- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 18 aprilie 2006
- Stat pârât
- CZE
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
- Prejudiciu moral — sumă acordată
- Cheltuieli de judecată — cerere respinsă
- Cheltuieli de judecată — sumă acordată
Zborilova și Zboril împotriva Cehiei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE ZBOשIOVÁ ȘI ZBOδIL v. REPUBLICA CHECA (Depunerea nr. 32455/02) HOTĂRÂREA Strasburg 18 aprilie 2006 FINAL 18/07/2006 Această hotărâre va deveni finală în circumstanțele prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supus unei revizuiri editoriale. În cazul Zbořilá și Zbořil v. Republica Cehă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), ședința în calitate de Cameră compusă din: J.-P.
Președintele Costa Cabral Barreto Jungwiert Butkevych Ugrekhelidze Doamna Mularoni Fura-Sandström, judecători și grefierul Secțiunii Dollé, deliberat în privat la 28 martie 2006, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut în cererea (nr. 32455/02) împotriva Republicii Cehe depusă Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de doi cehi, dna Františka Zbořilvá și dl Milan Zbořil, la 26 august 2002. Reclamanții au fost reprezentați de dl M. Vašíček, avocat practicant la Brno. Guvernul ceh („Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor, dl V.A. Schorm, Ministerul Justiției.
La 23 septembrie 2004, Curtea a hotărât să comunice cererea. Aplicarea articoluluiui 29 § 3 din convenție, a hotărât să declare admisibilitatea și meritul cererilor în același timp. Facturile CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamanții s-au născut în 1944 și, respectiv, în 1936 și trăiesc în Brno. La 28 decembrie 1992, reclamanții au pregătit o acțiune civilă împotriva societății private V. și a dnei M. pentru returnarea cotei lor de proprietate în societatea privată V., în valoare de 120.000 CZK (4.229). Potrivit Guvernului, după ce a primit acțiune a reclamanților la 13 În ianuarie 1993, Curtea Regională Comercială a Brno ( krajský obchodní soud ) a trimis-o inculpaților pentru observațiile lor scrise.
La 20 iulie 1994, reclamanții au solicitat instanței să accepte o prelungire a acțiunii lor pentru a include dl S. și compania privată R. în calitate de acuzați. Curtea a primit cererea la 10 august 1994. La 20 septembrie 1994, reclamanții au solicitat instanței să adopte măsuri intermediare împotriva dnei M., dar instanța nu a reacționat la cererea lor. La 20 ianuarie 1997, instanța a acceptat prelungirea acțiunii reclamanților, împotriva căreia dl S. și compania R. au apelat la 3 Februarie 1997. A doua zi, recursul a fost trimis celorlalte părți la procedură. La 3 iulie 1997, apelanții au fost invitați să-și completeze recursul. La 21 iulie 1999 Tribunalul Înalt Olomouc (vrchní soud) a primit noi argumente.
La 30 noiembrie 1999, acesta a trimis cazul înapoi Curții Comerciale Regionale. 10. La 2 iunie 2000, al doilea reclamant, la cererea instanței de 3 La 4 octombrie 2001, Curtea Comercială Regională a invitat recurentele, din nou, să-și completeze recursul. 12. La 5 februarie și, respectiv, 14 mai 2002, Curtea a contactat registrul central al cetățenilor (centrální dovada obyvatel ) pentru a determina domiciliul celui de-al doilea acuzat. 13. La 2 iunie 2003, Curtea a întrebat Oficiul Postelor Cehie ( Česká pošta ) despre livrarea efectivă a corespondenței către al doilea inculpat. A repetat cererea sa la 5 ianuarie și, respectiv, 30 iunie 2004. 14. Se pare că procedurile sunt încă în așteptare în fața Curții Înalte.
Reclamanții se plângea că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „temps rezonabil” a articolului 6 § 1 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., toată lumea are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal...” 16. Guvernul a lăsat această chestiune la discreția Curții. 17. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 13 ianuarie 1993 și nu s-a încheiat încă. Astfel, a durat aproximativ treisprezece ani și două luni pentru două niveluri de competență. Admisibilitatea 18. Curtea constată că cererea nu este, vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu este inadmisibilă din alte motive.
Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea reiterează că raționalitatea duratei procedurii trebuie evaluată în funcție de circumstanțele cauzei și în ceea ce privește următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și autorităților competente și ceea ce era în joc pentru reclamanții în litigiu (a se vedea, printre multe alte autorități, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII). 20. Curtea a constatat frecvent încălcări ale articolului 6 § 1 din Convenție în cazurile care pun probleme similare cu cele din acest caz (a se vedea Frydlender , citat mai sus). 21. După examinarea tuturor materialelor prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în acest caz.
Având în vedere jurisprudența sa privind acest subiect, Curtea consideră că, în cazul instantaneu, durata procedurii a fost excesivă și nu a îndeplinit cerința de „temps rezonabil”; în consecință, s-a încălcat art. 6 § 1. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 22. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Guvernul a considerat chestiunea extrem de excesivă, care a lăsat această chestiune în fața discreției Curții.
25. Curtea, ținând seama de circumstanțele cauzei și evaluării sale pe o bază echitabilă, acordă reclamanților, în comun, 10.000 EUR sub acest cap. Costuri și cheltuieli 26. De asemenea, reclamanții au solicitat 4,455,92 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor naționale și 1,798 EUR pentru cele suportate în fața Curții. 27. În ceea ce privește cererile de costuri pentru procedurile interne, Guvernul a susținut că numai aceste costuri suportate într-o încercare de prevenire a încălcării constatate ar putea fi rambursate. În ceea ce privește cererile de costuri pentru procedurile din Convenție, Guvernul a considerat că acestea sunt excesive. Ei au susținut că o sumă de 300 ar fi suficientă.
28. În ceea ce privește cererea privind costurile referitoare la procedurile interne, Curtea este de acord cu Guvernul că aceste costuri nu au fost suportate pentru prevenirea sau rectificarea încălcării Convenției, respingând astfel acest aspect al cererii. 29. În ceea ce privește costurile Convenției, Curtea constată că suma reclamanților este excesivă și constată, de asemenea, că nu au fost prezentate probe documentare pentru a stabili că aceste costuri și cheltuieli au fost suportate de fapt. Decizând pe o bază echitabilă, Curtea consideră că 500 EUR constituie o atribuire rezonabilă pentru costuri în circumstanțele prezentei cauze. Curtea consideră că dobânzile implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL declară admisibilă cererea; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; Deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească, în comun, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine finală în conformitate cu art. 2 din Convenție, 10.000 EUR (o mie de euro) în ceea ce privește prejudiciile morale și 500 EUR (o sută de euro în ceea ce privește costurile și cheltuielile, plus orice impozit care poate fi taxabil; aceste sume trebuie convertite în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data decontare; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamanților pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 18 aprilie 2006, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Dollé J.-P. Președintele grefierului Costa
SECOND SECTION
CASE OF ZBOŘILOVÁ AND ZBOŘIL v. THE CZECH REPUBLIC (Application no. 32455/02) JUDGMENT STRASBOURG 18 April 2006 FINAL 18/07/2006 This judgment will become final in the circumstances set out in Article 44 § 2 of the Convention. It may be subject to editorial revision. In the case of Zbořilová and Zbořil v. the Czech Republic, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Chamber composed of: Mr J.-P. Costa , President , Mr I. Cabral Barreto , Mr K. Jungwiert , Mr V. Butkevych , Mr M. Ugrekhelidze , Mrs A. Mularoni , Mrs E. Fura-Sandström, judges , and Mrs S. Dollé , Section Registrar , Having deliberated in private on 28 March 2006, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in the application (no. 32455/02) against the Czech Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by two Czech nationals, Ms Františka Zbořilová and Mr Milan Zbořil (“the applicants”), on 26 August 2002.
The applicants were represented by Mr M. Vašíček, a lawyer practising in Brno. The Czech Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr V.A. Schorm, Ministry of Justice.
