ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 337/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la data de 8 ianuarie 2004, reclamantul D.M. a solicitat, în contradictoriu cu

pârâta Casa de Pensii a municipiului București, anularea hotărârii nr. 9172/8170

din 7 noiembrie 2003, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i ateste

calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000.

Motivându-și acțiunea,

reclamantul a arătat că pârâta i-a respins în mod nejustificat cererea

formulată în baza legii menționate, cu toate că a dovedit că a fost evacuat și

strămutat din zona de război a orașului Iași, la data de 29 martie 1944, la Alba Iulia, fiind, astfel, îndreptățit la acordarea drepturilor compensatorii.

Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 268 din 11 februarie

2004, a admis acțiunea, a anulat hotărârea atacată și a obligat pârâta, să-i

recunoască reclamantului, calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, art. 1

lit. c), pentru perioada 29 martie 1944 - 6 martie 1945 și să-i emită o nouă

hotărâre în acest sens, cu acordarea drepturilor corespunzătoare, începând cu 1

aprilie 2003.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că aparenta neconcordanță dintre datele de stare civilă și

certificatul eliberat de Arhivele Naționale, au fost lămurite prin celelalte

probe administrate în cauză și că, din interpretarea coroborată a acestora,

rezultă că în perioada menționată, reclamantul s-a refugiat din Iași, în Alba

Iulia, încadrându-se, astfel, în prevederile art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.

Împotriva sentinței a

declarat recurs, în termen legal, pârâta Casa de Pensii a municipiului

București, cu motivarea că instanța a admis greșit acțiunea, întrucât orașul

Iași din care susține intimatul, că s-a evacuat, nu a făcut parte din

teritoriul cedat, există neconcordanțe între actele de stare civilă ale

reclamantului și cel emis de Arhivele Naționale. Pe de altă parte, nu s-a

dovedit că evacuarea ar fi fost cauzată de motive etnice, iar potrivit adresei

emise de Institutul Național de Istorie „Nicolae Iorga”, depusă la dosar,

județul Iași nu a făcut parte din teritoriul cedat Uniunii Sovietice, rămânând

sub administrație românească.

Criticile sunt neîntemeiate.

În conformitate cu

prevederile art. 1 lit. c) și g) din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr.

189/2000, cu modificările și completările ulterioare, beneficiază de

prevederile acestui act normativ, persoana, cetățean român, care în perioada

regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie

1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice, fiind strămutată în altă

localitate, decât cea de domiciliu sau fiind evacuată din locuința pe care o

deținea.

Din probele administrate,

respectiv acte și martori, rezultă că reclamantul a făcut dovada faptului că

s-a refugiat din orașul Iași, în Alba Iulia.

Astfel, din certificatul nr.

C/72 din 24 februarie 2003, emis de Arhivele Naționale, precum și din fișa nr. 3098

din 4 octombrie 1944, emisă de Comisariatul General al Refugiaților și

Evacuaților - Biroul Evacuaților din Alba Iulia, rezultă că evacuarea

reclamantului a avut loc la data de 29 martie 1944.

O dovadă suplimentară pentru

identitatea de persoane dintre D.M., menționat în aceste acte și reclamantul M.D.

o constituie declarația martorilor Ș.T. și M.M.

În ceea ce privește motivele

evacuării, situația de fapt trebuie apreciată în funcție de realitățile

istorice ale momentului, fiind de notorietate persecuțiile etnice exercitate

asupra populației române, de către armatele sovietice, în timpul luptelor din

1944, astfel încât prezentarea adresei Institutului de Istorie nu are relevanță,

întrucât nu infirmă realitatea acestor persecuții, iar legea nu face distincție

între persecuțiile exercitate pe teritoriul românesc ocupat sau în afara

acestuia.

În consecință, față de

dovezile existente la dosar, se reține că sentința este legală și temeinică,

considerente pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., recursul se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâta Casa de Pensii a municipiului București împotriva sentinței civile nr.

268 din 11 februarie 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2005.