ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1712/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

SC M. SA, în contradictoriu

cu Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Vămilor - Direcția de

Supraveghere Vamală, a solicitat anularea deciziei nr. 244 din 29 martie 2002,

emisă de primul pârât și a procesului-verbal de control nr. 6995 din 6

februarie 2002, încheiat de Direcția de Supraveghere Vamală și Luptă împotriva

Fraudelor Vamale din cadrul Ministerului Finanțelor Publice și exonerarea de

plata sumelor de 10.067.428.763 lei, drepturi vamale de import și

14.199.026.549 lei, majorări de întârziere aferente.

Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, prin sentința nr. 783 din 29 mai 2003, a respins

acțiunea, ca neîntemeiată, reținând legalitatea actelor contestate.

Reclamanta nu a respectat

regimul de perfecționare activă conform autorizațiilor de perfecționare din

1998, 1999 și 2000, astfel că nu poate beneficia de scutirea de plata taxelor

vamale și a majorărilor de întârziere, între reclamantă și firma din Ucraina nu

s-a aplicat contract de lohn, ci contract de vânzare-cumpărare.

Considerând hotărârea

nelegală, reclamanta a declarat recurs și a solicitat admiterea lui, casarea

sentinței și în fond, admiterea acțiunii, anularea actelor contestate și

exonerarea de răspundere a societății. În drept își întemeiază recursul pe

dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.

Se susține, în esență că,

instanța nu a analizat operațiunea comercială în ansamblu, adică lohn-ul în

întregul său, și a interpretat greșit actele juridice deduse judecății,

schimbând natura, înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora, a

înlăturat fără temei raportul de expertiză efectuat în cauză și concluziile

sale.

Se arată că cele patru

contracte de lohn sunt valabile, iar actele adiționale nu reprezintă un

transfer al drepturilor de proprietate, astfel nu este afectat nici regimul

vamal suspensiv de perfecționare activă, întrucât produsele rezultate, pentru

care s-a făcut compensarea, au fost livrate la export.

Chiar dacă s-ar considera că

ar fi avut loc un transfer al drepturilor de proprietate, în speță își găsește

aplicarea art. 152 din H.G. nr. 626/1997, care nu include regimul de

perfecționare activă cu suspendarea plății taxelor vamale printre regimurile

vamale ale căror acordare este condiționată de rămânerea mărfurilor în proprietatea

partenerului extern, atâta timp, cât sunt respectate condiția de bază a

acordării regimului de perfecționare activă, respectiv reexportul materiei

prime sub formă de produse compensatoare.

Se susține că instanța nu

s-a pronunțat cu privire la majorările de întârziere, la data de la care

acestea devin exigibile (7 zile de la data comunicării debitului și până la

achitarea acestuia).

Recursul este nefondat.

Din actele de la dosar,

rezultă că, societatea reclamantă, în perioada 1999 - 2000, a introdus în țară,

de la firme din Ucraina și Elveția, în regim de perfecționare activă, cu

suspendarea de la plata drepturilor vamale de import conform autorizațiilor de

perfecționare activă nr. 1579/1998, nr. 1624/1999 și nr. 270/2000, cantități

diferite de tagle de oțel. Pentru obținerea acestor autorizații, reclamanta a

prezentat autorității vamale, contractele de lohn încheiate cu cei doi

parteneri.

Din conținutul acestor

contracte rezultă că reclamanta are față de autoritatea vamală, calitatea de

importator al taglelor și exportator al produsului finit, obținut prin

prelucrarea materiilor prime, conform autorizațiilor de perfecționare activă.

Reclamanta este operatorul,

iar furnizorul extern este în același timp, proprietar al taglelor și al

produsului finit.

Societatea a achitat

furnizorului extern U. Ltd. din Ucraina, cu declarațiile de plată valutară

externe din anul 1999, suma de 86.942,2 dolari SUA, reprezentând contravaloarea

cantității de 600,85 MT tagle de oțel, iar ulterior, cu declarațiile de plată valutară

externă din 2000, a achitat către același furnizor extern, suma de 1.083.804 dolari

SUA, reprezentând contravaloarea cantității de 7474,5 MT tagle de oțel.

Furnizorului extern din

Elveția, reclamanta i-a achitat cu declarația de plată valutară externă din 13

ianuarie 1999, suma de 172.740 dolari SUA, reprezentând contravaloarea

cantității de 1.151,6 MT tagle oțel.

