 1995, astfel încât nu

are beneficiul art. 7 alin. (1) din lege, pârâta neputând fi obligată a-i vinde

această locuință.

Statuând contrariul, prima instanță

și instanța de apel au încălcat în mod esențial legea, ceea ce constituie caz

de recurs potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 312

alin. (1) și (2) și art. 314 C. proc. civ., recursul va fi admis, hotărârile

pronunțate în cauză vor fi casate și, pe fond, acțiunea introdusă de reclamantă

împotriva pârâtei va fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta SC C.

SA Drobeta-Turnu Severin împotriva deciziei nr. 265 din 25 februarie 2004 a

Curții de Apel Craiova, secția civilă.

Casează decizia atacată, precum și

sentința civilă nr. 5150 din 30 octombrie 2003 a Judecătoriei Drobeta-Turnu

Severin.

Pe fond, respinge ca neîntemeiată

acțiunea civilă introdusă de reclamanta B.L. împotriva pârâtei SC C. SA

Drobeta-Turnu Severin.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2005.