On 23 September 2004 the Court decided to communicate the application. Applying Article 29 § 3 of the Convention, it decided to rule on the admissibility and merits of the applications at the same time. THE FACTS
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
4. The applicants were born in 1944 and 1936 respectively and live in Brno.
On 28 December 1992 the applicants prepared a civil action against the private company V. and Ms M. for the return of their ownership share in the private company V., amounting to CZK 120,000 (EUR 4,229). According to the Government, having received the applicants’ action on 13 January 1993, the Brno Regional Commercial Court ( krajský obchodní soud ) sent it to the defendants for their written comments.
On 20 July 1994 the applicants requested the court to accept an extension of their action to include Mr S. and the private company R. as defendants. The court received the request on 10 August 1994.
On 20 September 1994 the applicants requested the court to adopt interim measures against Ms M., but the court did not react to their request.
On 20 January 1997 the court accepted the applicants’ extension of their action, against which Mr S. and the company R. appealed on 3 February 1997. The next day, the appeal was sent to the other parties to the proceedings. On 3 July 1997 the appellants were invited to supplement their appeal.
On 21 July 1999 the Olomouc High Court ( vrchní soud ) received new submissions. On 30 November 1999 it sent the case back to the Regional Commercial Court.
On 2 June 2000 the second applicant, upon the court’s request of 3 May 2000, provided information as to the name of his legal representative in 1997.
On 4 October 2001 the Regional Commercial Court invited the appellants, once again, to supplement their appeal.
On 5 February and 14 May 2002 respectively, the court contacted the central register of citizens ( centrální evidence obyvatel ) to determine the second defendant’s domicile.
On 2 June 2003 the court asked the Czech Post Office ( Česká pošta ) about the effective delivery of mail to the second defendant. It repeated its request on 5 January and 30 June 2004 respectively.
It appears that the proceedings are still pending before the High Court. THE LAW I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
15. The applicants complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement of Article 6 § 1 of the Convention, which reads as follows: “In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal...”
The Government left the matter to the Court’s discretion.
The period to be taken into consideration began on 13 January 1993 and has not yet ended. It has thus lasted some thirteen years and two months for two levels of jurisdiction. A. Admissibility
The Court notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. B. Merits
The Court reiterates that the reasonableness of the length of proceedings must be assessed in the light of the circumstances of the case and with reference to the following criteria: the complexity of the case, the conduct of the applicants and the relevant authorities and what was at stake for the applicants in the dispute (see, among many other authorities, Frydlender v. France [GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII).
The Court has frequently found violations of Article 6 § 1 of the Convention in cases raising issues similar to the one in the present case (see Frydlender , cited above).
Having examined all the material submitted to it, the Court considers that the Government have not put forward any fact or convincing argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case. Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the length of the proceedings was excessive and failed to meet the “reasonable time” requirement. There has accordingly been a breach of Article 6 § 1. II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
22. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Damage
The applicants claimed 20,000 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage.
The Government considered the claim highly excessive. They left the matter to the Court’s discretion.
The Court, taking into account the circumstances of the case and making its assessment on an equitable basis, awards the applicants, jointly, EUR 10,000 under this head. B. Costs and expenses
The applicants also claimed EUR 4,455.92 for the costs and expenses incurred before the domestic courts and EUR 1,798 for those incurred before the Court.
In respect of the costs claim for the domestic proceedings, the Government submitted that only those costs incurred in an attempt to prevent the violation found could possibly be reimbursed. As regards the costs claim for the Convention proceedings, the Government considered that they were excessive. They submitted that a sum of 300 would be sufficient.
As to the costs claim concerning the domestic proceedings, the Court agrees with the Government that these costs were not incurred to prevent or rectify the Convention violation. It accordingly dismisses this aspect of the claim.
With regard to the Convention costs, the Court finds the sum claimed by the applicants to be excessive. It further notes that no documentary evidence was submitted by them to establish that these costs and expenses were actually incurred. Deciding on an equitable basis, the Court considers that EUR 500 constitutes a reasonable award for costs in the circumstances of the present case. C. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Declares the application admissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicants, jointly, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, EUR 10,000 (ten thousand euros) in respect of non-pecuniary damage and EUR 500 (five hundred euros in respect of costs and expenses, plus any tax that may be chargeable; these sums are to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable on the date of settlement; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicants’ claim for just satisfaction.
Done in English, and notified in writing on 18 April 2006, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. S. Dollé J.-P. Costa Registrar President