Societatea a beneficiat din

partea vămii, de acordarea regimului vamal de perfecționare activă, întrucât

din actele prezentate la vămuire a rezultat că proprietarul mărfurilor este o

persoană străină căreia urmau să-i fie exportate produsele rezultate în urma

prelucrării materiilor prime.

La controlul efectuat

ulterior în contabilitatea reclamantei, inspectorii din cadrul Direcției

Generale a Vămilor au constatat, conform procesului-verbal din 6 februarie 2002,

nereguli, respectiv au descoperit documente neprezentate autorității vamale, la

efectuarea operațiunilor de import temporar al materiei prime și respectiv, de

export al produselor finite.

Din studierea evidenței

contabile a rezultat că operațiunile desfășurate au fost de vânzare-cumpărare a

mărfii, și nu de simplă prelucrare a acesteia.

A fost descoperit și

contractul de vânzare-cumpărare nr. 39DK din 30 septembrie 1999, încheiat cu firma

U. Ltd. din Ucraina, care nu fusese prezentat autorității vamale.

Organul de control a

apreciat că prin contractul de vânzare-cumpărare, reclamanta a devenit

proprietarul mărfurilor importate, mărfurile devenind supuse regimului vamal de

import și se datorează taxe vamale de import.

Reclamanta,

nemaiîncadrându-se în regimul vamal de perfecționare activă (sistemul cu

suspendarea plății taxelor vamale prevăzut de art. 91 din Legea nr. 141/1997) a

fost obligată să vireze statului, suma de 10.067.428.763 lei, drepturi vamale

de import și 14.199.026.549 lei, majorări de întârziere aferente.

În procedura prealabilă de

contestare, prin decizia nr. 244 din 29 martie 2002, soluția a fost de

respingere a contestației, ca neîntemeiată, pentru capătul de cerere privind

datoria vamală și ca nemotivată, pentru capătul de cerere privind majorările de

întârziere.

Aceeași soluție, de respingere,

dată de instanță, este legală potrivit următoarelor:

Anterior obținerii

autorizațiilor de perfecționare activă (nr. 1579/1998, nr. 1624/1999 și nr. 270

din 30 mai 2000), între reclamantă, în calitate de comisionar și SC M.E. SA, sucursala

Focșani, s-a încheiat un contract de comision comercial la 25 mai 1998, prin

care societatea reclamantă s-a angajat să cumpere materii prime și să vândă

produse fabricate de SC M. SA, sucursala Focșani și să achite prețul produselor

cumpărate și taxele vamale aferente la import.

În executarea acestuia s-au

obținut autorizațiile de perfecționare activă privind tagla cumpărată de la U. Ltd. din Ucraina, cu suspendarea plății taxelor vamale, contractul în discuție a fost

descoperit la un control ulterior, ca și contractul de vânzare-cumpărare nr. 39DK

din 30 septembrie 1999, încheiat de firma U. Ltd. din Ucraina, în calitate de

vânzător și reclamant-cumpărător SC M. SA, destinatar al mărfii importate fiind

SC M. SA, sucursala Focșani.

Acest contract de

vânzare-cumpărare probează, pe de o parte, că reclamanta a devenit proprietara

mărfii importate, care a intrat, astfel, în venitul economic intern și care

urma să fie supusă procesului de prelucrare și pentru care trebuiau plătite

taxe vamale.

Apărarea reclamantei, că

acest contract n-ar fi produs efecte între părți și că acesta n-ar mai fi fost

în vigoare la data de 27 octombrie 1999, nu a fost primită față de actele

găsite: factura definitivă nr. 1/1999, emisă de vânzătorul U. Ltd., pentru

valoarea de 869.472,20 dolari SUA, reprezentând prețul mărfii vândute în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. 39DK din 30 septembrie 1999 (găsit în

timpul controlului) și cele patru dispoziții de plată valutară externe, prin

care această sumă a fost plătită de SC M. SA, vânzătorului din Ucraina, în

perioada 8 noiembrie 1999 - 18 ianuarie 2000, pentru el.

În consecință, în cauză nu

se aplică regimul vamal suspensiv de plată, deoarece marfa importată,

prelucrată la Focșani și reexportată, nu a aparținut societății străine în

proprietate, ci societății reclamante, în calitate de cumpărător.

Ascunderea operațiunilor

reale a fost realizată prin prezentarea la autoritățile vamale, a contractelor

de lohn, care nu au produs efecte juridice între părți, între acestea operând,

așa cum s-a arătat, contract de vânzare-cumpărare.

Dovada în acest sens o

constituie facturile emise pentru contravaloarea prelucrării (lohn) care nu au

fost înregistrate în contabilitatea societății, ele fiind prezentate numai

autorității vamale la exportul produselor compensatoare, în schimb au fost

înregistrate în contabilitate factura definitivă nr. 1/1999 și dispozițiile de

plată valutară externă, prin care întreaga contravaloare a mărfii a fost

achitată vânzătorului U. Ltd., în baza contractului nr. 39DK din 30 septembrie 1999

(contractul de vânzare-cumpărare).

Susținerea din recurs, în

sensul că dacă a avut loc un transfer al proprietății, în cauză se aplică

prevederile art. 152 din Regulamentul de aplicare a Codului vamal, aprobat prin

H.G. nr. 626/1997, care nu include regimul de perfecționare activă, cu

suspendarea plății taxelor vamale, printre regimurile vamale ale căror acordare

este condiționată de rămânerea mărfurilor în proprietatea partenerului extern,

atâta timp, cât se respectă condiția de bază a acordării regimului de

perfecționare activă, respectiv reexportul materiei prime sub forma de produse

compensatoare, nu poate fi primită.

Pe de o parte, pentru că la

baza emiterii autorizațiilor de perfecționare activă au stat contractele de

lohn prezentate, care s-au dovedit că nu au produs efecte juridice între părți,

ci contractul de vânzare-cumpărare, iar art. 111 alin. (1) lit. a) din Legea nr.

141/1997, privind Codul vamal al României, prevede că în cazul regimului de

perfecționare activă, mărfurile trebuie să rămână în proprietatea persoanei din

străinătate.

În text se prevede că:

„regimul de perfecționare activă constă în supunerea, pe teritoriul României,

la una sau mai multe operațiuni de transformare sau prelucrare a mărfurilor

străine destinate a fi reexportate în afara teritoriului vamal al României, sub

formă de produse compensatoare, fără a face obiectul încasării drepturilor de

import sau al măsurilor de politică comercială”.

Raportul de expertiză

efectuat în cauză, a fost înlăturat în mod justificat de instanță, întrucât

concluzia sa că reclamanta nu datorează drepturi vamale de import și majorări

de întârziere aferente, s-a bazat pe premisa că sunt valabile contractele de

lohn, ori, în cauză, s-a dovedit că în realitate acestea nu au produs efecte

juridice între părți, ci contractul de vânzare-cumpărare.

De altfel, concluzia la care

s-a ajuns, privește tocmai fondul litigiului, asupra căruia se putea pronunța

numai instanța. Mai mult, obiectul referitor la îndeplinirea condițiilor cerute

de lege pentru regimul vamal de perfecționare activă, propus de societatea

reclamantă, a fost respins de instanță, însă aceasta s-a pronunțat asupra acestui

aspect, deși nu i s-a cerut.

În ultima critică din recurs

se susține că instanța nu s-a pronunțat cu privire la majorările de întârziere,

la data la care acestea devin exigibile, 7 zile de la data comunicării

debitului și până la achitarea acestuia, conform art. 61 alin. (3) C. vam.

Nici acest motiv de recurs

nu poate fi primit, pe de o parte, pentru că în procedura prealabilă de

contestare, acest motiv a fost respins ca nemotivat, iar pe de altă parte, în

speță își găsește aplicarea art. 13 din O.G. nr. 11/1996 privind executarea

creanțelor bugetare, potrivit căreia ele se calculează din ziua următoare

scadenței obligației bugetare (data introducerii bunurilor în țară) pentru

fiecare zi de întârziere și în procentul stabilit de lege.

Cât privește excepția

prescrierii dreptului la acțiune în contencios administrativ al societății

reclamante, invocată prin întâmpinarea depusă de Autoritatea Națională a

Vămilor, nu s-a mai stăruit în ea, punându-se concluzii doar pe fondul cauzei.

În consecință, recursul

fiind nefondat, urmează ca în baza art. 312 C. proc. civ., să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC M. SA București împotriva sentinței civile nr. 783 din 29 mai 2003, a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 martie 2005.